- Note pe marginea unei interpretări a victoriei franceze din 1515 la Marignan ..." /> Despre originea războiului modern – Argumente și fapte

Eseu

Published on mai 17th, 2013 | by Claude Karnoouh

0

Despre originea războiului modern

– Note pe marginea unei interpretări a victoriei franceze din 1515 la Marignan şi ale urmărilor sale –

ˮCarthago delenda est
(după Cato cel Bătrân)

ˮomul, „fiinţă-pentru-moarte”, în generalitatea sa transistorică, ne apare consubstanţial şi în esenţa sa ˮumană, prea umană“, fiinţă-pentru-război“

În saga eroică a Franţei, şi printre „imaginile de la Épinal”,[i] bătălia de la Marignan a fost prezentată ca o victorie a eroismului cavaleresc, graţie curajului şi hotărârii pe care Pierre du Terrail, senior de Bayard, le-a demonstrat în faţa regelui. Pierre du Terrail era cunoscut şi sub numele de „cavaler fără frică şi fără prihană”, iar cronicile vremii stau mărturie că era foarte curajos.

 Bayard, împreună cu regele său, François I, din ramura Valois–Angoulême a dinastiei capeţiene, „regele-cavaler” sau „regele-războinic”, reprezintă unul dintre jaloanele acelui Panteon de eroi care, alături de Charlemagne, Ludovic cel Sfânt, Jeanne d’Arc, Bertrand du Guesclin, Henric al IV-lea, Turenne, Hoche, Kléber şi Mareşalul Ney (fără a îndrăzni să-i amintim, desigur, pe Regele Soare şi pe Bonaparte), împodobesc lunga istorie, tragică şi eroică, a Regatului, a Revoluţiei şi Imperiului francez. În realitate, este vorba de o mare victorie obţinută de tânărul rege François I, încoronat şi uns pe 25 ianuarie 1515 la Reims şi care, după îndelungi tratative, a hotărât să reia cucerirea Italiei de Nord (începută de regii Carol al VIII-lea şi Ludovic al XII-lea) pentru dobândirea Milanului şi, prin urmare, să declare război Confederaţiei elveţiene.

Pe 14 şi 15 septembrie 1515, tânărul rege obţine o victorie strălucită, după o bătălie feroce şi sângeroasă, care a durat două zile şi în cursul căreia celebra şi invincibila armată elveţiană a pierdut aproximativ 14.000 de oameni dintr-un total de 21.000 de infanterişti, 200 de cavalerişti şi 1000 de arhebuzieri (ajutaţi de 8 tunuri), în vreme ce francezii au pierdut aproximativ 5000 de soldaţi, dintr-o armată de peste treizeci de mii de oameni, dintre care 2500 de cavalerişti şi, last but not least, căci acesta este subiectul eseului de faţă, cea mai frumoasă artilerie din epocă, 72 de tunuri mari şi 300 de piese de calibru mic.

În ziua de după victorie, tânărul monarh, inversând desfăşurarea obişnuită a ritualului prin care tinerii nobili erau investiţi cavaleri de către rege, s-a lăsat el însuşi investit cavaler pe câmpul de luptă de către Bayard, în cea mai pură tradiţie medievală: în afară de rege, cel care îl introducea pe tânărul nobil – indiferent de rangul nobiliar al acestuia – în rândul cavalerilor era cel mai curajos şi cel mai în vârstă dintre cavaleri, iar această castă războinică, atât de caracteristică pentru Europa apuseană medievală şi creştinătatea latină (până în Ungaria) era cea care se mobiliza ca oaste, atunci când regele suzeran îi chema alături de el pe nobilii vasali.

Putem abandona acum „imaginea de la Épinal” – care nu a păstrat din această bătălie decât amintirea unui ritual deja desuet în epocă, întrucât marile bătălii din Războiul de o sută de ani, pierdute de francezi (Crécy, Poitiers Azincourt)[ii] văzuseră deja desfăşurarea noilor tehnici militare de către englezi, ca, de pildă, întărirea importantă a infanteriei şi, chiar mai eficace, crearea celebrelor companii profesioniste de arcaşi (înarmaţi cu faimosul arc lung englezesc)[iii] şi de arbaletieri, care nimiceau corpul de oaste prin excelenţă nobil şi eroic, cavaleria grea. (Bineînţeles, de la Crécy, mai existau câteva bombarde şi culevrine, dar folosite mai degrabă pentru zgomotul lor care speria caii, decât pentru eficienţa lor militară pe câmpul de luptă). De aceea, datorită acestei artilerii numeroase şi puternice, la Marignan realitatea din teren a fost mult mai puţin rafinată, atât în plan estetic, cât şi în ceea ce priveşte etica de luptă a cavalerilor.

