Puncte de vedere steaguri fluturand in vant

Published on aprilie 10th, 2013 | by Alexandru Mamina

0

Stânga şi statul naţional

În trecut, Stânga a fost rezervată faţă de statul naţional, pe care l-a asociat cu dominaţia de clasă a burgheziei. Actualmente însă, atâta timp cât exploatarea economică se desfăşoară în contextul şi cu instrumentele globalizării, statul naţional apare drept sistemul instituţional cel mai în măsură să asigure protecţia categoriilor populare împotriva marii finanţe internaţionale. Pe baza cetăţeniei, categoriile populare se pot mobiliza şi organiza astfel  încât să fie reprezentate eficient în zona politicii, mai bine decât o pot face în cadrul unei formule decizionale supranaţionale.

În reflecţia teoretică de stânga, statul naţional nu s-a bucurat de o apreciere deosebită. Socialiştii marxişti, de pildă, l-au considerat un instrument al dominaţiei sociale, ce avea să dispară odată cu exploatarea, în timp ce anarhiştii întrevedeau în el un mecanism opresiv prin chiar natura sa, indiferent cine exercita puterea: burghezia sau proletariatul. Comuniştii au acaparat statul prin intermediul structurilor de partid, dar au căutat să substituie dimensiunii naţionale criteriul de clasă. Extrema dreaptă a alimentat şi ea mefienţa stângii faţă de statul naţional, asociat în ipostaza nazistă cu exterminarea rasială, iar conflictele interetnice din fosta Iugoslavie au compromis încă şi mai mult ideea. Rămâne, poate, numai exemplul pozitiv al „statelor bunăstării” din epoca postbelică, subminat însă de asocierea cu problemele crizei economice declanşate în 1973.

Pentru cel puţin o parte a stângii actuale, statul naţional pare să fie intrinsec legat de naţionalism şi naţionalismul de extremism. Această parte a stângii ajunge astfel să prefere comunitarismul cu drepturile colective pentru minorităţi, sau formulele de reglementare supranaţională a protecţiei sociale, de la nivelul Uniunii Europene. Pe această cale, se condamnă singură la neputinţă şi eşec. E adevărat că statul naţional s-a afirmat precumpănitor pe filiera liberală din secolul al XIX-lea, după cum este adevărat că la acea dată a servit în mare măsură interesele burgheziei, în calitatea sa de cadru juridic uniformizat al pieţei unice, ca să nu mai amintim de instrumentele represive pe care le punea la dispoziţia burgheziei împotriva mişcărilor muncitoreşti. Atare împrejurare nu ar trebui totuşi să devină un fel de capitis deminutio la adresa statului naţional ca atare. E bine ca evaluările să ţină seama de situaţia concretă a lucrurilor şi nu de preconcepţiile ideologice, de raporturile de putere efective, în virtutea cărora ceea ce a fost criticabil altădată poate să devină dezirabil astăzi.

Raţiunea de a fi a stângii nu este nici căsătoria homosexualilor, nici ateismul militant, nici diversitatea multiculturală. În primul rând, acestea nu sunt obiective esenţialmente socialiste, fiind însuşite şi de anumiţi liberali. În al doilea rând, au un caracter subordonat, dobândind semnificaţie nu prin ele însele, ci abia în cadrul mai larg al chestiunii pluralismului. Scopul definitoriu al stângii este eliminarea sistemului de exploatare economică şi dominaţie socială, care face – cum remarca la un moment dat Paul Lafargue – ca o parte a populaţiei să moară de foame pentru ca alta să aibă cum să moară de indigestie. E adevărat că cel puţin în Europa zilelor noastre nu se mai moare de foame, dar pe fondul supramuncii din marile companii oamenii se pot îmbolnăvi foarte bine de nervi, iar unii se mai şi sinucid. În fond este vorba despre aceeaşi alienare morală, doar că nu în faţa strungului ci a calculatorului, şi despre aceeaşi relaţie dezechilibrată dintre patroni şi salariaţi – cu tendinţă de agravare în contextul „reformei” care transformă statul social într-unul minimal.

