«Unde se va mai găsi de acum încolo alteritatea radicală, singura care, prin ..." /> Câteva note incomode pe marginea unei genealogii a Globalizării - Argumente și fapte

Eseu Puzzle glob pamantesc

Published on aprilie 10th, 2013 | by Claude Karnoouh

0

Câteva note incomode pe marginea unei genealogii a Globalizării

«Unde se va mai găsi de acum încolo alteritatea radicală, singura care, prin prezența ireductibilei sale identităţi sfida odinioară Occidentul totdeauna sigur de universalitatea valorilor sale? […] Unde se mai pot găsi, în prezent, identități alternative la diversele alternative identitare măsluite pe care Occidentul le oferă, ca și atâtea alte mărfuri, în raioanele supermarket-urilor culturii?» întreabă Claude Karnoouh

«Cultura modernă este destinată, prin esență, să
devină Monocultura planetară»

                                                                              Gérard Granel [i]

Substantivul globalizare (în franceză, mai normal s-ar spune mondializare) vine de la substantivul glob. Verbul ‘a globaliza’ înseamnă deci a transforma în glob, sau, metaforic, a face analog ceva, pe cineva, o stare, un gest, o mișcare, o dinamică, unui glob. Or, globul de care e vorba nu e altul decât globul pământesc. De când ipotezele și apoi calculele științifice l-au construit astfel (și e de pe vremea grecilor), și mai ales de când experiența a furnizat dovada materială și existențială a existenței sale, nu mai e nicidecum posibil ca omul să modifice imaginea formei Pământului. Drept consecință, a globaliza nu înseamnă nimic altceva decât a construi o imagine a interdependenței operelor produse de oameni (economie, politică, cultură, arte, învățământ, turism, războaie) mai apropiată de realitatea geografică generală a solului pe care acum îl stăpânesc în totalitate. Totodată, e vorba aici de o reprezentare, de ceea ce germanii desemnează prin Vorstellung (reprezentare în conștiință), înainte de îmbrăcarea unei forme materializate, Darstellung.

Dacă spunem deci că globul a fost reprezentat ca imagine analogică (analogon) a Pământului cu mult înainte ca ea să fi fost verificată (adică în conformitate cu o reprezentare care, odinioară, nu corespundea unei experiențe existențiale directe a oamenilor, cu excepția celor care îi făcuseră înconjurul). De fapt, doar foarte târziu fotografiile luate din avion, apoi din satelit, au putut arăta veridicitatea analogon-ului), iar aceasta pentru că ea a fost astfel gândită de oamenii bine exersați în calculele teoretice ale astronomiei (poziția soarelui în raport cu orizontul, pozițiile relative ale stelelor în diferite momente ale nopții, așadar longitudinile și latitudinile). Astfel, primele globuri terestre apăreau în ultimele decenii ale secolului XV, chiar înainte de descoperirea Americii, așa cum o dovedește un glob purtând desenele continentelor (desigur imaginare) realizat în Italia înainte de descoperirea lui Cristofor Columb.

 Așadar, omul greco-occidental, și numai el, și-a reprezentat solul pe care pășea sub forma unui glob, adică în câmpul unei continuități care a făcut din Pământ un spațiu unic pe care navigația circumterestră îl va dovedi unificabil. Pământul a devenit astfel o totalitate unică (încă de descoperit, desigur), teatrul unei lumi unde oamenii, reuniți încetul cu încetul de către europeni, îşi vor juca propria lor devenire.[ii] Dar, pentru a transforma această posibilitate teoretică într-o posibilitate practică, a trebuit ca experiența cotidiană a marinarilor care parcurgeau Marea Nostrum sau navigau de-a lungul coastelor africane până la Capul Bunei Speranțe să se fi hrănit cu călătoriile terestre din relatările călătorilor europeni prin Asia,[iii] sau din lucrările teoretice ale geografilor,[iv] pe de o parte, și trebuise, pe de alta, ca experiențele acestor navigații să permită inventarea și punerea la punct a instrumentelor tehnice esențiale pentru navigația transoceanică (un nou tip de navă, caravela, pusă la punct în secolul XV; instrumente de orientare sigure, între care folosirea busolei în Europa încă din 1190; primele hărți marine întrucâtva precise care apar în secolul XV; velele pătrate îmbinate cu cele latine, și, mai ales, cârma folosită încă de la 1240 în Europa de nord. La sfârșitul secolului XV, la marii navigatori din Italia, Spania și Portugalia și la prinții lor cuceritori din Portugalia și Spania, ideea unui ‘dincolo de Apusul Europei’ plutea în aer. Rămânea însă un pas de făcut, și nu oricare.

Marele salt înainte al Occidentului catolic

În 1492, a fost deci îndeajuns acest pas, acest pas enorm, cu toate că fusese gândit apriori ca unul mult mai mic, prin care s-a călcat pe un continent necunoscut occidentalilor (confundat în vremea sa cu un altul, Asia) s-au descoperit acolo oameni la fel de necunoscuți, cu moravuri stranii (pe care doxa europeană le califica pe atunci drept monstruoase: spre exemplu canibalismul, sau simplul fapt că oamenii trăiau goi), pentru a fi imediat sesizată diferența radicală, pentru ca aproprierea occidentală a lumii (am putea spune la fel de bine aproprierea occidentală modernă) să facă trecerea de la ipoteza teoretică plauzibilă, datorată unei reprezentări a continentelor terestre pe glob, la realitatea unei practici ce va deveni foarte curând cotidiană… cu alte cuvinte, pentru ca încet, dar ireversibil, să apară sub ochii tuturor o istorie nouă, istoria unei lumi noi, care, puțin câte puțin, va fi integrată în totalitatea sa.