Iată, aşadar, tabloul acestei bătălii, schiţat în linii foarte mari de cineva care nu este istoric, deci care nu vă poate antrena în meandrele sibilinice ale politicii italiene a regilor Franţei de la începutul celei de-a doua Renaşteri în Italia (şi a primeia în Franţa).

Care este, aşadar, întrebarea pe care şi-o poate pune un antropolog „hrănit” cu filosofie critică şi fenomenologie post-husserliană şi interesat în principal de caracteristicile esenţei modernităţii ? Cu ce l-ar putea ajuta această bătălie să descifreze aspecte fundamentale proprii acestei modernităţi ? S-a înţeles că răspunsul este parţial dat de o simplă descriere a diverselor forţe prezente pe teren şi, în special, prin remarcile avansate de istorici de profesie.

Să le rezumăm: pentru prima dată, o armată europeană foloseşte tunuri grele montate pe afeturi mobile (şi, deci, capabile să se deplaseze relativ repede pe câmpul de luptă) şi, în plus pentru acea vreme, desfăşoară de-a lungul întregii bătălii un număr cu totul impresionant de tunuri de diferite calibre (72 de tunuri mari şi 300 de piese de calibru mic), la care se adaugă aproape 3500 de genişti-dulgheri, sub comanda unui mare specialist în artilerie şi praf de puşcă, Pedro Navarro, beneficiind şi de o organizare remarcabilă a aprovizionării acestei artilerii atât cu piese de schimb, cât şi cu praf de puşcă şi ghiulele, graţie unui foarte important convoi de echipaje sub comanda altui mare maestru al artileriei, Galiot de Genouillac. Cu cele 8 tunuri de sprijin şi în pofida curajului aproape nesăbuit al soldaţilor săi, infanteria elvetică a făcut, deci, impresie proastă. Căci astăzi, specialiştii recunosc unanim că victoria de la Marignan se datorează în esenţă focului continuu al artileriei franceze, chiar dacă, în două rânduri, cavaleria grea, condusă de regele însuşi (rănit de două ori) a trebuit să o apere de asalturile elveţienilor. Această artilerie a făcut – dacă putem spune astfel – o ‚faptă eroică la distanţă’, declanşând un adevărat măcel cu tiruri de mitralii, lăsând brazde adânci de morţi în rândurile redutabilei infanterii elveţiene şi făcând să înceteze şarjele micii sale cavalerii.

Pe scurt, o nouă armă, tunul de bronz montat pe afet mobil, fusese inventată cu puţin timp înainte, punând capăt supremaţiei unei infanterii considerată până în acea zi de neînvins… În două zile, lumea războiului trecuse de la o concepţie a unui soldat cu curaj judecat după măsura eroismului personal – la Poitiers (1356), regele Franţei şi Delfinul, învinşi, sunt onoraţi de învingătorul lor, Principele negru – la o lume de militari,[iv] unde triumfă forţa tehnicii şi masa soldaţilor profesionişti.[v]

Or, bătălia de la Marignan nu reprezintă doar o strălucită victorie tactică a francezilor, ci deschide conştiinţa oamenilor politici, a principilor, regilor şi consilierilor acestora spre o violenţă războinică, desigur, deja potenţial prezentă de la apariţia armelor de foc, dar, până atunci, niciodată încarnată în realitate. Armele de foc şi, în speţă, artileria, care precede cu puţin masificarea infanteriei echipată cu arhebuze şi apoi cu muschete, pecetluiesc sfârşitul unei epoci şi al unui tip de conflict ce marchează dispariţia luptei corp la corp, care, pe tot parcursul Evului Mediu rămăsese însuşi fundamentul poemelor epice cavalereşti şi al idealizărilor acestora atât în lupta pentru dreptatea laică şi divină, cât şi în iubirea curtenească. Între jumătatea secolului al XV-lea şi Marignan, armele de foc au ajuns să înlocuiască ceea ce, mult timp, biserica (şi Islamul) condamnase fără rezultat: moartea „administrată” la distanţă unui nobil cavaler, asimilată celei mai mari laşităţi, moartea adusă de orice netrebnic, orice bandit nelegiuit şi fără Dumnezeu, moartea prin trădare, moartea fără glorie, fără onoare, aproape anonimă.