Comuniştii ajunşi la putere au încercat să rezolve problema inegalităţii prin exercitarea dicaturii şi etatizarea economiei. Numai că dictatura nu a fost nici măcar a proletariatului, ci a birocraţiei de partid anticipată de Rosa Luxemburg şi observată în act de Cristian Racovski şi Milovan Djilas, iar etatizarea nu numai că nu a asigurat o bunăstare superioară Occidentului, dar a luat muncitorilor până şi „libertatea de a-şi schimba stăpânul” [i]. Socialiştii, marxişti şi postmarxişti deopotrivă, au imaginat soluţii în registrul politic al democraţiei şi al democratizării sociale, mergând de la socializarea proprietăţii până la aşa-numita economie socială de piaţă. Nu ne ocupăm acum de ele, însă le menţionăm ca reprezentative pentru ceea ce se cheamă o stângă conştientă de sine, care înţelege miza ei fundamentală şi gândeşte contrapropuneri la capitalism.

Dincolo de retorica secundară a discriminării pozitive şi „corectitudinii politice”, dragă stângii postmoderne intelectuale şi politice, dacă intrăm în concretul raporturilor de putere observăm că exploatarea şi dominaţia se realizează în prezent în parametrii globalizării, ai liberalismului economic planetar, agrementat ocazional cu intervenţii militare „în favoarea democraţiei”, bineînţeles. Globalizarea pune în mişcare două tendinţe complementare: pe de o parte deschide marilor companii piaţa forţei de muncă ieftine din Asia îndeosebi, pe care o exploatează cât mai discreţionar posibil, iar pe de altă parte, prin intermediul delocalizărilor, contribuie la creşterea şomajului şi totodată la demantelarea mişcării sindicale din industria ţărilor dezvoltate. Globalizarea lucrează aşadar în favoarea multinaţionalelor, mai precis în favoarea patronatului, nu a salariaţilor, care odată cu delocalizările nu mai dispun nici măcar de mijlocul de presiune al grevelor. În capitalismul globalizat firmele se manifestă nestingherite de protecţionismul vamal şi de legislaţia muncii, în timp ce salariaţii se concurează de pe un continent pe altul, oferind „armata de rezervă a capitalismului”.

În acest punct intervine importanţa statului în politica de stânga, de data aceasta nu ca instrument al burgheziei ci în calitate de apărător al legislaţiei sociale naţionale, cu atât mai mult cu cât legitimitatea sa democratică îl certifică drept exponent al interesului colectiv, împotriva intereselor particulare aferente mediului de afaceri. Statul actual nu mai este la fel ca cel din secolul al XIX-lea, când regimurile oligarhice asigurau supremaţia socială a elitelor burghezo-aristocratice. Democraţia oferă categorilor populare, fie şi numai potenţial, un cadru mult mai favorabil afirmării lor în spaţiul public, nu neapărat în sensul „statului proletar”, ci al organizării unui sistem de negociere echitabilă a intereselor plurale.

Se poate discuta aici despre formulele decizionale participative, despre controlul asupra reprezentanţilor politici până la revocarea mandatului, despre cooptarea salariaţilor la decizia managerială – cum se întâmplă deja în Suedia ş.a.m.d. Democratizarea socială nu se reduce la o singură variantă, dar indiferent de calea aleasă, ea nu este realizabilă decât la nivel statal, pentru că numai la acest nivel sunt capabile categoriile populare să se organizeze în sindicate şi partide, şi tot numai la acest nivel reuşesc să exercite o presiune eficace asupra guvernării. Marea finanţă, compusă în ultimă instanţă dintr-o minoritate à la Grupul Bilderberg, se concertează în plan internaţional mult mai uşor decât vor ajunge vreodată să o facă masele diferite prin limbă, tradiţii şi interese locale. În plus, cu cât instanţele decidente se îndepărtează de alegători, învăluindu-se totodată în noile arcana imperii ale vocabularului tehnicist de la Bruxelles şi Fondul Monetar Internaţional, cu atâta devin mai puţin vizibile şi mai incontrolabile, cu atâta acţionează mai neinhibat în favoarea capitalismului suprastatal.

