Eseu

Published on septembrie 21st, 2013 | by Lucian Sârbu

5

Pluripartidism și democrație originală

Cel puțin din punct de vedere tehnic România îndeplinește una dintre condițiile de bază ale democrației: pluripartidismul. Ca instituții politice apărute „ca o consecință a fenomenului reprezentativ” [1] partidele politice se află la temelia democrației pentru că asigură pluralismul de exprimare, accesul la putere al unei diversități largi de grupuri politice, economice și sociale, precum și asocierea liberă a cetățenilor în jurul a diverse interese și platforme în vederea participării la jocul politic. Prin diverse mecanisme democratice binecunoscute (de exemplu alegerile periodice, dar nu numai) diversele partide aflate în competiție reciprocă pe scenele politice locale, regionale și națională își limitează între ele posibilitățile de derapaj antidemocratic și antisocial, astfel încât, cel puțin teoretic, din concertul mai multor voci stinghere și afone să rezulte simfonia armonioasă a democrației și a interesului public. Pe bună dreptate s-a constatat că într-o democrație „partidele asigură interfața dintre societate și stat” și că „numai partidele pot oferi alegătorilor instrumentul eficient și democratic de a organiza politic societatea” [2].

Registrul Partidelor Politice sau Registrul Fantomelor Politice?

Cum bine știm pluripartidismul a renăscut în România imediat după decembrie 1989. După 1989 partidele au fost reglementate mai întâi prin Decretul-Lege 8/1989 și apoi, începând cu anul 1996, de Legea 27/1996 care a rămas în vigoare, cu anumite modificări, până când a fost adoptată actuala lege a partidelor, Legea 14/2003.

România nu a fost niciodată campioană a pluripartidismului…

România nu a fost niciodată campioană a pluripartidismului, dar imediat după 1989 lucrurile păreau să se îndrepte către un făgaș normal. Înainte de 1989 o lungă perioadă de timp pluripartidismul a fost interzis, puterea revenind exclusiv și incontestabil partidului-stat PCR (inițial PMR) care avea ambiția de a construi fantomatica societate comunistă după planurile trasate de Lenin și de bolșevicii ruși. Însă și înainte de 1948 (anul oficial al „bolșevizării” complete a României) fusese încă un deceniu de chin pentru democrație, marcat de dictaturile totalitare ale Regelui Carol al II-lea și a lui Ion Antonescu și în prea mică măsură de pluripartidism. Putem vorbi cu adevărat de un pluripartidism românesc abia înainte de 1938, începând cu 1918. Chiar și așa, numărul partidelor politice în perioada interbelică era destul de mic [3] și abuzurile comise împotriva partidelor mici erau extrem de numeroase, începând cu șicane la depunerea listelor electorale și bătăi severe aplicate activiștilor și candidaților [4] și terminând cu numărarea greșită a voturilor, excluderea din parlament pe vicii de procedură [5] și chiar suspendarea activității din ordinul ministerului de interne.



Care este situația acum? Conform legii în vigoare, 14/2003, pentru a vedea situația partidelor politice românești trebuie să ne raportăm la Registrul Partidelor Politice (RPP) de pe lângă Tribunalul București. În Registrul Partidelor Politice sunt consemnate toate etapele importante din viața unui partid românesc: înființarea, adunările generale, modificările la nivelul conducerii etc. În RPP sunt nominalizate în acest moment 58 de partide politice, deci la prima vedere stăm bine, pluripartidismul fiind solid implementat în România. Numai că, la o privire mai atentă, iese la iveală un fenomen ciudat:

  • din cele 58 de partide nu mai puțin de 19 sunt dispărute de pe scena politică (prin radiere administrativă sau prin diverse fuziuni și comasări cu alte partide);
  • împotriva altor 9 sunt în plină desfășurare proceduri administrative de radiere;
  • 2 partide au același nume, deși legea specifică în mod explicit (art. 54.1) că un partid nu poate avea aceeași denumire cu un alt partid. Ceea ce înseamnă, implicit, că partidele respective (care de altfel nici nu au depus candidați la ultimele alegeri) se află în afara legii!
  • 6 partide se află de facto în afara legii din motive ce vor fi explicate mai jos, ceea ce înseamnă că excluderea lor de pe scena politică este, sau ar trebui să fie, doar o chestiune de timp.