Or, printr-una dintre aceste ironii tragice şi simultan groteşti pe care istoria ni le oferă adesea, trebuie să ne amintim că în 1523, în momentul în care aliaţii italieni ai lui Carol Quintul invadau provincia Lyonnais, Bayard, „cavalerul fără frică şi fără prihană”, comandant al ariergardei „franţuze” a fost ucis cu un foc de arhebuză, tras mişeleşte pe la spate de un archebuzier  oarecare şi al cărui proiectil i-a străpuns platoşa, sfărâmându-i coloana vertebrală.[vi] Aşadar, bătălia se dădea acum din ce în ce mai mult la distanţă şi, astfel, necesita simultan arme de foc puternice şi sporirea permanentă a numărului trupelor. Or, asta nu e tot. Dacă, indiscutabil, victoria acelei artilerii ajutate de pulberea neagră este victoria modernităţii asupra balistelor, catapultelor şi a altor scorpioni (artilerie medievală cu tracţiune, torsiune şi contragreutate), ea va reprezenta în curând şi victoria datorată unei organizări riguros programate, ce presupune aprovizionarea cu praf de puşcă de calitate, cât de constant se poate şi înlăturând totdeauna pericolul umezelii. Apoi, în funcţie de forţele care se confruntă, un calcul provizoriu al rezervelor de pulbere şi o estimare a numărului necesar de ghiulele de diverse calibre şi mitralii.

Fără îndoială, o asemenea noutate a fost produsă de cauze ca experimentum şi ingenium, proprii gândirii ştiinţifice a latinităţii medievale[vii] dezvoltate printre laicii apropiaţi de franciscani, ca Robert Grossetête şi mai ales la acel călugăr franciscan, veritabil geniu al ştiinţei medievale, Roger Bacon, inventator, printre altele, al pulberii pentru tun: „O mică cantitate din această materie  [pulberea], cât încape între degete, produce un zgomot formidabil, o lumină orbitoare, iar aceasta poate fi obţinută în multe feluri. Cu ea, am putea distruge oraşe şi oşti, cam ca în exemplul cu Ghedeon care, cu ulcele de lut sparte şi făclii, a iscat un foc care a distrus cu trosnete armata copleşitoare a madianiţilor, neavând alături decât trei sute de oameni”.[viii]

Cum grano salis, am putea să amintim aici conceptul de fenomen social total al antropologului Marcel Mauss şi să afirmăm că folosirea decisivă a artileriei în determinarea victoriei de la Marignan a generat o serie de fenomene care s-au întins cu mult dincolo de activitatea strict militară sau, mai degrabă, fenomene mai generale, care, puse în slujba activităţii militare, s-au repercutat apoi asupra întregii societăţi. De fapt, însăşi noţiunea de fenomen social total nu mi se pare întru totul adecvată, ci pare puţin prea restrictivă. Prefer – şi vom vedea de ce – să înţeleg efectele artileriei în termeni de fenomen social-tehnico-economic total.

Pentru a înţelege rezultatele imediate ale acestei inovaţii în capacitatea de a produce o moarte în masă şi anonimă, este bine să reamintim efectele fulgerătoare pe care le-a generat artileria, ca armă de distrugere în masă pe câmpul de luptă şi, în acest sens, trebuie să mai subliniem o dată capacitatea sa de a nimici şarjele cavaleriei grele sau uşoare, precum şi cele ale infanteriei, oricât de curajoşi şi hotărâţi ar fi fost soldaţii lor.