Să subliniem în treacăt că America a fost necunoscută pentru noi, occidentalii. Pentru diversele popoare indiene care o populau, care ocupau imensele sale spații, insulele sale aurite de soare și scăldate de mări de smarald, giganticele sale păduri, America – care nu se numea America, ci avea diferite nume, în funcție de popor, limbă și de miturile originare ce fundamentau prezența terestră – nu era deloc așa. În timp ce noi o descopeream, indienii nu se frământau deloc cu descoperirea Europei. A ajunge în America, a o ocupa, a-i subjuga locuitorii și a-i aneantiza, a importa, foarte curând, acolo sclavi veniți din Africa, a o jefui, toate acestea reprezintă desigur dovezi ale hotărârii noastre și ale unui spirit de aventură incontestabil, dar totodată, dovezi ale violenței și brutalității noastre față de o lume ce manifesta și înfățișa distanțări culturale ireconciliabile.[v]

Astfel, plecând de la o extindere autoreferențială a sine-însuși, Occidentul a pornit spre un dincolo de sine, în vederea unei plasări la îndemână, a unei disponibilități a tot, vorhanden sein, pentru ca, la final, să se regăsească în sine însuși cu proveniența sa originară, în ceea ce exprimă, mai întâi în acțiune, apoi în verb, negația alterității radicale și a autonomiei sale. Mai puțin abstract, asta se numește colonizare.

Cuceriri și expansiuni în vederea aproprierii a ceea ce este acel dincolo de sine sau acel în afară de sine. Există, așadar, aici un prim pas inaugural, un început inedit: în greacă s-ar fi spus archein: a pune în acțiune un început în fundamentul său, un principiu în exigența sa, un comandament în directiva sa, o autoritate în injoncțiunea sa. Cu alte cuvinte, Occidentul intra în plin cu piciorul (în sens literal) într-o nouă epocă, cu siguranță într-o nouă istorie, adică o succesiune de evenimente nemaiauzite, dar, mai mult încă, etala o nouă epocă a Ființei, îndelung pregătită, o epocă condusă, organizată, desenată de o nouă concepție metafizică a lumii, în care circularitatea sferică socotită a planetei permitea o acțiune umană de dominație fără alt scop decât ea însăși în totalitatea ei: lumea ca un calcul matematic fără nici un rest. Lumea se reînnoise, și «descoperirea» Americii o pregătea, în felul ei, pentru a deveni obiectul calculelor în ceea ce, un secol mai târziu, devenea triumful capitalismului mercantil. Fie că îl vom numi religios, politic sau economic, Occidentul a dat acestei acțiuni un fundament ontologic pe care l-a numit Ființă într-o versiune reînnoită a Binelui, Bunătății și Frumosului, și ale cărei efecte bine stabilite se prezintă ca fiind esența acțiunii, ca acțiune pentru valori universale. Este vorba aici de o schemă de gândire pe care am putea-o traduce, mai vulgar, așa: ceea ce e valabil pentru mine, e valabil peste tot, pentru toată lumea și de-a pururi.[vi] Iată, schițat rapid, fondul metafizic al acestei epoci: eidos-ul occidental sau forma occidentală a unei realități imobile și arhetipul tuturor lucrurilor sensibile produse ce vor deveni modernitatea, aici perfect încarnată de, și în, imaginea Pământului ca glob.

Iată de ce, atunci când zic și scriu «globalizare», acest enunț nu spune nimic altceva decât desăvârșirea acestui eidos. Că această desăvârșire a avut nevoie de aproape zece secole pentru a se realiza, mai întâi prin căutarea unei temporalități escatologice (creștinismul în idealitatea sa neo-platonică și raționalitatea sa aristotelico-tomistă) și non-circulare, cum o concepuse gândirea arhaică («eterna reîntoarcere a aceluiași»), apoi mai direct prin fier şi sânge, cruce, sfeștoc, sabie, tortură și eliminare fizică (în ciuda disputei de la Sevilla și a recunoașterii naturii umane a indienilor), prin impunerea sclaviei și a unui tip de schimb al capitalismului mercantil numit în acea vreme comerț triunghiular, apoi, în sfârșit, prin punerea la lucru salariat a milioane de indigeni care nu cunoscuseră deloc acest mod-de-a-fi-în-lume, cu adnotațiile sale, utilizarea masivă a africanilor din Nord și din Sud și a  indienilor în cursul celor două războaie mondiale care nu îi priveau deloc, până la războaiele de independență națională – iată, schițate iute, câteva jaloane ce marchează cu un sigiliu de neșters și de necontestat derularea «globalizării». Istoria istorială (Geschichte) ca sumă a posibilităților unor  evoluții survenite începând din acea epocă se menține în totalizarea susținută de acest eidos care va furniza atâtea istorii (Historien) particulare numite mai târziu, în discursul «științelor» zise istorice, istoria a cutare sau cutare, istoria cutărui sau cutărui loc, tot atâtea variațiuni cvasiinfinite ale devenirii aceluiași arché.

Aici s-a aflat deci, în acest gest care este un pas (cucerirea Americii), unul dintre elementele fondatoare ale momentului istorial al modernității, adică al unui «[…] anumit sens al Ființei. Acest sens și numai el face epocă în sens tare. Prin aceasta trebuie să înțelegem unitatea unei noi determinări a lumii și a unei comprehensiuni la fel de noi a ființei-om. Orice cunoaștere, orice practică, orice acțiune și orice artă își primesc de aici forma, în întregime inedită.»[vii]

Unii mă vor contesta, spunând «Dar nu ne spui decât două cuvinte,  eidos și arché. Ce sunt aceste cuvinte care par a juca rolul lămpii lui Aladin în cursul narațiunii tale?»  Aș putea s-o spun și altfel, dar aș putea, mai ales, să reformulez întrebarea: de ce noi europenii, și numai noi, am fost impulsionați deliberat,[viii] și nu de către necesitatea de a supraviețui, adică mai întâi teoretic, în afara limitelor în care se aflau rădăcinile noastre culturale și cultuale originare (în sensul cel mai amplu), dincolo de orașele noastre, de principatele noastre, de insulele noastre, de regatele noastre, de imperiile noastre continentale ?