Așadar, lucrurile nu stau câtuși de puțin așa de roz. Dacă eliminăm fantomele și zombii din RPP, păstrați acolo din motive obscure [6] rezultă că în România de fapt nu avem 58 de partide, ci doar 22, la care se adaugă recent înființatele Partidul Mișcarea Populară și Partidul Uniunea Creștin Democrată care s-au înființat în vara lui 2013, dar nu sunt încă trecute în RPP. 24 de partide politice la 20,1 de milioane de locuitori, asta înseamnă un partid politic la 837.000 de locuitori.

O fi mult? O fi puțin?

Comparativ cu democrațiile consolidate din Europa de Vest un partid la 837.000 de locuitori este extrem de puțin. În Europa de Vest se face distincția esențială între partide „majore” (care au și capacitatea, dar și voința de a participa regulat în alegerile naționale) și partide „minore” (care se axează de obicei pe o reprezentare locală sau pe chestiuni punctuale). Din acest motiv există o densitate mult mai mare de partide decât în România. De exemplu, în Marea Britanie sunt inventariate 423 de partide, așadar unul la 148.000 de locuitori [7]. Unele partide britanice au niște nume absolut delicioase: „A Better Way to Govern Britain Party” sau „Beer, Baccy and Crumpet Party”, al cărui candidat îl putem admira în acest videoclip:

În Franța de inventarierea partidelor politice se ocupă Comisia Națională de Conturi de Campanie și Finanțări Politice [8] care numărase ultima oară 233 de partide, ceea ce înseamnă un partid la 270.000 de locuitori. În Olanda, la ultimele alegeri generale, au participat 61 de partide (dar în Wikipedia sunt listate în jur de 300 cu tot cu partidele minore, care participă numai la alegerile locale). O simplă căutare în Registrul Partidelor Politice din Spania [9] scoate la iveală nu mai puțin de 4.006 rezultate, deși este vorba în general de filiale locale organizate ca și partid. De exemplu, sunt listate în registru atât Izquierda Unida (Stânga Unită), cât și Izquierda Unida de Madrid. Pur și simplu filiala madrilenă a Stângii Unite are personalitate juridică proprie și libertatea de a decide singură abordarea proceselor politice locale. Tribunalul Constituțional din Portugalia [10] listează 19 partide, adică un partid la 550.000 de locuitori – densitate apropiată de România. Poate nu e lipsit de interes să precizăm că legea partidelor în vigoare în Portugalia cere, ca și la noi, un număr mare de membri fondatori: 7.500, cu „avantajul” că în Portugalia cei 7.500 pot fi adunați de oriunde (eventual cu prilejul unei demonstrații de masă). În Belgia lucrurile sunt mai complicate din cauza divizării țării între regiunea flamandă, regiunea francofonă și capitală ceea ce face să nu existe partide naționale, ci partide concentrate pe reprezentativitatea etnică. Dar e bine de știut că la ultimele alegeri numai la nivelul capitalei Bruxelles au prezentat liste peste 40 de formațiuni politice [11]. În țările nordice întâlnim aceeași efervescență democratică pe care o regăsim în Anglia sau Olanda. În Suedia am reușit să identific cu certitudine 19 partide [12] deși în Wikipedia sunt listate 48 (inclusiv un Partid al Spirtoaselor, anti-alcoolic, care a luat 237 de voturi la alegerile din 2010), iar pentru Danemarca, țară cu 5,6 milioane de locuitori, Wikipedia listează 20 de partide, din care nu mai puțin de 9 au reprezentare în Parlament. În Finlanda (5,4 milioane de locuitori), la alegerile parlamentare din 2011 au participat 18 partide [13]. Austria are, ca și România, un registru oficial al partidelor politice în care s-au adunat de-a lungul timpului peste 900 de formațiuni, dar active la ora actuală pe scena politică nu (mai) sunt decât ceva mai mult de 30. Dintre democrațiile occidentale Germania e cea mai apropiată de România: la alegerile generale din 22 septembrie s-au înscris 113 partide [14] iar numărul total al partidelor nu pare a fi mai mare de 130 [15], ceea ce înseamnă doar un partid la 610.000 de locuitori.

România – Turcia, meciul partidelor dizolvate

Și totuși, care e problema? De ce avem o viață politică mai săracă decât a Occidentului la care aspirăm (și, de fapt, și decât a celorlalte țări din Estul Europei)? Cu siguranță, o vină o poartă cerința privitoare la numărul formidabil de semnături ale membrilor fondatori necesar înființării, adică 25.000, dar asta nu e tot. Până la urmă din 2003 încoace s-au înființat legal în jur de 30 de partide. Problema este că după ce partidul e înființat, el nu are câtuși de puțin supraviețuirea asigurată deoarece legea românească stabilește niște obiective cantitative care, dacă nu sunt atinse, fac posibilă dizolvarea definitivă a partidului cu imposibilitatea reluării activității.