Tocmai în 1515, descrierile carnagiului celebrei şi invincibilei armate elveţiene din secolul al XV-lea, cauzat de schije, ne oferă o imagine terifiantă a forţei artileriei, al cărei pandant este, aproape trei secole mai târziu, imaginea unei artilerii foarte importante de campanie, nu mult evoluată (în afară de mobilitatea afeturilor şi simplificarea pieselor de schimb) şi ceea ce va realiza aceasta în bătăliile Revoluţiei şi ale Imperiului.[ix]

Dar, oricât de eficient ar fi fost acest instrument, el nu a avut efect doar pe câmpul de luptă, ci a impus o transformare totală a societăţilor europene şi, pe termen lung, a întregii lumi.

În primul rând, dacă numărăm tunurile aliniate de regele Franţei şi de elveţieni, înţelegem imediat că superioritatea zdrobitoare a artileriei regale traduce totodată o foarte mare diferenţă de bogăţie. În realitate, fabricarea unui tun de bronz (metal preferabil fierului, pentru că nu explodează, ci se deformează) este foarte costisitoare; în plus, mijloacele necesare pentru transportul acestuia (care trase de boi, calitatea afeturilor şi a trenurilor de echipaje pentru întreţinere şi reparaţii) sunt elemente mult mai costisitoare decât cele de care se servea vechea artilerie medievală, care îşi găsea, de regulă, materia primă la faţa locului – lemn, frânghii, tendoane de animale, lame de metal etc.

Astfel, doar statele puternice, adică acelea cu o suprafaţă agricolă însemnată, o populaţie importantă, un comerţ înfloritor susţinut de resurse miniere corespunzătoare şi, deci, cele cu o vistierie publică bogată, îşi puteau asuma astfel de investiţii, fie direct, fie indirect, recurgând la împrumuturi pe care trebuiau să le gireze cu veniturile sigure din viitor. Iată aspectul financiar al acestei chestiuni, care, pe termen lung, le va interzice micilor principate sau ţărilor deja subdezvoltate posesia acestei arme puternice şi esenţiale, a oamenilor şi a atelierelor necesare pentru fabricarea şi întreţinerea ei.

Mai mult, pentru a organiza, conduce şi comanda acest instrument militar, tunul, nu era suficient să fii curajos, să poţi mânui cu îndemânare spada în lupte corp la corp sau lancea în confruntările cavalereşti, ci era nevoie să ai cunoştinţe ştiinţifice, de matematică, fizică şi chimie, să stăpâneşti ştiinţa gestiunii raţionale şi programatice cu privire la rezistenţa metalelor, cartografie, balistică, fabricarea şi menţinerea calităţii prafului de puşcă, pentru a evita arderea acestuia fără să producă explozie. Dacă, în 1515 se putea observa că domnia bancherilor începuse de mult, mai ales în Italia, vulnerabilitatea demografică a numeroaselor mici state italiene nu le mai permitea acestora să întreţină armate numeroase şi puternic echipate cu arme de foc.

În fapt, încă din antichitatea romană, nevoia din ce în ce mai mare de mercenari demonstrase că virtutea cetăţenilor romani devenise foarte insuficientă pentru a-şi asuma apărarea şi extinderea Imperiului şi că, astfel, banul devenise încet-încet fibra războiului. De aici înainte, o altă putere se va ridica, şi ea va cere din ce în ce mai mulţi bani, precum şi noi competenţe, cele ale ingenium-ului.

Marignan marchează şi momentul în care începe cu adevărat domnia inginerilor militari, a acestor oameni aflaţi în slujba calculelor generale abstracte (celebrul abac al artileristului), care puteau fi aplicate în diverse domenii particulare, de care tactica şi strategia militară aveau nevoie pe teren. Aşadar, nu ţine de întâmplare că la Marignan artileria era comandată şi de maeştri-artizani, turnători şi fabricanţi de praf de puşcă lyonezi, care au turnat şi testat tunurile şi praful de puşcă. Artileria necesita informaţii militare (ceea ce Turenne şi Bonaparte colectau înainte de fiecare bătălie), supravegherea poziţiilor inamicului şi evaluarea lor în termeni tactici, anticiparea şi reglarea tirurilor nu doar asupra obiectivelor deja observate în funcţie de condiţiile meteorologice, ci şi asupra posibilităţilor oferite inamicului de natura terenului, gestiunea transmiterii informaţiilor pentru a schimba direcţia tirurilor, organizarea aprovizionării cu muniţii şi întreţinerea din ce în ce mai complexă a armelor. „Datorită complexităţii sale, artileria a rămas mult timp arma ştiinţifică prin excelenţă, atrăgând numeroşi savanţi”, ne informează judicios un comentator al articolului “artilerieˮ de pe Wikipedia.