Nici grecii, nici imperiul roman (ca să nu mai vorbim de imperiul chinez)[ix] nu ținteau spre o lume (nu spre un glob, cu toate că sfera le era cunoscută, dar ca reprezentare a completitudinii) care era dincolo de ce se putea imagina drept cognoscibil plecând de la o experiență directă a spațiilor deschise aflate pe sol tare. Grecii, împrăștiați în tot bazinul mediteranean și pe coastele Mării Negre (Grecia Mare), uniți cultural, religios și mai ales lingvistic, s-au epuizat în interminabilele războaie dintre cetățile-stat, fiecare având autonomia sa politică, cetățenia sa, libertatea sau tirania sa: în afara teritoriului suveran al cetății sale și a celor dependente de ea, omul grec nu mai e cetățean, este fie negustor, fie războinic, fie ambele deodată și uneori sclav. Romanii, în ceea ce îi privește, după ce au construit o republică apoi un imperiu centralizat, ambele fondate pe un contract inaugural și pe un sistem de alianțe stabilite între patricieni și plebei cu aceeași cetățenie superioară, și pe un corp de legi, au sfârșit prin a sucomba sub povara unor tratate semnate cu barbari pentru care imperiul, la capătul câtorva secole de extindere tot mai amplă a acestei cetățenii romane, — «Civis romanus sum!» lansează Sf. Pavel celor ce voiau să-l judece — nu mai avea sensul  sacru pe care îl deținuse pentru cei care se considerau încă moștenitorii Republicii.[x]

Dar noi, noi cine suntem ? Căci, în ciuda tuturor gimnasticilor retoricii universitare menite să amplifice această filiațiune directă zisă greco-romană, noi nu mai suntem, nici metafizic, nici politic, nici etic moștenitorii grecilor și romanilor?[xi] Noi suntem produsele unei stranii sinergii: ale unei Europe premoderne care se elaborează lent plecând de la căderea Imperiului Roman de Apus și de la câteva secole de anarhie și de dezordine, de seniorii sărace, de mici principate, de imperii fracționate fără răgaz, instabile și nesigure de la prima divizare, amenințate mereu de invazii, de separări și de recompuneri la fel de instabile, dar care asistă, spre secolul X, la desfășurarea lentă și la dominația unui nou sistem politico-economic esențialmente rural, feudalismul, garantat de o nouă onto-teologie politică, augustinismul politic, care, două secole mai târziu, și cu ajutorul logicii lui Aristotel ca armă metodologică, va da teologia politică a Sf. Toma d’Aquino. Și totuși, ceea ce tocmai în epoca în care trăia Sf. Toma se prezenta ca acțiune îndreptată către un alt posibil al viitorului (cu siguranță enigmatic, în dezvoltările sale cele mai radicale, pentru contemporani), a fost, pe flancurile feudalității creștine, ca o excrescență eterogenă, o nouă formă de socializare, de relații politice și economice, de guvernare, democrația patricienilor și uneori a meșterilor artizani, orașul medieval orientat către activitatea comercială (schimburi de bunuri și de servicii) pe de o parte, iar pe de alta, orientat către producția de bunuri (schimburi de produse preindustriale și artizanale): Veneția începând din sec. XI, Genova și Florența începând din sec. XII, apoi orașele Ligii Hanseatice din sec. XIII, etc. Orașe unde schimbul este gândit și practicat ca schimb-lume într-o lume mediteraneană cunoscută în întregul ei; orașe care inventează și perfecționează mijloacele de comerț și de navigație maritimă: cartografia, reprezentarea Pământului, instrumentele de reperare, calculul și instrumentele de contabilitate moderne. Pe scurt, printre franjurile feudalității eminamente rurale și auto-suficiente, apar orașele comerțului-lume unde munca productivă și schimbul se desfășoară sub imperiul acelorași reprezentări, acelorași reguli de calcul și de echivalență, și asta indiferent de locul acestor practici. Acest tip de schimburi poartă un nume generic: capitalism, adică punerea la lucru (sau la muncă) de către un individ sau grup de indivizi a unui capital pentru recuperarea acelui capital (sau a aceluiași procent de capital) amplificat cu o plus-valoare sau cu un procent de plus-valoare, proporțional cu capitalul investit. Această plus-valoare sau valoare adăugată fiind sau efectul unui transport, sau al unei munci de transformare. Nu voi dezvolta aici iluziile tipic hegeliene (prin retroproiectare) ale lui Marx cu privire la acumularea primitivă sau  mitologia weberiană despre etica protestantă, aș vrea doar să subliniez că în aceste locuri, la care trebuie adăugate sudul Angliei și Catalonia, ceva cu totul inedit emerge din cele patru secole de ruine și de anarhii barbare ce au urmat căderii Imperiului Roman de Apus: feudalitatea, descentralizarea ei și atomizarea puterii politice, economia sa fondată pe viața rurală (agricultura și munca artizanală de la curțile castelanilor, oricât de mărunte erau ele) foarte frecvent practicată sub formă de troc. Or, tocmai la marginile acestei feudalități dominante a apărut ceva nou. Un alt mod de a construi, de a locui, de a produce, de a face schimb, de a organiza spațiul  și relațiile sociale, de a comanda, de a decide, de a mânca, de a se îmbrăca, pe scurt, emergența altor moravuri, a altui fel de a privi lumea, și last but not least, ajung la lumina zilei cunoștințe ce își vor pune amprenta în sec. XII pe viața socială și politică a Veneției, cu dogele său ales, cu contabilitatea sa, arsenalul său, și cu eforturile sale de căutare a unor cunoștințe practice prin punerea la lucru a unor experimentări permanente îndreptate spre eficacitate, experimentum[xii] fiind dublat foarte repede de cercetări teoretice.[xiii] Această sinergie între cunoașterea teoretică, experimentare, și punerea lor în slujba unei viziuni asupra comerțului ca totalitate a lumii, și totodată necesitatea de a-și procura mijloacele de a le impune, ­– adică cercetarea și fabricarea de noi arme pentru război și perfecționarea lor[xiv] – a fost cea care a făcut sensibil acel eidos al exteriorizării de sine, acea smulgere din rădăcinile obiceiurilor, acea tensiune permanentă de a depăși limita: ceea ce într-un limbaj simplu am numi spiritul de aventură, spiritul riscului, atracția pentru saltul în necunoscut.