Legislația europeană prevede în general desființarea partidelor politice atunci când acestea devin implicate în subminarea ordinii publice…

Legislația europeană [16] prevede în general desființarea partidelor politice atunci când acestea devin implicate în subminarea ordinii publice, acte de terorism, activități de natură paramilitară și alte asemenea fapte violente de natură să perturbe ordinea publică. Din asemenea motive au fost interzise în anii ’50 în Germania Partidul Comunist și un partid neonazist, și tot din aceleași motive Spania a interzis în 2003 puternica formațiune bască Herri Batasuna, care avea legături strânse cu organizația teroristă ETA. De asemenea, tot din motive similare în Grecia se discută astăzi despre interzicerea partidului neonazist Chryssi Avghi (Zori de Aur), implicat recent în asasinarea pe stradă a unui artist cu opțiuni politice de stânga.

Puține state europene au adoptat în mod specific o lege a partidelor, și și mai puține au stabilit prin lege motivele de dizolvare a unui partid politic (mult mai importante sunt legile privitoare la finanțarea partidelor). Exceptând motivația violent-teroristă, alte motive pentru care legislațiile diverselor state europene pot să prevadă dizolvarea unui partid țin de așa-zisa „inactivitate”, determinată pe diverse criterii, cum ar fi lipsa depunerii de candidaturi pentru o anumită perioadă de timp, neconvocarea organelor de conducere pentru o perioadă lungă de timp sau scăderea până la un nivel alarmant al numărului de membri. De exemplu în Portugalia legea prevede dizolvarea pe cale administrativă pentru „inactivitate” a partidelor dacă timp de șase ani nu au mai avut nici un fel de activitate: participare la alegeri (indiferent de nivel, chiar și la nivel comunal, cu un singur candidat), ținerea unui congres, audit public al conturilor. În schimb în Lituania un partid poate fi desființat pe cale administrativă dacă ajunge să aibă mai puțin de 1000 de membri și conducerea nu ia măsuri active pentru creșterea numărului de membri într-un interval rezonabil de timp. În Ungaria un partid poate fi desființat dacă nu prezintă nici măcar un candidat la două alegeri parlamentare consecutive, în timp ce în Austria o lege din 1947 nu prevede decât desființarea partidului nazist, pentru celelalte neexistând proceduri specifice.

Un caz special în vechea Europă este Finlanda care prevede ca, dacă un partid nu câștigă cel puțin un loc în Parlament timp de două legislaturi consecutive, el să fie radiat din Registrul Partidelor Politice. Măsura nu e chiar așa de dură pentru că trebuie ținut cont de faptul că radierea din RPP nu e totuna cu dizolvarea, ceea ce înseamnă că partidul respectiv de fapt regresează la starea de asociație și se poate reînscrie imediat în RPP-ul finlandez după ce, sau dacă, reîndeplinește condițiile de înscriere cerute de legea finlandeză (dintre care cea mai importantă e că are nevoie de 5.000 de membri). Înscrierea este gratuită. Practic radierea din RPP seamănă mai degrabă cu o avertizare adresată partidului respectiv, decât cu o măsură represivă. Partidul pentru Săraci, de exemplu, înființat în 2002, a fost radiat din RPP în 2007 și reprimit în 2008, reușind chiar în același an primul său mic succes electoral, și anume câștigarea unui loc de consilier local în orașul Espoo (250.000 de locuitori). Partidul Muncitorilor (un mic partid marxist-leninist) a fost radiat și reprimit în RPP chiar în cursul aceluiași an, 2007.

Legea 14/2003 din România este în mod particular represivă deoarece…

Însă Legea 14/2003 din România este în mod particular represivă deoarece prevede în mod explicit și lipsit de echivoc dizolvarea pe cale administrativă a unui partid care este activ, propune candidați, înregistrează voturi și chiar ocupă funcții. Este vorba de articolele 47 și 48. Articolul 47 prevede obligativitatea fiecărui partid de a desemna candidați în cel puțin 18 județe în două cicluri electorale succesive, în timp ce articolul 48 prevede nici mai mult, nici mai puțin decât obligativitatea colectării unui anumit rezultat electoral, și anume 50.000 de voturi, indiferent că vorbim de alegeri pentru consilii locale, județene sau parlament. Conform legii, dacă partidul nu obține în vreunul din două cicluri electorale succesive cel puțin 50.000 de voturi la vreunul din scrutinurile menționate, atunci el trebuie desființat/dizolvat pe cale administrativă. România este singura din cele 28 de țări ale Uniunii Europene care prevede așa ceva în legislația națională.