Instaurării domniei inginerului militar pe câmpul de bătălie îi corespunde foarte repede şi simultan rolul determinant al arhitectului militar. După încercări infructuoase cu ghiulele de piatră pentru a doborî apărările medievale din ziduri plane cu curtine înalte şi zidurile curbate ale turnurilor şi donjoanelor, acestea din urmă au cedat când au fost supuse cadenţei din ce în ce mai rapide şi puternice a tirului continuu al unei artilerii folosind ghiulele de bronz şi mai ales de fontă.

Astfel, întreaga artă a apărării medievale s-a văzut zdruncinată din temelii, pentru ca, în mai puţin de un deceniu, să devină desuetă.[x] Apoi, peste aproape un secol se va crea o nouă arhitectură a apărării bastionate, care îşi va atinge perfecţiunea cu Vauban, ale cărui forturi vor fi folosite până la războiul din 1870, cu turnurile şi curtinele joase cu tunuri, zidurile cu unghiuri ascuţite de unde muşchetarii şi ulterior puşcaşii puteau observa povârnişurile şi preveni orice atac frontal.

Atâtea inovaţii directe sau indirecte au nevoie de bugete militare (şi de apărare) din ce în ce mai importante. Iată de ce ar trebui acum să luăm în considerare efectele politico-economice ale acestei inovaţii tehnice. O atare concentrare de mijloace tehnice (tunuri şi, foarte rapid, arme de foc individuale, din ce în ce mai uşor de mânuit) costă scump, respectiv foarte scump, căci fabricarea acestui armament modern cere abandonarea artizanatului de lux sau al fierarului medieval, în favoarea muncii preindustriale a atelierelor de armament şi praf de puşcă, devenite deja veritabile mici uzine, unde procesul de fabricaţie va ajunge încet-încet să semene cu lucrul la banda rulantă, căci este absolut necesar ca piesele armelor şi muniţiile să poată fi interşanjabile. Încă o dată, arsenalul Veneţiei (primul oraş-stat capitalist din istoria mondială şi încă foarte bogat la începutul secolului al XVI-lea) a fost cel care a dat primul exemplu de raţionalitate productivă, organizând nu doar un fel de proces de producţie pe bandă în fabricarea vapoarelor, ci şi în cea a armelor de foc. Cel de-al doilea aspect inovator ţine de domeniul politic, chiar dacă procesul de concentrare a puterii (politice) începuse deja, mai ales în Franţa, Anglia şi Spania. Evul Mediu se încheie aici.

Principii suzerani ai statelor descentralizate şi anarhice, reunite de un sistem de drepturi şi obligaţii în lungul lanţ al vasalităţii feudale, aceşti principi, aşadar, au avut ca obiectiv centralizarea puterii lor de decizie politică, economică şi judiciară. Pe plan militar, au abandonat încetul cu încetul oastea în favoarea unei armate profesioniste de specialişti, artilerişti şi infanterişti dotaţi cu arme de foc. Astfel, în Franţa, în decursul a două secole şi în pofida războaielor religioase (de la Ludovic al XI-lea până la Ludovic al XIII-lea, 1461 – 1643), principele suzeran a devenit principe suveran. Se contura şi se deschidea calea monarhiei absolutiste, pentru a lăsa, în cele din urmă, veritabila putere europeană în mâinile marilor regate sau ale imperiilor capabile să mobilizeze armate şi flote foarte puternice, posedând o artilerie impunătoare: Anglia, Franţa, Spania şi Imperiul Habsburgic după divizare, apoi Imperiul Ţarist, cu revoluţia tehnologică iniţiată de Petru cel Mare, Imperiul Otoman şi, mai modeste, dar încă o vreme puternice, Suedia şi Portugalia.[xi]

