Puncte de vedere

Published on iunie 30th, 2013 | by Alexandru Mamina

0

Şcoala protestului. Învăţămintele experienţei turce

În noaptea de 15/16 iunie 2013, poliţia turcă a împrăştiat cele câteva mii de manifestanţi care ocupau centrul Istanbulului de două săptămâni. O astfel de intervenţie brutală poate să însemne fie elementul declanşator al unei radicalizări populare masive – cum s-a întâmplat de pildă în România, în decembrie 1989 –, fie începutul sfârşitului pentru protestul neputincios în faţa forţelor de ordine. În cazul Turciei, dacă ne gândim că interesul Statelor Unite presupune menţinerea la putere a guvernului condus de Recep Tayyp Erdoğan, care sprijină politica americană în chestiunea Siriei, ultima variantă se contura deja mai plauzibilă. Indiferent însă de evoluţia lucrurilor, din ceea ce s-a întâmplat se pot extrage câteva concluzii privind desfăşurarea şi direcţiile protestului social.

Alegerile nu înseamnă cauţionarea necondiţionată a puterii, fără alt orizont de aşteptare decât următoarea consultare electorală.

Prima concluzie, de ordin tactic, este aceea că defensiva e sortită eşecului. Manifestanţii care aşteaptă grupaţi într-un spaţiu deschis intervenţia poliţiei sunt victime sigure din start, îndeosebi când se trage asupra lor în plan orizontal, aşa cum s-a întâmplat la Istanbul. Baricadele improvizate şi pietrele nu fac faţă tunurilor cu apă şi tirului cu grenade lacrimogene şi gloanţe de cauciuc. După cum se observă din istoria mai recentă, demonstranţii pun în dificultate forţele de ordine doar atunci când au iniţiativa atacului, care poate să fie frontal sau în regim de hărţuire. Atacul frontal, în care se ajunge la ciocniri corp la corp, anulează avantajul poliţiei de a trage de la distanţă. Este procedeul aplicat de studenţii de la Seul, în anii 1980. Hărţuirea în grupuri mici dispersează dispozitivele de securitate în tot oraşul, făcând mai dificilă anihilarea protestatarilor şi impunerea deplină a ordinii. Aşa s-a întâmplat la Santiago de Chile, în timpul dictaturii lui Augusto Pinochet.

Astfel de acţiuni ridică însă mai multe probleme, de la dotare, angajamentul personal şi riscurile fizice implicite, până la cea mai importantă, care este problema legitimităţii. În cazul rezistenţei contra dictaturii situaţia este clară, dar au dreptul câteva zeci de mii de oameni să se opună violent unei puteri alese prin votul liber al câtorva milioane?

În principiu răspunsul este negativ. Tocmai de aceea respectarea legalităţii, inclusiv a celei de drept public, se impune prin forţa coercitivă a statului. Intervine totuşi o nuanţă ce relativizează lucrurile: chiar şi o putere aleasă democratic trebuie să acţioneze în spiritul dialogului social, pentru a umple cadrul legalităţii formale cu reprezentarea autentică a intereselor cetăţenilor. Alegerile nu înseamnă cauţionarea necondiţionată a puterii, fără alt orizont de aşteptare decât următoarea consultare electorală. Un guvern nu poate să ignore cu obstinaţie revendicările unor segmente ale populaţiei, după cum nu poate să îşi urmeze propria agendă împotriva sentimentului public. Într-o asemenea situaţie acţiunile violente riscă să devină singura soluţie pentru a reveni la reprezentativitatea reală a puterii – care decurge nu numai din votul liber exprimat, ci şi dintr-un mod de a conduce receptiv la dorinţele oamenilor. Dacă opoziţia socială se accentuează, un guvern democratic recurge la negocieri şi chiar la alegeri anticipate; unul autoritar apelează exclusiv la constrângere.

A doua concluzie ce reiese din experienţa turcă este de ordin strategic, şi se referă la necesitatea mobilizării populare. Protestul nu are cu adevărat greutate şi impact în zona puterii dacă se limitează la categorii mai puţin numeroase şi insuficient inserate social, precum studenţii sau activiştii civici. El trebuie să devină de masă, iar dimensiunea masivă nu i-o imprimă decât angajamentul organizat al clasei muncitoare – aşa cum reiese foarte bine din exemplul sindicatului „Solidaritatea”. Clasa muncitoare este cea mai în măsură să preseze structural puterea prin intermediul grevelor, câtă vreme stabilitatea oricărei puteri, capitalistă ori comunistă, depinde în cele din urmă de continuitatea procesului productiv.

Ajungem în acest fel la a treia concluzie, tot de ordin strategic, şi anume la nevoia politizării protestului. Întrepătrunderea operaţională dintre studenţi, activişti şi muncitori nu se realizează nici pe terenul revendicărilor universitare sau civice, nici pe al sindicalismului, ci numai pe terenul comun al demersului politic, pe care obiectivele particulare sunt resemnificate şi dobândesc relevanţă generală. Reducerea cotei bugetare alocată educaţiei îi capacitează pe muncitori dacă este prezentată ca parte a dominaţiei corporaţiilor în societate, după cum legiferarea vârstei de pensionare devine o miză pentru studenţii interesaţi să-şi facă loc pe piaţa muncii.

În absenţa politizării protestul nu reuşeşte să determine o schimbare fundamentală, pentru că în fond nici nu o propune. Chiar dacă manifestanţii de la Istanbul, de la Atena sau de oriunde altundeva ar ocupa sediile parlamentelor, structurile de rezistenţă ale sistemului nu ar fi afectate. Autorităţile s-ar regrupa în altă parte şi ar acţiona de acolo. Esenţială este, aşadar, formularea unui contraproiect de conducere şi dezvoltare susceptibil să catalizeze opoziţia socială şi să-i dea un sens instituţional.

Tags: , , , , , , , , , , , , , ,


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



Comments are closed.

Back to Top ↑