A experimenta. Dacă descompunem acest cuvânt, atunci prefixul său experi- (sufixul nu este în franceză decât semnul verbului), se divizează în două părți, latinescul ex și grecescul peri. Ex[xv], în afară de, dincolo de, peri[xvi], perimetrul, limita, cercul sacru al unui spațiu propriu unui grup de oameni în locuința sa proprie: ex-peri, angajează deci sensul a ceva sau al cuiva ce vizează acel dincolo de limitele a ceea ce îi este familiar, de ceea ce îi este propriu, de ceea ce constituie ansamblul factorilor spațiali (relații de vecinătate, de familiaritate, de co-partajare a spațiilor agricole, de locuri culturale și rituale, bunăoară clanurile și animalele lor totemice) și temporali ai înrădăcinării sale (spre exemplu rememorarea pozițiilor parentale în timpul enunțării genealogiilor ce marchează taxonomia succesiunii numelor și pseudonimelor). În tradiția antică europeană, acest cel mai rafinat perimetru, din punct de vedere politic și cultural nu este altul decât cel al Polis-ului (și al satelor din jur), în centrul cărora se afla agora, locul dezbaterilor politice. Pe parcursul Evului Mediu vechi și mijlociu, acest cerc sacru este reprezentat de burgul ce înconjura castelul cu capela sa în centrul senioriei, ce dădea fiecăruia, țăranilor și seniorului, semnele tangibile ale co-apartenenței, pe scurt o identitate ireductibilă proprie celor dintr-o «țară», (« Heimat », « country », « paese ») care se înțeleg imediat când vorbesc (în ambele sensuri ale termenului franțuzesc «a înţelege»: ouïr și comprendre), căci nu există identitate și co-apartenență între oameni care să nu se enunțe deloc în imediatețea înțelegerii unei limbi, a unui dialect, a unui grai local.

 În realitate, nu trebuie decât să observi experiența noastră cvasi-cotidiană pentru a constata că am intrat în era mișcării permanente, că planeta noastră este pe cale să pună definitiv capăt raportului fondator urban/rural, care s-a născut ca o revoluție neolitică și care a fost caracteristic tuturor marilor civilizații de la Sumer încoace, pentru un salt în nemărginit pentru care nu am alt nume decât acela al unui postlitic animat de o mișcare browniană.

A capta originea acestei exteriorizări (acestui în-afara-sa ca fond al sine însuși) proprii Occidentului post-roman nu e deloc ceva ușor. Ca orice mișcare inaugurală pregătită să deschidă o nouă epocă (ca să amintim formularea heideggeriană ar trebui să zicem ‘o nouă epocă a Ființei’, aceasta ține de o complexitate redutabilă, dacă nu vrem să simplificăm istoria (adică narațiunea) sub forma unei dinamici univoce (fie ea și dialectizată) de cauze și efecte retroproiectate de la nivelul « normalității » contemporane spre originea a cărei autenticitate e totdeauna incertă. Voi indica aici câteva piste deja exploatate atât de istoricii ideilor cât și de filosofii istoriei, care ar merita să fie cercetate în continuare.

1) Creștinismul

a)   Creștinismul augustinian și rolul liberului-arbitru ce concretizează conceptul de autonomie a individului.

 b)  Desacralizarea « naturii » ca « physis grecesc » – sau a omului, ca ființă animată, care împreună cu animalele coabitează în spațiul său « natural » al Polis-ului. Physis care este și ansamblul locurilor unde sălăşluiesc zeii, semizeii, eroii, nimfele și satirii, și pe care creștinismul (devenit religie oficială a întregului Imperiu Roman) l-a transformat într-o « natură » conform Bibliei: o natură separată de om, care, de acum înainte, poate și trebuie să o exploateze după cum vrea. În consecință, și mai ales după vulgarizarea tomismului, valorizarea muncii productive a sfârșit prin a fi văzută ca un scop salvator, într-atât chiar încât, deși această valoare a avut nevoie de câteva secole pentru a se impune, ea a dat naștere sfârșitului sclaviei în Europa, și s-a radicalizat în protestantismul conceput mai întâi ca religie a orașelor libere, a meșteșugarilor, profesorilor, artiștilor ce refuzau tutela politico-economică a unei papalități care, sub constrângerile puterii sale temporale, sub exigențele armatelor  sale de mercenari, sub constrângerea nevoilor financiare impuse de magnificența și generozitatea sa arhitecturală și artistică, sfârșește prin a transforma în marfă chiar și ceea ce nu poate fi vândut, Mântuirea prin mijlocirea indulgențelor.

2) Apoi, nu putem omite universalismul transcendent al creștinismului radicalizat de o putere catolică ce favoriza, în dauna călugărilor incluși în sistemul feudal, ordinele de călugări cerșetori, veniți din orașe, instalați în orașe, dedicați propagării adevăratei credințe, așa cum erau franciscanii și dominicanii. Aceștia sunt cei care i-au însoțit pe conquistadori în America, dar tot grație lor noi am cunoscut religia aztecilor și mayașilor[xvii]. Era altfel decât la cruciade, care au încercat recucerirea unui spațiu cunoscut cu mult înainte, acela al Locurilor Sfinte, smulgând suveranitatea asupra acestora de la o altă religie izvorâtă din aceeași Carte. Era războiul pentru aproprierea sfințeniei însăși a orașului lui Cristos.

A existat deci în Europa occidentală o mișcare de secularizare a catedralei ce fusese mai întâi, în mod cert, centrul religios, întrucât ea își punea prima semnătura metafizică asupra orașului, și cu atât mai apăsat cu cât goticul o ridica mult deasupra caselor și a palatului ce o înconjurau. Cu toate acestea, foarte repede catedrala a devenit totodată un centru laic unde se întâlneau breslele meșteșugărești pentru a dezbate problemele lor lumești. Mai mult, tocmai plecând de la catedrală va radia și se va proiecta în oraș, de la începutul sec. XIV, un timp universal, același pentru toți, pentru Prinț, curtean, funcționar, bancher, pânzar, hangiu, meșteșugar, maistru și ucenic: un timp secularizat și infinit divizibil, care își etala orologiul cocoțat în vârful uneia dintre turlele sale.[xviii] Pe termen lung, desigur, se termina cu scandările ciclice și repetitive ale ciclului cristic. Drept dovadă, cine se  revoltă azi împotriva muncii făcute duminica, plecând de la punctul de vedere religios? Timpul secularizat fiind acela al muncii, el este totodată și acela al banilor conform analizei lui Marx și a binecunoscutului adagiu anglo-saxon: Time is money, și reciproc. Timpul-muncă este prezența capitalului în toate încarnațiunile sale sensibile posibile.