De atunci încolo, această relaţie între o politică a puterii nu s-a dezminţit niciodată şi putem spune, fără să ne înşelăm, că, începând cu această epocă şi cu naşterea unei artilerii mobile de campanie, a unei artilerii grele de asediu şi a unei marine militare dotată cu tunuri, cursa pentru a dobândi cele mai puternice arme pare un element constitutiv al naturii proprii puterii politice moderne. De aceea, noile table de legi ale puterii se vor păstra de acum înainte în opere mai mult sau mai puţin savante şi subtile, care se vor ocupa nu doar de arta războiului, ci şi de arta mobilizării şi a celei de a mobiliza popoarele la război. Războiul devine astfel un laborator de experimente ştiinţifice, de inovaţii tehnologice şi, last but not least, un instrument de inovaţii politice.

Şi atunci, cum să nu îl înţelegem ca una dintre manifestările cele mai spectaculoase ale tehno-ştiinţei, ca faţetă a Gestell-ului (arraisonnement, punere în cadru) generalizat, reprezentând destinul, Άνάγkή /Anánkê, destinul de neîmblânzit şi fatal al nihilistului, inerent modernităţii prin esenţa sa şi, după admirabila analiză a lui Nietzsche asupra nihilismului european, ca negare permanentă a tuturor valorilor prin transformarea moralei în moralism, chezăşie a unei desfăşurări fără limite a tehno-ştiinţei (fără limite transcendente) şi a venirii ultimului om?

Dacă, aşa cum scria cândva Heidegger, omul în esenţa sa umană este „fiinţă-pentru-moarte”, complementar fiecare zi care trece ne-o confirmă: mişcată de ultima epocă a metafizicii, Tehnica, aceasta devine sensibilă (sau se încarnează) ca fiinţă-pentru-război. În epoca noastră, pe care o definesc ca una a nihilismului împlinit, şi pe care o mai putem numi epoca globalizării generalizate sau a punerii sub tutelă a ansamblului societăţilor umane sub jugul extorcării profitului maxim pentru Capital (prin muncă, non-muncă, şomaj şi jocuri financiare), omul modernităţii târzii continuă să încarneze această „fiinţă-pentru-război”, pe care nici o transcendenţă nu o mai poate opri, nici măcar frâna, şi aceasta, indiferent de justificările etice care pot fi avansate spre aplicare: drepturile omului, democraţie, eliberarea femeilor şi liberalizarea schimburilor comerciale, căsătorii pentru toţi, căci, în ultimă instanţă, încă o dată – şi ca întotdeauna – singura care contează este puterea celor puternici: ea este cea care dă tonul practicii şi care, apoi, scrie istoria.[xii]

Am putea opri aici deconstrucţia acestei interpretări a războiului ca încarnare a Arraisonnement-ului (Punerii în cadru). Aş mai fi putut comenta anumite dezvoltări ale sale, să arăt, de exemplu, cum, treptat, cercetarea ştiinţifică a devenit consubstanţială căutării celor mai eficiente arme şi muniţii şi, deci, din ce în ce mai distrugătoare (să comparăm un tun de astăzi, cu calibru mediu de 105 mm şi obuze din uraniu natural, cu o ghiulea din fontă, respectiv chiar cu o cutie ucigaşă cu schije sau cu un obuz de fontă).[xiii]

Totodată, ultimul punct asupra căruia aş dori să insist rapid ţine de legătura intimă ce uneşte dezvoltarea economică şi dezvoltarea armamentului. Când a părăsit funcţia de preşedinte al Statelor Unite, generalul Eisenhower (aşadar, un militar de carieră) şi-a avertizat succesorul să nu se încreadă în complexul militar-industrial, considerându-l  o ameninţare a însuşi fundamentului democraţiei americane, prin forţa lobby-ului care impunea viziuni belicoase în Congres şi Camera reprezentanţilor asupra oricărei probleme politice. Desigur, preşedintele Eisenhower se gândea – şi o făcea în mod legitim – la interesul ţării lui. Totodată, într-o conştiinţă încă locuită de o anumită etică asupra vieţii umane – nu fusese el cel care îşi dusese armata la luptă în Europa împotriva barbariei naziste ? -, războiul nu i se părea soluţia pentru toate problemele politice. Cu siguranţă, o viziune generos de idealistă, pe care faptele o dezmint zi de zi.