O asemenea prevedere-unicat este, de altfel, în mod vădit împotriva recomandărilor OSCE privind bunele practici privitoare la reglementarea partidelor politice. Într-un document publicat în 2010 [16] care are drept scop transmiterea unor standarde în privința reglementării activității partidelor politice, se spune negru pe alb:

„88. In some states, a political party that does not meet a minimum-results threshold in an election loses its status as a registered political party. This practice is far from ideal and should not be included in relevant legislation. If a party originally met all requirements for registration, then it should be able to continue party activities outside of elections. At a very minimum, rather than losing their rights as formal associations, parties that do not receive adequate support in an election should be able to continue their association under the laws governing general associations. Such parties may validly be excluded from benefits associated with being an active political party (for example, state subsidies) but should not lose the basic rights (i.e., freedom of assembly and association) awarded to all public associations.”

Ce diferență e între recomandările OSCE și practica românească, poate judeca oricine. Mai grav este că legea autoritară din 2003 care prevede explicit criterii de desființare a unor partide active de pe scena politică a fost adoptată în condițiile în care OSCE și Comisia de la Veneția publicaseră deja cu trei ani mai înainte, în anul 2000, un set de bune practici privitoare la condițiile de dizolvare pe cale administrativă a partidelor politice [18]. Acest document recomanda dizolvarea exclusiv din motive de încălcare a ordinii constituționale și prin asigurarea unui proces echitabil:

„3. Prohibition or enforced dissolution of political parties may only be justified in the case of parties which advocate the use of violence or use violence as a political means to overthrow the democratic constitutional order, thereby undermining the rights and freedoms guaranteed by the constitution. The fact alone that a party advocates a peaceful change of the Constitution should not be sufficient for its prohibition or dissolution.”

…în privința câștigării dezonorantului titlu de țară europeană cu cea mai represivă democrație…

Din această cauză România duce astăzi o luptă strânsă cu Turcia în privința câștigării dezonorantului titlu de țară europeană cu cea mai represivă democrație. În ultimul deceniu, după adoptarea acestei legi dubioase, pe care nu se gândește nimeni să o atace la Curtea Constituțională, au fost radiate din RPP pe cale administrativă, sau sunt pe cale să fie radiate, peste 25 de partide. Dintre acestea multe desfășurau o activitate politică absolut certă, reală și ușor de demonstrat. De exemplu, în 2008 a fost radiat un anume Partid al „Renașterii Naționale” (PRN) care cu numai un an înainte depusese conștiincios listele cu 25.000 de susținători (o altă cerință obligatorie, unică la nivel UE) în vederea alegerilor din 2008. Ultimul val de radieri a fost inițiat în aprilie-mai 2013 și vizează nu mai puțin de 9 partide politice dintre care 4 chiar au participat activ la alegerile din 2012. Dintre acestea cel mai puternic partid pe care autoritățile vor să-l desființeze este Partidul Alianța Socialistă (PAS), care la localele din 2012 a obținut 23.000 de voturi și 34 de posturi de consilieri locali. Dar în aceeași situație cu PAS se află și Partidul Socialist Român (18.000 de voturi, 16 consilieri), Partidul Național Democrat Creștin (7.500 de voturi, 13 consilieri) sau Forța Democrată (1 consilier). De fapt, la ora scrierii acestui text majoritatea celor 9 partide au primit deja decizie de desființare în timp ce altele încă se mai luptă în justiție pentru dreptul constituțional de a exista. Practic, autoritățile nu au nici o jenă în a arunca la gunoi votul a cca. 50.000 de români a căror singură vină e că în 2012 s-au simțit reprezentați cel mai bine de cei 64 de consilieri ai partidelor menționate.

