„Bail-in” vs. „bail-out”
Cum în ultima lună, după izbucnirea crizei cipriote, s-a vorbit tot mai mult despre așa-zisa procedură de salvare a băncilor de tip „bail-in”, și cum semnificația acestei proceduri este încă neclară pentru multă lume, ne propunem ca în această scurtă notă să detaliem un pic istoria discuției și natura diferenței dintre procedurile de „bail-in” și „bail-out”.
În esență, credem că toată lumea știe deja, după aproape 5 ani de criză financiară și economică severă, ce a însemnat procedura de salvare a băncilor de tip „bail-out”: angajarea de bani publici, deci bani din buzunarul contribuabilului, bani exteriori sistemului bancar, pentru asigurarea fluxului de obligații pe care băncile le aveau către diverșii creditori și deponenți. O „salvare exterioară” sistemului. Soluția, cum bine știm, a fost motivată pe temeiul că băncile sunt ceva „too big to fail”, de aceea nici o resursă publică nu trebuie precupețită pentru salvarea lor. Dar tot atât de bine știm că soluția aceasta a dus la supraîndatorarea anumitor state membre ale eurozonei, și nu numai (România a fost nevoită să ia împrumutul FMI ca să salveze niște bănci cu rădăcinile în eurozonă) ceea ce crează la ora actuală nenumărate bătăi de cap la nivelul întregii Europe, aruncată în brațele odioasei austerități de care am scris într-un articol anterior (motivată, cumva logic, prin necesitatea ca statele să-și reducă cheltuielile cu scopul de a-și reechilibra bugetele).
În schimb, procedura de tip „bail-in” e ceva aparent nou, deși acest articol din Time face referință la câteva implementări mulțumitoare care au precedat soluția cipriotă: Danemarca ar fi procedat similar în 2011 cu două bănci mici, Amargebanken și Fjordbank Mors, și de asemenea guvernul olandez ar fi procedat la fel cu o bancă de investiții imobiliare, SNS Reaal. În esență, așa cum semnifică și termenul englezesc, procedura de tip „bail-in” se vrea a fi o „salvare cu resurse interne” a băncilor, adică una care ia la mână pasivele din ograda băncilor cu probleme (de exemplu, obligațiunile sau depozitele negarantate) și decide ce se mai plătește și ce nu, și cum se vor compensa obligațiile față de cei cărora li se va spune verde-n față că banca nu le poate da banii sau investiția înapoi. Primii care trebuie să susțină băncile cu probleme trebuie să fie acționarii, apoi creditorii și apoi deponenții de risc, și abia la final statele (banul public).
Pentru cei care au impresia că băncile dau credite exclusiv din depozitele atrase de la populație sau companii, o explicație a rolului pe care îl au obligațiunile în felul în care băncile dau credite se găsește în acest articol din lexiconul Financial Times. În cazul Ciprului s-a ajuns la reduceri ale depozitelor bancare din cauză că sursele de finanțare ale băncilor cipriote erau, în primul rând, depunerile (depozitele la termen) de care s-a făcut atâta caz (că ar fi ale mafiei rusești, că ar reprezenta spălare de bani etc.). În scenariile și simulările făcute de diverși economiști criza începută în 2008 nu ar fi avut loc dacă s-ar fi adoptat o soluție de tip „bail-in” în cazul băncii Lehmann Brothers (scenariul e descris în punctele esențiale aici). Pe situl FMI există un articol vechi deja de un an care discută virtuțile soluției, și de câteva zile a început să se prezinte și în mass-media din România această soluție (de exemplu, avem pe situl Mediafax un comunicat destul de lung, dar atenție!…, titlul e înșelător: băncile nu vor fi neapărat salvate „cu banii din depozite”, ci numai dacă nu se găsesc destui bani la acționari și destui investitori în fața cărora să se ridice din umeri, și chiar și așa, procedura de „bail-out” nu e exclusă). În sfârșit, pe linkul acesta avem dovada clară că la nivelul eurobirocrației se vorbea de această procedură încă din vara lui 2012, Cipru reprezentând doar prima oportunitate de a o aplica.
Ideea reprezintă fără îndoială un mare pas înainte și reprezintă un început de regularizare a riscului în sistemul financiar și o recunoaștere a unui principiu de bază – cine a riscat, trebuie să piardă – , dar rămân în continuare câteva întrebări fără răspuns:
– Dintre multele reproșuri care s-au adus soluției „bail-out” cel mai important a privit „hazardul moral”: cum mai poate funcționa la un nivel acceptabil social capitalismul dacă tocmai cei care au făcut investițiile cele mai riscante ajung să fie salvați, pe banii celor care și-au văzut liniștiți de muncă și de treburile lor? Întrebarea e: o soluție de tip „bail-in” elimină acest tip de risc? Vor fi unii deponenți, investitori și acționari mai precauți de acum încolo?
– A doua întrebare privește rolul băncilor. Până la urmă, adoptarea acestei soluții va duce la ceea ce vor oamenii simpli și cu IMM-urile din toată Europa, și anume ca băncile să se transforme în creditori responsabili ai economiei productive, nu în vehicule iresponsabile de inflamare a diverselor bule financiar-speculative?
– În sfârșit, o ultimă întrebare ar privi banii contribuabilor: până la urmă, o asemenea procedură va elimina riscul angajării de bani publici și bani curați, economii cinstite, pentru salvarea băncilor cu probleme?
Pentru că la ultima întrebare răspunsul este în mod evident „nu”, și asta s-a văzut și în soluția cipriotă (unde taxarea depozitelor de peste 100.000 de euro a inclus la grămadă bani ai IMM-urilor, ai fondurilor de pensii etc.) dar și pentru că bănuiala noastră e că la primele două întrebări răspunsul este tot „nu”, Grupul de Lucru pe Probleme Economice al Partidului Paneuropean „European Left” (reprezentat în Europarlament de parlamentarii GUE/NGL) din care fac și eu parte a decis la întâlnirea de la Atena din perioada 6-7 aprilie să respingă actuala formulare a soluției de tip „bail-in”. Rezoluția adoptată acolo poate fi acccesată aici. Părerea noastră este că riscul de hazard moral va continua să subziste în cazul oricărei soluții exterioare sistemului bancar (de exemplu, în cazul unei proceduri de tip „bail-in” mi se pare de domeniul evidenței sau, cum am zice noi românii, „la mintea cocoșului” că interesele anumitor acționari, investitori și deponenți conectați la mediul politic vor fi mult mai bine protejate decât interesele celor lipsiți de conexiuni) ceea ce nu va schimba nimic esențial în felul în care băncile își imaginează și își desfășoară rolul corporatist și social. Totuși, prin adoptarea acestei proceduri noi primul pas pe un drum corect a fost făcut și este momentan responsabilitatea principalelor familii europolitice europene, adică popularii (PPE) și social-democrații (S&D) să se pună de acord asupra următorilor pași.
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
Preşedintele tuturor românilor sau preşedintele nimănui →
Care dreaptă? →
Manifestul politic al noului partid american The After Party →
Este f bine ca a-ti deschis acest articol, lipseste totusi esenta fenomenului sau raspunsul cel mai cautat. Banii dati in bail-out sunt un imprumut sau sunt un cadou? Daca este imprumut, este purtator de dobanda sau nu? Multumesc