Aşadar, dacă omul, în singura sa devenire, devenirea terestră, este într-adevăr acea „fiinţă-pentru-moarte”, cum spunea Heidegger, el este, în zorii modernităţii, fiinţare (Dasein) ontologic socială (în ciuda ipotezei lui Rousseau), acel ξώον πολιτικον/zόon politikon, pe care îl înţelesese şi tematizase Aristotel.

De aceea, el este, prin aceasta şi prin excelenţă, ca fiinţă în şi pentru lume, fiinţă-pentru-πολιτεια (politeia), adică o fiinţă a puterii politice, care se defineşte prin raportare la alte puteri identice sau diferite, prin opoziţia prieten/duşman (Carl Schmitt). Astfel, omul, „fiinţă-pentru-moarte”, în generalitatea sa transistorică, ne apare consubstanţial şi în esenţa sa ˮumană, prea umană“, fiinţă-pentru-război. Iar inventarea armelor de foc, ale cărei efecte am încercat să le descriu ca radicalizare a unei modernităţi deja potenţial prezentă în deschiderile sale teoretice, nu a venit decât ca să confirme acest adevăr.[xiv]

Astfel, aş îndrăzni să adaug la definiţia lui Marx a capitalismului („exploatare a omului de către om”) constatarea că această exploatare, trecând prin imperativa şi implacabila necesitate a unui capitalism articulat în jurul industriilor militare (exploatare a muncii şi, totodată, expansiune imperialistă) nu a făcut decât să radicalizeze o trăsătură mult mai veche, mult mai arhaică, poate chiar originară fondului propriu al omului şi pe care o regăsim deja la omul preistoric, respectiv devenirea ca exterminare a omului de către om… [xv]

Această mică incursiune în genealogia războiului modern şi în folosirea radicală a artileriei ca instrument decisiv în desfăşurarea tacticilor războinice nu a făcut decât să ilustreze una dintre ipotezele mele asupra originii violenţei ca mod esenţial al socializării umane.

(Traducere de Ileana Dascălu)


[i] Muzeul de la Épinal înfăţişează istoria imagisticii populare franceze din sec. 17 până azi, expunând imaginile cele mai caracteristice pentru viaţa modernă a francezilor.

[ii] Arcaşii galezi, înarmaţi cu celebrul arc lung, au fost cei care au asigurat victoria în faţa cavaleriei grele a francezilor, mult mai numeroasă, dar împotmolită pe câmpurile arate  şi înmuiate de ploaie.

[iii] Celebrul longbow, a cărui săgeată de 53 de grame, cu vârf bodkin putea străpunge o cămaşă de zale de la o distanţă de 150 de metri şi o placă de armură de la 60 de metri, cu o viteză iniţială de 300 km/h.

[iv] Această opoziţie soldaţi/militari, sau, altfel spus, eroi şi soldaţi neinstruiţi, este dezvoltată pe larg de Ernst Jünger, în Stahlgewittern („Furtuni de oţel”).

[v] Machiavelli, în „Arta războiului”, scrisă între 1519 şi 1520, şi apărută în 1521, recunoaşte parţial noua eficacitate a acestor noutăţi, arhebuzele şi artileria, fără însă a–şi da seama de  natura lor revoluţionară pentru arta războiului, aşa cum le-o recunosc practicienii. Aceasta este una dintre erorile analizei lui Machiavelli asupra situaţiei politico-militare a timpului său, el neputându-se desprinde de admiraţia sa pentru tactica armatelor antice şi, mai cu seamă, a celor romane.

[vi] Cronicarii epocii subliniază că bătălia de la Pavia a fost pierdută de François I (care a şi căzut prizonier), pentru că, nesocotind sfaturile prudente ale marelui său maestru de artilerie, Galiot de Genouillac, a pornit atacul cavaleriei înainte ca tunurile să fi distrus infanteria şi arhebuzierii adversarului.