Situația precară a pluripartidismului din România nu își are corespondent decât în Turcia [19]. Instituția de la Ankara însărcinată cu tratarea cazurilor de dizolvare a partidelor politice este Curtea Constituțională care dă dovadă, ca și Ministerul Public din România, de un zel deosebit atunci când se pune problema dizolvării de partide politice active: de la data adoptării constituției, adică din 1982, până astăzi, în Turcia au fost desființate din ordinul autorităților nu mai puțin de 28 de partide. Foarte multe partide au fost scoase în afara legii doar pe baza câtorva susțineri din programul politic – adică exact ceea ce critică documentul Comisiei de la Veneția. În cazul Partidul Comunist Turc s-a bătut un record deosebit, acesta fiind scos în ilegalitate la numai 10 zile după ce fusese înființat. Însuși partidul de guvernământ al premierului Recep Erdogan, Partidul Dreptate și Dezvoltare (PDD), a fost în 2008 la un pas de a fi desființat de Curtea Constituțională, reușind să scape ca prin urechile acului datorită unei reguli adoptate în 2002 care prevedea că e nevoie de o majoritate de 7 la 4 pentru desființarea unui partid. În cazul PDD votul judecătorilor a fost doar de 6 la 5 și motivul pentru care s-a cerut dizolvarea a fost acela că liderul partidului, adică însuși Erdogan, făcuse greșeala de a afirma la o conferință de presă desfășurată în Spania că nu e de acord cu interzicerea purtării de către tinerele turcoaice a tradiționalei marame (hijab) care le acoperă capul și umerii. Procurorii au tras concluzia că afirmațiile lui Erdogan erau mult prea religioase pentru cât de seculară ar trebui să fie republica lui Ataturk, drept pentru care s-au grăbit să ceară dizolvarea PDD.

O lege „liberală” în regimul lui Ion Iliescu [20]

Legea partidelor a fost adoptată în timpul regimului autoritar al lui Adrian Năstase (2000-2004) și ar putea părea că este 100% responsabilitatea PSD, dar realitatea e că ea a fost propusă de grupul parlamentar PNL prin opt parlamentari reprezentativi ai acestui partid, dintre care se remarcau câteva nume grele: Andrei Chiliman, Valeriu Stoica, Radu F. Alexandru, Victor Paul Dobre, Paul Păcuraru și Puiu Hașotti.

Folosind un limbaj darwinian desprins parcă din mitologiile naziste, liberalii…

Expunerea de motive care a prezentat această propunere legislativă este un exemplu indubitabil de gândire autoritară. Autorii liberali se arătau deranjați de faptul că în preajma alegerilor se ivesc partide cu „apariții efemere care satisfac orgolii personale” și că o mare parte din partidele participante la alegerile din 2010 obținuseră sub 1%. Folosind un limbaj darwinian desprins parcă din mitologiile naziste, cei 8 fruntași liberali se pronunțau pentru existența unor partide ca „organisme robuste”, care să exprime „voința politică a cetățenilor”, pe care niște proceduri autoritare de înscriere și validare ar fi urmat „să le dinamizeze”, partidele „viabile” urmând să supraviețuiască și celelalte să fie „eliminate”. Legea era îndreptată în mod specific împotriva partidelor mici cu reprezentativitate locală sau marginal-cauzală, lucru specificat negru pe alb în expunerea de motive: „…nu dorim crearea unor partide cu reprezentativitate redusă, sau a unor partide regionale…”.

Mai mult, în forma sa inițială propusă de liberali proiectul de lege era mult mai autoritar decât legea adoptată:

  • art. 7: legea interzicea în mod explicit înscrierea într-un partid politic a unei categorii largi de cetățeni, mult mai mulți decât ar fi cazul, restricțiile aplicându-se și simplilor angajați ai radioului, televiziunii și Rompres;
  • art. 21: liberalii cereau (pe baza unui calcul rizibil) 30.000 de semnături de susținere, nu „doar” 25.000 cum e acum, și cel puțin 900 din minim 21 de județe, nu „doar” 700 cum e acum;
  • una dintre cele mai aberante cerințe propusă de liberali, care din fericire a fost eliminată complet din proiectul final, era ca după înregistrare partidul politic să depună la tribunal copii după cererile de înscriere în partid ale celor 30.000 de membri.

În sfârșit, propunerea de a se dizolva administrativ un partid pentru simplul motiv că era prea slab pentru a atinge un anumit număr de voturi era pur și simplu o inovație atât în legislația internă, cât și în cea europeană. Ea intra în contradicție flagrantă cu recomandările Comisiei de la Veneția din 2000, amintite mai sus, pe care inițiatorii liberali ori nu le-au cunoscut, ori nu le-a păsat de ele.

În schimb, spre „cinstea” lor, liberalii se dovedeau „mărinimoși” în privința minimului necesar de voturi pentru supraviețuirea partidului, acesta fiind stabilit la 30.000, în loc de 50.000 cât a ajuns să fie în legea propriu-zisă. Trebuie spus că după ce liberalii au depus proiectul la comisiile parlamentului el a suferit câteva adăugiri substanțiale („amendamente”) din partea d-lui Acsinte Gaspar, ulterior judecător la Curtea Constituțională, care reprezenta punctul de vedere al guvernului Năstase, și anume:

  • mărirea numărului minim de membri la 50.000 (implicit și numărul minim de voturi necesare supraviețuirii);
  • se adăuga obligativitatea partidelor de a se reînregistra înaintea fiecărui an electoral la Tribunal prin depunerea listelor care certificau că au 50.000 de membri.