Acest oraș medieval deja modern și multiplicat identic pe toată întinderea Europei catolice nu mai are deci nimic comun cu fondarea, prin emigrație, a unei noi cetăți grecești ce avea nevoie de o lege nouă (nomos), care, în cele din urmă, instaura o  nouă cetățenie. De aceea civilizația noastră modernă n-a mai fost niciodată grecească, ci a fost moștenitoarea orașelor libere din Evul Mediu.

 3) Cum s-a menționat deja, anarhia barbară a atras după ea, timp de mai multe secole, o totală descentralizare a puterilor, regele nefiind, de fapt, stăpân absolut decât în fief-ul său propriu, ceea ce ilustrează deja perfect sistemul politico-simbolic numit feudalitate.

Datorită acestei anarhii, timp de mai multe secole și în ciuda eforturilor Romei, puterea religioasă (atât cea spirituală, cât și cea temporală) va fi mereu contestată de către puterile temporale regale sau imperiale (conflictul dintre Împărat și Papă, galicismul Bisericii catolice franceze, în sfârșit independența regilor englezi față de Roma etc.). Descentralizarea și conflictul dintre Papă și prinți vor permite răspândirea ordinelor religioase militante, ce erau totodată savante, inventatoare de tehnici noi, producătoare și exportatoare raționale de bunuri și produse fabricate, rămânând însă combatante armate ferme ale « adevăratei » credințe.[xix] Este de ajuns să ne gândim la rolul cistercienilor pentru a sesiza cât de mult au contribuit, în felul lor, la o pre-uniformizare a Europei exportând modelele arhitecturale ale abațiilor și bisericilor lor, cele ale metodelor lor de implantare, ale modului lor de a organiza munca agrară, producția industrială și schimburile comerciale internaționale.

Nu vom uita deloc nici să amintim, pentru partea lor de impact popular, nașterea mișcărilor pre-reformatoare de masă ce recomandau întoarcerea la litera egalitarismului socio-politic, așa cum poate fi ea sesizată în Noul Testament, și înalta valoare spirituală a muncii manuale.

 4) Și tot această stare feudală de descentralizare conflictuală a fost cea care a permis orașelor să își câștige autonomia politică atât față de seniorii laici cât și față de seniorii religioși (episcopi sau abați). Într-o lume dominată de feudalitatea rurală, aceste orașe deveniseră puțin câte puțin locurile unde se produceau bunurile esențiale pentru menținerea puterii prinților și pentru manifestarea generozității lor: spre exemplu, orașele devin locul fabricării unor arme noi, dar și al fabricării bijuteriilor, vaselor, țesăturilor prețioase, depozite conținând mărfuri de lux, rare și exotice. Astfel, orașele au ajuns foarte repede să controleze toate schimburile monetarizate, datorită băncilor și zarafilor. De atunci ele au devenit locurile unde noblețea de rang înalt, pe cale de a se forma deasupra clasei războinicilor liberi (curând aserviți însă), va fi prinsă în capcanele capitalului. Și nu  numai noblețea de rang înalt, ci și Biserica și prinții săi. Sf. Toma presimțise marele pericol ascuns aici, și de aceea, în De Regno, a dezvoltat o teorie a prețului corect ce a avut un puternic impact asupra practicilor reale ale Bisericii, clericilor și laicilor, căci jocul comerțului-lume acționa deja în direcția transformării tuturor lucrurilor, chiar și a celor de cea mai înaltă spiritualitate, în mărfuri. Acest capitalism în dezvoltare rapidă reprezenta unul dintre cei mai puternici factori de uniformizare și exteriorizare ce interveneau chiar în momentul cuceririi Americii.

5) Tot în sfera premiselor globalizării, nu este lipsit de interes, mi se pare mie, să amintim crearea unui sistem universitar unic și unificat în toată Europa catolică, acel Universitas, fondat pe același învățământ, științific, filosofic și teologic, verificat de aceleași diplome, și care permitea funcționarilor de orice origine ce le posedau să predea și să dezbată de la un capăt la altul al Europei catolice și chiar dincolo de ea.

6) În sfârșit, trebuie să reașezăm geneza acelui eidos al experimentum-ului occidental care, pregătit de Robert Grossetête și de Robert Bacon, va deveni acela al ingenium-ului, al ingineriei, pentru a ajunge în final la o interpretare a naturii ca matematizare a lumii.[xx] Pentru aceasta, încă o dată, suntem siliți să reconsiderăm rolul creștinismului. Impunând puțin câte puțin teologia Judecății de Apoi, creștinismul pregătea deja sensul istoriei ca escatologie a timpului, sensul unei istorii care, o dată secularizată, își găsea sensul finalității în acțiunile experimentum-ului și ale ingenium-ului oamenilor Occidentului pe planeta lor, în eficacitatea lor reală, îngăduind să se constate, prin utilizare, că este de ajuns să se acționeze asupra lumii  cu ajutorul unei raționalități matematizabile pentru ca să se vadă imediat efectele sale. Aici victoria absolută a imanentismului utilitarist stă pe o cu totul altă determinare. În cele din urmă, a fost de-ajuns să fie puse la lucru, la un lucru obiectual, idealitățile matematice în scopul construirii de obiecte fizice, chimice, apoi biologice, pentru ca aceste artificii să devină instrumentele ce permit oamenilor nu numai să domine natura, dar și să o transforme și să se transforme pe ei înșiși. Pe scurt, modernitatea a creat o adevărată lume nouă unificată, trecând prin cucerirea tuturor celorlalte lumi arhaice. Hannah Arendt a definit această inovație ca pe o deplasare a punctului arhimedic: de acum încolo antropogeneza se interpretează prin filosofia subiectului iar obiectivizarea generalizată conform experienței teoriei galileene și a metafizicii carteziene.[xxi] De fapt, putem vorbi de o interpretare a globalizării după Heidegger, este acea Gestell (Punere în cadru) sau punere în formă matematică a tuturor ființărilor în vederea producerii generalizate și unificate ce asumă această devenire: încarnarea ultimă și desăvârșirea supremă a metafizicii în esența tehnicii. Exemplele abundă de când electricitatea a substituit ziua nopții, de când atomul permite înghețarea planetei sau punerea la dispoziția acesteia a unei energii cvasi-inepuizabile, și trecând, azi, prin ingenium-ul biologiei moleculare și al geneticii ce permit crearea de noi ființe vii, clonarea mamiferelor, poate chiar a celor dispărute din vremuri preistorice. În cele din urmă, suntem obligați să constatăm că nu există altă lume decât cea generată prin intermediul tehno-științei și al capitalului care susține desfășurarea permanentă a acesteia. Iată, în rezumat, câteva aspecte ale acestui arché (și ale efectelor sale) care și-a manifestat îndată plenitudinea potențialităților sale semantice, teoretice și practice în momentul cuceririi Americii, ce rămâne, în fondul său intențional, din argumentarea lui Columb adresată sponsorilor săi regali, o întreprindere ce viza exploatarea comercială (mirodeniile) și minieră (aurul). Arché-ul care a pus la lucru acest eidos al exteriorizării și al experienței generase deja, anterior oricărei mișcări reale, o reprezentare a lumii ca sferă unificată: globul ca nou teatru al lumii pe care omul occidental și-o oferise.