[vii]  Nu este locul să dezvoltăm hic et nunc caracteristicile filosofice proprii teologiei latine ale temporalităţii eschatologice a Mântuirii, care au generat posibilităţile acestei gândiri ştiinţifice. Pentru o primă abordare, cf. Alfred W. Crosby, The Measure of Reality: Quantification and Western Society (1250 -1600), Cambridge University Press, 1997.

[viii] Roger Bacon, Opus majus, Cap. VI : << Nam soni velut tonitrus et coruscationes possunt fieri in aere, immo majore horrore quarn illa quae fiunt per naturam. Nam modica materia adaptata, scilicet ad quantitatem unius pollicis, sonum facit horribilem et coruscationem ostendit vehementem, et hoc fit multis modis, quibus civitas aut exercitus destruatur ad modum artificii Gedeonis, qui lagunculis fractis et lampadibus, igne exsilente cum fragore inestimabili infinitum Madianitarum destruxit exercitum cum trecentis hominibus. >>

[ix] În numeroasele bătălii ale epocii napoleoniene, folosirea artileriei a fost decisivă (Bonaparte însuşi fiind ofiţer de artilerie, i-a încredinţat acesteia roluri tactice decisive); de exemplu, în bătăliile de la Austerlitz, Eylau, Friedland. La bătălia Moscovei, de pe 7 septembrie 1812, Marea Armată dispunea de 587 de tunuri, iar armata rusă de 640. Tunurile armatei franceze au tras 70.000 de ghiulele, lovind infanteria şi cavaleria ruse, imediat reaprovizionate cu muniţie, graţie celor 2400 de convoaie de echipaje.

[x] Pentru principii din epocă, acest fapt era atât de evident, încât au transformat rapid castelele-fortăreţe medievale în castele de agrement, după cum ne indică astăzi transformările realizate la începutul secolului al XVI-lea la Blois şi Amboise, dar, mai ales, în construcţia castelului Chambord de către François I.

[xi] Puţin mai târziu, în cursul secolului al XVII-lea, Prusia şi Rusia, în detrimentul Spaniei, al Suediei şi al Portugaliei. Astfel, când Petru cel Mare, întors din călătoria sa din Occident, trece rapid la modernizarea revoluţionară a imperiului, una dintre primele sale decizii este de a crea o puternică flotă de război şi o artilerie care va rămâne de-a lungul secolelor una dintre cele mai mari specialităţi ale armatei ruseşti, iniţial servită de ofiţeri străini şi apoi de cadrele ieşite din şcolile Artileriei şi Marinei Imperiale.

[xii] Cum spune un proverb african: „Dacă leii ar trebui să descrie vânătoarea, nu ar face-o pentru gloria vânătorilor”.

[xiii] Ştim din istoria militară că în Primul Război Monidial, pe Frontul de Est, cele mai multe victime printre combatanţi au fost făcute de bombardamentele de artilerie şi minele plasate sub tranşeele inamice, fără a socoti toate sechelele cauzate nu doar de cumplitele răni, ci şi de profundele şocuri psihice.

[xiv] Aşa cum cititorul a ghicit deja, mă opun categoric ipotezelor, chiar şi teoretice, ale lui Rousseau asupra bunului sălbatic şi efectelor acestora asupra unor întregi faţete ale interpretărilor teoretice din antropologia contemporană. Filosofic, sunt aproape de Hobbes şi, practic, de Clausewittz şi Carl Schmitt, ceea ce înseamnă că mă regăsesc în Hegel şi Marx în ceea ce priveşte natura intrinsec violentă a istoriei ca generatoare de devenire.

[xv] Lawrence Kelly, War Before Civilization, OxfordUniversity Press, 1996. Această operă profund fascinantă ne arată cât de mare era violenţa nemiloasă a războaielor primitive; uneori, proporţional cu populaţiile angajate în război, o violenţă mult mai mare decât a războaielor moderne… Pentru o ilustrare condensată şi populară (desigur, cu unele clişee şi anacronisme), fac trimitere la filmul lui Jean-Jacques Annaud. Pe alocuri, criticile filmului erau ele însele prinse în iluzia irenică a sălbaticului şi, mai precis, articulate în jurul ipotezei lui Rousseau.

Tags: , , , , , , , , , , , , ,


About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



Comments are closed.

Back to Top ↑