Alte amendamente adoptate au fost minore și lipsite de interes. După avizele de specialitate și discuțiile din comisii au urmat dezbaterile în plen. Dl. Emil Boc a avut pe textul legii o intervenție hilară în care remarca faptul că cerința de înregimentare a unei largi mase populare în partid este specifică practicilor totalitare, drept pentru care ei, PD-ul, erau de părere că 50.000 de membri certificați cu semnătură și CNP e cam mult, fiind „suficienți” 25.000 sau „30.000, ca în forma inițială” (diferența de 5.000 de semnături fiind considerată, așadar, o bagatelă…). Inițial amendamentul PD nu a fost acceptat. Proiectul de lege a fost sprijinit cu entuziasm la vremea respectivă de PNL, PD (actualul PDL) și PSD în timp ce PRM, după ce inițial a avut o atitudine neutră (vicepreședintele acestui partid, dl. Bolcaș, mulțumindu-se să declare în cursul dezbaterilor inițiale că în opinia PRM proiectul nu era „nici necesar, nici oportun”, putându-se face amendamente pe legea veche), la dezbaterile finale a sărit cu ambele picioare în barca entuziaștilor, fiind singurul partid care a apărat cele mai dure prevederi ale legii până la votul final. Singuri, parlamentarii UDMR, aflați de fapt în afara chestiunii, deoarece UDMR nu e partid politic, ci organizație a unei minorități etnice, au ridicat obiecții de bun-simț privind criteriile formale de validare dubioase instituite de această lege, deputatul Szekely Ervin-Zoltan exprimându-și textual părerea, în plenul Parlamentului, că „nu înțelege cum de o asemenea propunere de lege a putut veni de la niște politicieni care se consideră liberali”. În opinia UDMR 1.000 de semnături ar fi fost suficiente pentru înscrierea unui partid. Din păcate nu avem nici o informație cu privire la dezbaterile privind articolele privitoare la dizolvarea partidelor, care se pare că nici nu au avut loc (nu există în stenogramele oficiale ale ședințelor). De asemenea, o poziție surprinzător de democratică și echilibrată a avut-o deputatul independent Raj Tunaru (ales inițial pe listele PRM), care nu s-a sfiit să dea exemple din țările occidentale în care există bine mersi partide cu nume ciudate și câțiva membri, fără a se preocupa nimeni de „asanarea” vieții politice sau – după expresia textuală a d-lui Emil Boc – „să împiedice eventuala proliferare a unor partide de buzunar care să încurce alegătorul pe buletinul de vot”. În cele din urmă proiectul de lege a fost trimis la promulgare președintelui pe 21 octombrie 2002. Președintele în funcție, dl. Ion Iliescu, dorind desigur să apere democrația originală al cărui părinte spiritual era, a refuzat promulgarea proiectului pe motiv că, totuși, 50.000 de membri fondatori e o cerință cam prea dură, și legea a fost în sfârșit adoptată în forma sa finală pe 16 decembrie 2012 când în loc de 50.000 de membri fondatori s-a luat hotărârea ca numărul să fie redus, așa cum propusese PD-ul prin vocea d-lui Emil Boc, la „doar” 25.000 [21].

…intenția aleșilor nu a fost câtuși de puțin una de corectare și aliniere a legii la standardele democratice, ci dimpotrivă…

Legea a intrat în vigoare din acel an și de atunci până în 2013 nu au existat tentative notabile de amendare a ei. Cei mai prolifici în acest sens au fost parlamentarii PNL și ai PRM. Toate tentativele au fost respinse, dar ele merită amintite pentru că arată clar că intenția aleșilor nu a fost câtuși de puțin una de corectare și aliniere a legii la standardele democratice, ci dimpotrivă. Astfel:

  • deputata liberală Monica-Mihaela Știrbu a propus în 2006 un amendament care, dacă ar fi fost adoptat, ar fi prevăzut obligativitatea partidelor ca la fiecare 2 membri bărbați să fie și o femeie, și ridica numărul minim necesar de voturi pentru evitarea dizolvării la 100.000;
  • tot un deputat liberal, Emil Strungă, propunea în 2006 niște modificări care, dacă ar fi fost acceptate, ar fi dus la birocratizarea incredibilă a vieții de partid: la plecarea dintr-un partid ex-membrul trebuia să primească un certificat doveditor, pe care să-l prezinte la înscrierea în alt partid, și cine era prins că face parte din două partide ar fi urmat să fie sancționat cu dosar penal;
  • în perioada 2005-2006 grupul PRM a depus două amendamente: unul care ar fi interzis de facto alianțele politice și altul, îndreptat nominal împotriva UDMR, care ar fi obligat UDMR să se înscrie ca partid politic și să sufere tot martiriul pe care îl suferă un partid politic normal.