Ce sens are deci această frenezie actuală a colocviilor, simpozioanelor, dezbaterilor, cursurilor universitare, cercetărilor, instituțiilor, dar și articolelor, cărților, susținute, respectiv finanțate și publicate cu privire la globalizare și corelatul său obligatoriu, identitatea, mai precis identitatea culturală, politică, (în prezent sub forma crizei statului-națiune), în sfârșit glosele despre « totul e posibil » din artele contemporane, care, așa cum a remarcat Granel, nu scapă determinării noului sens al Ființei creat de acest eidos ? Toate aceste manifestări sunt reamintiri ale sensului ce ne-a făcut semn de mult timp, nouă celor care stabilim totdeauna sensul în « agitația glaciară » proprie oamenilor cei mai recenți.

Hegel scria odinioară că filosofia, ca și bufnița Minervei, își ia zborul la apus de soare. Aceasta e valabil pentru toate expresiile interpretative ale acțiunilor umane … ele se enunță atunci când esențialul unei epoci s-a împlinit deja, când aceasta este pe punctul de a se destrăma…[xxii]

Globalizarea pare deci a fi pe cale de a se împlini în totalitate, și chiar dacă mai rămân pe ici, pe colo, colțișoare de arhaism ce se pretind ireductibile, prin piață, economie, constrângeri tehnologice, și, last but not least, prin bombe, se vor integra curând în Occident în generalitatea sa.[xxiii] Unde se va mai găsi de acum încolo alteritatea radicală, singura care, prin prezența ireductibilei sale identități[xxiv] sfida odinioară Occidentul totdeauna sigur de universalitatea valorilor sale? Unde mai pot fi întâlniți azi acești oameni în culturile lor, reprezentările lor, riturile lor, pe care noi am încercat, adesea în zadar, să le înțelegem zăvorându-le în micile sertare ale cunoștințelor noastre pozitive, liniștitoare, în conceptele antropologiei sociale și culturale, în cele ale istoriei religiilor sau istoriei civilizațiilor etc.?[xxv] Unde se mai pot găsi, în prezent, identități alternative la diversele alternative identitare măsluite pe care Occidentul le oferă, ca și atâtea alte mărfuri, în raioanele supermarket-urilor culturii? Într-adevăr, nu practicăm noi azi yoga ca pe un fel de body buiding, și « meditația transcendentală » ca pe  jogging, patinaj cu role sau ciclism? Există în această descriere o versiune reactualizată a ceea ce Nietzsche, profețind modernitatea târzie, anunțase, constatând că omul modern, omul cel mai recent, își alege identitățile și rolurile așa cum actorul își alege măștile în magazia de accesorii a unui teatru. Cine ar îndrăzni azi să nege că noi nu suntem «toți în scenă» și pe aceeași scenă, că rolurile pe care le jucăm nu sunt decât fațetele complementare, reflectante, ale uneia și aceleiași piese? De acum, cu cât se multiplică colocviile asupra identității, cu atât în realitatea perceptibilă cotidiană, banală, adevăratele diferențe, diferențele culturale ireconciliabile se estompează sau devin simulacre obscene ale platitudinilor unui folclorism mercantilizat după ce fusese etnologizat, oferit turiștilor ce se zbenguie crezând că își oferă «cunoaștere» la preț redus (într-adevăr, un sejur de una sau două săptămâni în China sau Peru pare foarte benefic unei vieți de trudă consacrate cunoașterii civilizației chineze în limba ei sau în aceea a indienilor Inca).[xxvi] Dar tot în discursul multiculturalismului reapare această uniformizare a identităților, cu atât mai puternică cu cât afirmarea simulacrului diferenței a devenit versiunea politic corectă a controlului social contemporan, necesar și garantat de autoritățile politico-economice ale capitalismului cel mai modern.[xxvii]

(c) Truth Beckons La fel stau lucrurile și cu ceea ce tradiția noastră premodernă și modernă a numit și definit drept «natură», lumea sălbatică, o altă alteritate înțeleasă ca fiind suma marilor întinderi pe care trăiau animalele sălbatice cele mai spectaculoase. E de ajuns să privești la televizor, mai exact la programele difuzate de Discovery, National Geographic și Animal Planet, pentru a constata evidența: natura sălbatică nu mai este decât o punere în scenă mediatică, iar animalele sălbatice care mai supraviețuiesc pe ici, pe colo, în rezervații (ca indienii din America de Nord) nu o fac decât grație unei acțiuni de salvare și de filantropie specific umane. Iată deci negația însăși a selecției «naturale» specifice lumii sălbatice!