Democratizarea socială nu devine însă realitate, aşadar statul nu ajunge să reprezinte cu adevărat categoriile populare, decât în măsura în care acestea se mobilizează şi îşi promovează interesele prin cele mai diferite metode, de la negocierile colective până la confruntările de stradă. În absenţa presiunii populare nici măcar democraţia strict politică nu este un bun definitiv câştigat, clasa politică endogamă, practicile oculte ale administraţiei şi lobby-ul mediului de afaceri îndreptând-o încet dar sigur către o nouă formă de oligarhie [ii].

Mobilizarea are finalitate dacă este masivă, şi este masivă dacă oamenii se regăsesc în temeiul aceleaşi identităţi de statut, interese şi opţiuni. Or cadrul identitar cel mai cuprinzător este cetăţenia. Categoria cetăţeniei permite apropierea şi colaborarea interclasială a segmentelor populare, inclusiv gruparea lor în structura de acţiune politică cea mai eficientă, care este partidul. Partidul este organismul care reprezintă prin excelenţă revendicările sociale în zona puterii. În absenţa unui partid care să canalizeze nemulţumirea populară, protestele, oricât de violente ar fi, rămân fără finalitate – aşa cum se întâmplă adeseori astăzi, când partidele de stânga devenite centriste nu mai preiau revendicările populare la nivelul decizional parlamentar sau guvernamental. (Mai apar uneori şi motive de îngrijorare pentru establishment-ul european, ca de pildă ascensiunea în Grecia a formaţiunii Syriza, împotriva căreia s-a vehiculat inclusiv ameninţarea cu suspendarea finanţării internaţionale).

În calitatea sa de de categorie universal-umană, cetăţenia fundamentează statul naţional ca elaborare democratică, în care un individ este egal în drepturi civile şi politice cu oricare alt individ. Este statul naţional în accepţiune civică, integratoare, definit ca expresie instituţională a voinţelor subiective reunite în jurul unor valori generale, diferit prin urmare de modelul etno-rasial exclusivist. În statul naţional cetăţenesc rasismul există numai ca fenomen aleatoriu şi crizogen, nicidecum ca principiu originar şi resort al sistemului. În aceşti termeni, stânga nu are a respinge statul naţional în acţiunea ei politică, mai ales că ideea egalitară inerentă naţiunii civice democratice îi convine mai mult decât convine dreptei, care privilegiază raporturile ierarhice.

Există, desigur, o conştiinţă de clasă (atunci când nu este denaturată de consumerism), precum şi o conştiinţă comunitară, însă în jurul acestora nu se realizează decât coagulări sociale pe orizontală, de tipul sindicalismului sorelian sau al grupării Black Power – izolate în ansamblul societăţii şi deci fără capacitatea de a influenţa în mod hotărâtor regimul. Mai mult, astfel de solidarităţi corporatiste şi comunitariste, care se refuză reprezentativităţii generale, avantajează implicit capitalismul, întrucât împiedică organizarea categoriilor populare într-un bloc politic şi cultural unitar. Dacă doreşte să obţină îmbunătăţirea efectivă a situaţiei salariaţilor, nu doar să lanseze lozinci, stânga trebuie să se plaseze pe terenul activismului civic naţional. Aceasta nu înseamnă renunţarea la cerinţele sociale specifice în numele principiilor democratice generale, ci ridicarea celor dintâi la nivelul interesului general. Pe această cale nu numai că se poate reuşi mobilizarea eficientă a categoriilor populare, dar prin transpunerea politică a cerinţelor sociale, adică prin asimilarea lor cu democraţia însăşi, interesele dobândesc semnificaţia şi consacrarea drepturilor.

[i] Cităm această formulă de câte ori avem ocazia, deoarece este ilustrativă pentru profilul marxismului „ortodox”. Vezi Karl Kautsky, Ce este socializarea?, ‹Bucureşti›, Editura Partidului Social-Democrat, 1945, p. 36.

[ii] Pentru importanţa mobilizării şi a protestului în prezervarea instituţiilor democratice, a se vedea analiza anilor 1960 la Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, Humanitas, ‹1994›.

Tags: , , ,


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific II la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