În sfârșit, până la urmă legea 14/2003 a suferit în 2013 niște modificări, dar minore. Ea rămâne unul din stâlpii cei mai puternici ai unui sistem politic original în care numai partidele cu mușchii umflați cu steroizi au dreptul biologic de a exista. Dintre prevederile sale cu efecte perverse merită amintit și articolul 5, aliniat 1, care practic consfințește dizolvarea definitivă și irevocabilă a unui partid politic: spre deosebire de cazul finlandez amintit mai sus, în care un partid se poate reînregistra fără probleme în RPP și fix în aceeași formă în care a fost dat afară, în România, după ce un partid e radiat din RPP, întrucât „cadavrul” său continuă să fie menținut în RPP (chiar dacă menționându-se alături „radiat din data de…”), membrii nu se pot re-înregistra în forma existentă înainte, astfel că partidul își pierde nu doar existența, ci și notorietatea proprie, atâta câtă o fi. Practic, el nu poate fi reînviat și eventualii membri și simpatizanți trebuie să o ia de la început nu doar cu munca sisifică de înregistrare ci cu munca generală de a pătrunde în conștiința publicului și a se face cunoscuți sub o titulatură nouă și un semn electoral nou, necunoscut.

O lege autoritară aplicată discreționar

Până la urmă legea, așa cum e, e lege, și în mod normal ar trebui să fie „una pentru toți”. Ceea ce nu înseamnă că nu e aplicată discreționar. De exemplu, e inexplicabil de ce autoritățile se grăbesc să ceară desființarea a două partide socialiste active, Partidul Socialist Român* și Partidul Alianța Socialistă, care după cum am precizat mai sus au obținut împreună la alegerile locale din 2012 câteva zeci de mii de voturi și nu mai puțin de 50 de locuri de consilieri locali, în schimb nu inițiază aceeași măsură împotriva unui partid pretins socialist care se află în afara legii, dar care de fapt nu a contat niciodată, Partidul Stângii Unite (PSU), și despre care toate informațiile par să confirme un singur lucru: nu a funcționat niciodată cu adevărat. Acest PSU a fost înregistrat în RPP în 2005 și de atunci nu a participat nici la alegerile din 2008, nici din 2012, nici nu a mai dat vreun semn de viață. Cu toate acestea continuă să fie tolerat de autorități și, tehnic, este viu. La fel ca un alt partid socialist, Partidul Social Democrat al Muncitorilor**, care totuși e cât de cât activ, deși activitatea sa și rezultatele electorale nu se ridică la nivelul celorlalte două partide menționate mai sus.

…mari semne de întrebare asupra seriozității, corectitudinii și bunei credințe…

Prin faptul că încearcă să dizolve cele mai puternice partide socialiste, tolerându-le în schimb pe cele mai puțin importante, autoritățile nu fac decât să ridice mari semne de întrebare asupra seriozității, corectitudinii și bunei credințe cu care acționează, Legea Partidelor dovedindu-se a fi mai degrabă un instrument de represiune pus în slujba unor interese obscure.

În aceeași situație, adică în afara legii dar fără a se fi inițiat (încă?) procedurile de dizolvare, se află și alte partide, de pildă Partidul României Europene, care nu a obținut niciodată mai mult de… 4.443 de voturi. Cu toate acestea Ministerul Public nu pare așa de grăbit să-i solicite dizolvarea.

Un alt caz dubios e al partidului Forța Civică. Acest partid, care inițial s-a numit Partidul Creștin și l-a avut președinte pe dl. Viorel Lis, fost primar al Bucureștiului, ar fi trebuit dizolvat conform legii încă din 2009, dar nu numai că nu a fost dizolvat, însă astăzi are și câțiva parlamentari ca urmare a asocierii cu fostul premier, dl. Mihai-Răzvan Ungureanu. Într-un fel, cazul partidului Forța Civică e relevant deoarece arată cât de absurdă este legea românească. Niciodată nu e timpul trecut pentru ca un partid să crească pe scena politică.

În concluzie: cum funcționează pluripartidismul într-o democrație originală?