Că această globalizare și acest sfârșit al diferențelor s-au anunțat în ziua în care un anumit negustor genovez foarte bine informat despre problemele și noile tehnici ale navigației oceanice, adică în ziua în care un anume Cristofor Columb acosta pe o mică insulă din Caraibe întru gloria lui Dumnezeu, a Prințului și mai ales într-o frenetică goană după aur[xxviii], iată ceva ce a devenit deja pentru noi o evidență. Dar ceea ce el nu vedea (și nici nu putea să vadă) este că ideea de glob materializată prin acest pas urma să permită oamenilor din Occident să creeze o lume nouă în permanentă expansiune către propria sa totalizare. Câteva secole mai târziu, la sfârșitul unui război mondial și a unui vesel masacru ce inaugura modernitatea târzie (1914-1918), în momentul în care mulți începeau să se îndoiască de legătura dintre progresul tehnic și fericire, adevărul acestei vechi evidențe li s-a înfățișat anumitor gânditori – și poate încă și mai mult anumitor poeți – în toată goliciunea sa…

Împlinirea globalizării sugerează prezența sa veche, încă dinainte ca primele expediții transatlantice să-și facă simțit primul scâncet, și fără ca ceilalți autori-actori ai acestui scenariu să fie conștienți de anvergura gestului lor și deci capabili să o măsoare și să-i tematizeze fundamentele și modalitățile de evoluție. Cu toate acestea trebuie să fi avut ei totuși un presentiment vag, sau poate foarte vag. Deîndată ce imaginea pe care o aveau asupra Pământului se putea re-prezenta sub forma unui glob, această formă le sugera că plecarea către alte zări implica neapărat și o reîntoarcere. Iată de ce dacă ei și-au schițat-o fără să fie siguri, cel puțin s-au gândit la ea ca fiind probabilă.

Odată ce circumferința globului a fost trasată de către omul occidental, acestuia nu-i mai rămânea decât să transforme globul conform acelui eidos al cuceririi lumilor vechi (adică al culturilor arhaice) pentru a desăvârși producerea lumii noi. Este exact ceea ce a făcut eliminând toate diferențele, mai puțin una singură, cea pe care capitalismul o alimentează și din care el însuși se alimentează, cea care corespunde tocmai esenței acestui eidos al afară de sine-lui pentru producție-reproducție, diferența care impune o separare neîncetat îngroșată și controlată a polurilor bogăției și a polurilor sărăciei.

 (versiune modificată, amplificată și corectată în martie 2013, a unui text scris în 1999; traducere realizată în redacţie)

[i] Gérard Granel, «Monoculture? Inculture? (Perspectives du 3e millénaire)», în PO&SIE, n°86, 1988, Paris, pp. 108-114, cf. p. 112.

[ii] Pentru o rememorare completă a lucrării acestei uniformizări, a reprezentării sale cartografice, cf. Alfred W. Crosby, The Measure of Reality : Quantification and Western Society, (1250-1600), Cambridge University Press, 1997, cap. 5, «Spațiu».

[iii] Jean de Mandeville, Le livre des merveilles (1322-1356). Cf. Voyage autour de la Terre (Traducere și comentarii de Ch. Deluz, 1993), Paris, 1993.

[iv] Cristofor Columb a citit Le Devisement du monde de Marco Polo, redactat în 1298. Dar a fost foarte influențat de lucrările geografice și enciclopedice ale lui Pierre d’Ailly, și în special de capitolul 8 al cărții sale Imago Mundi (1410), care presupunea îngustimea oceanului Atlantic, și deci alimenta puternic argumentele sale în favoarea rutei de apus către India și Japonia.

[v] Las Casas, Brevísima relación de la destrucción de los Indias, memoriu adresat lui Carol Quintul în 1542 și publicat la Sevilla în 1552. Prima traducere în franceză de Jacques de Miggrode, Très brève relation de la destruction des Indiens, Anvers, 1579. Pentru a vedea amploarea acestui genocid denunțat de la începuturile descoperirii Americii de către Las Casas, merită citit: David E. Stannard, American Holocaust : The Conquest of the New World, Oxford University Press, 1992.

Nu voi dezvolta aici problema ridicată de iluziile specifice ideologiei occidentale contemporane asupra violenței specifice societăților primitive, care nu erau deloc universaliste cum le schițează ipoteza pur teoretică a lui Rousseau reluată începând de la sfârșitul secolului XVIII de un analist ca abatele Raynal, apoi, mai târziu de către o majoritate de antropologi contemporani începând cu Marcel Mauss, Claude Lévi-Strauss, Marshall Shallins, Pierre Clastres și atâția alții mai puțin celebri. Această ideologie a primitivismului fericit și paradisiac, a arhaismului ca revenire a lui Isus, a fost în mare parte deconstruită și criticată de Remo Guidieri în două opere magistrale, La Route des morts, Seuil, Paris, 1980; L’Abondance des pauvres, Paris, Seuil, 1984 (traducere în română, Abondanța Săracilor, Idea, Cluj, 2008).

[vi] Europenii contemporani au memoria scurtă atunci când acuză SUA de a nu privi lumea pe care o produc decât așa cum le place lor. Americanii nu fac astfel decât să continue gândirea unei Europe occidentale al căror copil minune sunt. Celebra deviză de peste Atlantic, și anume că «ceea ce e bun America e bun pentru restul lumii» nu este decât urmarea logică a globalizării începute de aceeași Europă. Sic transit gloria mundi !

[vii] Gérard Granel, «Monoculture? Inculture? (Perspectives du 3e millénaire) », în PO&SIE, nr. 86, op.cit., p. 109.

[viii] Când scriu «deliberat», înțeleg prin asta faptul că nu era deloc vorba de invazii ale popoarelor migratoare care să forțeze popoare sedentare să-și părăsească la rândul lor teritoriul, generând astfel un lanț de deplasări ce uneori implicau Eurasia în întregul ei. Aceste invazii au constituit soarta comună a Europei occidentale până la sedentarizarea normanzilor în Normandia, dar au continuat pe piețele orientale europene până la mijlocul secolului XVIII.

[ix] Pentru surprinderea specificității civilizației noastre, merită amintit că, în marea perioadă de expansiune maritimă chineză, flotele împăratului «și-au croit calea până în Madagascar, spre coastele Africii orientale, spre insulele coastei septentrionale ale Siberiei, pentru a cumpăra mirodenii și blănuri, fără a face vreodată cuceriri.» Cf. Joseph Needham, La Science chinoise et l’Occident, Seuil, Paris 1973, nota 2, p. 69.

[x] Nu trebuie uitat (și Eneida ne-o amintește) că întemeierea Romei se naște dintr-un rit sacrificial, și că romanii se considerau descendenții troienilor, prin urmare în relații de oglindire cu grecii, descendenții aheilor.

[xi] Cf. Hannah Arendt, The Human Condition, cap. VI, « Viața activă și epoca modernă»; Simone Weil, Écrits historiques et politiques, op. cit., «Câteva reflecții asupra originilor hitlerismului», pp. 36-37; Gérard Granel, «Les années trente sont devant nous», în Études, Paris, 1995.

[xii] Dante, va face o referire în acest sens în Infernul, cântul XXI. Mai târziu, Galileo va ajunge acolo pentru a-și perfecționa unele dintre cunoștințele sale tehnice, necesare, după el, cercetării teoretice.

[xiii] The Measure of Reality : Quantification and Western Society, (1250-1600), op. cit., p. 216 : «Șapte secole de contabilitate au făcut mai mult pentru a da formă percepțiilor celor mai mulți oameni decât oricare altă inovație unică a filosofie sau științei. Puțini sunt cei care au meditat la cuvintele lui René Descartes sau Immanuel Kant; milioane dintre ceilalți, în schimb, mai frivoli dar și mai laborioși, au așternut cifre în cărțile contabile și apoi au raționalizat lumea pentru a o adapta cărților lor.»

[xiv] Dezvoltarea armelor de foc a jucat un rol esențial în intensificarea acestei sinergii, prin aceea că ele implicau o modificare generală a artei războiului, terestru și naval, o transformre a rolurilor relative ale infanteriei și cavaleriei, nașterea unui corp de ingineri militari specializați în balistică și explozivi, a tehnicii fortificațiilor, a metalurgiei. În fine, efect cardinal, exigențe economice pe care numai cele mai bogate state și le puteau asuma.

[xv] Element al latinescului ex «în afară de», care a rămas în mulți compuși latinești transferați în franceză (exciter, exclure, expulser…) și care a format și unii compuși ai francezei savante (expatrier, exproprier…).

[xvi] Element al grecescului peri «în jur (de)», ce intră în compunerea multor cuvinte savante franțuzești sau împrumutați, ca: périanthe, périmètre, période, péristyle, péripatétique, etc.

[xvii] Christian Duverger, La conversion des Indiens de Nouvelle-Espagne, cu textul Colocviilor celor Doisprezece de Bernardino de Sahagun (1564), Éditions du Seuil, 1987, 277 pagini.

[xviii] Mi se pare în special pertinent, aici, în România, într-o țară în care majoritatea locuitorilor  sunt de religie ortodoxă să reamintesc că nu există orologii în turnurile bisericilor consacrate credinței creștinătății bizantine. La ei, timpul n-ar aparține deci acelei energeia a capitalului. Nu mai e azi decât o aparență, un simulacru, o prefăcătorie.

[xix] Cu titlu de curiozitate, trebuie amintite surpriza și indignarea preoților și demnitarilor ecleziastici bizantini atunci când au văzut, în timpul primei cruciade, preoții creştinătăţii latine înarmați ca niște cavaleri. Cum se putea ca preoții și călugării să nu respecte comandamentul «să nu ucizi»?

[xx] Galileo, în Discoveries and opinions of Galileo, Doubleday, New York, 1957, «Filosofia stă scrisă în acestă carte foarte mare, neîntrerupt deschisă în fața ochilor noștri, care e universul […] E scrisă în limbaj matematic, iar caracterele sale sunt triunghiuri, cercuri și alte figuri geometrice, fără ajutorul cărora nu este omenește posibil să înțelegi nici un singur cuvânt; fără ele, rătăcim în zadar într-un labirint obscur». Descartes s-a bazat pe ele în construirea metafizicii moderne.

[xxi] Hannah Arendt, op. cit.

[xxii] Numai spre sfârșitul grandorii Atenei a scris Aristotel Constituția Atenei și Politica.

[xxiii] Cel mai perfect exemplu contemporan al acestei unificări a lumii se află în ceea ce s-a convenit să se numească Islamul radical, al cărui discurs pretins tradiționalist nu este decât un simulacru prin aceea că în prezent puterea nu se obține decât cu armele prezentului, și deci ale hipermodernității.

[xxiv] Mă gândesc aici la populațiile canibale, care nu sunt mai exotice în violența lor, curajul lor și pietatea lor  decât era Hector când își cânta victoria deasupra trupului lui Patrocle, sau Ahile când târa corpul lui Hector în jurul zidurilor Troiei pentru a-l arunca apoi, fără înmormântare, în mijlocul taberei grecilor. A se vedea în această privință Babel II în admirabila operă a lui Remo Guidieri, L’abondance des pauvres, Seuil, Paris, 1984, și traducerea românească.

[xxv] Pentru a înțelege slăbiciunea noastră intrinsecă, când încercăm să pătrundem gândurile acestei alterități, merită citit (sau recitit) extraordinarul jurnal al lui Malinowski, A Diary in the Strict Sens of the Term, Routledge & Kegan Paul, London, 1967. Dar ar merita și să recitim imprecațiile lansate de  Nietzsche contra categoriilor logicii aplicate popoarelor  indo-europene:

«Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ținta; iar când introducem și amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înșine, în chip de ‘lucruri în sine’, procedăm iarăși precum am făcut întotdeauna, și anume mitologic» în F. Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, Humanitas, 1991, p. 30.

[xxvi] Cf. Claude Karnoouh, Adio diferenției. Eseu asupra modernității tîrzii, Idea, Cluj, 2001.

[xxvii] Claude Karnoouh, Postcommunisme fin de siècle. Essai sur l’Europe du XXIe siècle, L’Harmattan, Paris 2000, cap. V. «Un logos sans ethos. Le multiculturalisme»; Gérard Granel,  « Monoculture ? Inculture ?…», op. cit.

[xxviii] Cristofor Columb, Journal de la traversée vers les Indes, La Découverte, Paris, 2006.

Tags: , , , , , , , ,


About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