Am ajuns la final. Putem trage niște concluzii. Într-o democrație originală, așadar, Registrul Partidelor Politice conține mai multe partide desființate sau în curs de desființare decât partide active și lipsite de pericolul de a fi desființate. Într-o democrație originală un partid poate fi desființat și dacă este votat de oameni, nu neapărat dacă este implicat în activități teroriste sau dacă membrii săi decid autodizolvarea. Într-o democrație originală legea înființării partidelor are o natură autoritară, ceea ce nu o împiedică să fie gândită și propusă până în cele mai mici amănunte de un partid liberal, prin vocea unor fruntași recunoscuți ai săi. Tot într-o democrație originală legea de natură autoritară primește sprijin politic din partea a două partide care conțin termenul „democrat” în titulatura lor și este combătută pe criterii democratice și progresiste de o organizație etnic-naționalistă, care pătrunde în parlament fără a se supune rigorilor legii autoritare, și de un deputat independent, Raj Tunaru, cu profil moral dubios și palmares de pușcăriaș. O democrație originală este, așadar, o provocare pentru specialiștii în ideologii și sisteme politice. Singura piesă din puzzle care pare cât de cât să se potrivească jocului este entuziasmul cu care PRM, un partid autoritar, a sprijinit în 2003 Legea Partidelor. Restul pare să contrazică tot ceea ce manualele de doctrine politice îi învață pe studenții sârguincioși. Din toată această nebunie se naște o realitate în care existența marii majorități a partidelor depinde strict de bunăvoința Ministerului Public care le trimite, sau nu, spre dizolvare la Tribunal. Pentru că într-o democrație originală dumnezeul suprem al partidelor nu mai este cetățeanul care votează ci procurorul care decide cine să dispară, și mai ales când să dispară, de pe scena politică.

Se va schimba vreodată ceva în democrația originală în așa fel încât viața politică și pluripartidismul să devină mai puțin originale? Răspunsul este el însuși unul original și a fost formulat chiar la dezbaterile pe marginea legii din 2003 de un deputat PSD, un anume domn Ion Neagu: „Să lăsăm societatea aceasta să se aranjeze sub aspect material, social, ideologic şi poate modificăm această lege, dacă viaţa ne va demonstra că acele partide mici vor face în adevăr politică.

Altfel zis, hai să moară întâi partidele mici și după aia poate modificăm legea, să le vedem de ce sunt în stare. Caragiale ar zâmbi. Sau poate nu?

* Între timp, Partidul Socialist Român a fost desființat prin decizie definitivă la data de 6 septembrie 2013 (v. http://tmb.ro/index.php/dosare_ecris?id_dosar=300000000535057)

** Și PSDM a fost desființat: http://www.tmb.ro/index.php/dosare_ecris?id_dosar=300000000533213


Note:
[1] George Voicu, Pluripartidismul – o teorie a democrației, ed. All 1998, pag. 37
[2] idem, p. 77-78
[3] O sursă excelentă pentru studierea pluripartidismului interbelic este Marcel Ivan, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice 1919-1932, ed. Krafft și Dotleff, Sibiu 1933. Acesta identifică în total 14 partide existente până la data studiului.
[4] E corect să remarcăm totuși că bătăile severe erau aplicate în egală măsură și candidaților partidelor mari. Iată cum povestește Armand Călinescu în Discursuri parlamentare, Imprimeria Națională, București, 1938, asemenea scene de „luptă politică” din timpul campaniei electorale din 1933: „Candidatul nostru […] au plecat și au constatat la fața locului ceea ce se petrecea. […] La cele trei secțiuni de votare […] au găsit pe d. Botez, fost deputat și senator, bătut grav, pe delegați și asistenți bătuți, pe consilierii comunali bătuți […]” Și iată ce povestește chiar candidatul țărănist, d. Botez: „Împinși de bătăuși amândoi, judecătorul și delegatul Partidului Național Țărănesc am fost azvârliți în curte în văzul a sute de alegători. […] Ne-au trântit pe jos în zăpadă, pe alegător și pe mine. […] La un moment dat un individ cu barbă galbenă și-a pus ambii genunchi pe pieptul meu după ce m-a lovit de câteva ori și a început să mă strângă. Ceilalți bătăuși țipau, etc. Delegații liberali, după câtăva vreme, împreună cu președintele, au reintrat în sala de vot lăsându-mă cu bătăușii și un jandarm care m-au târât dezbrăcat, fiindcă în învălmășeală mi-au scos paltonul, căciula și m-au târât dincolo de podul de la școală”.
[5] Așa a pățit partidul-paravan al comuniștilor, Blocul Muncitoresc-Țărănesc, care la alegerile din 1931 a reușit incredibila performanță de a obține 70.000 de voturi incontestabile și de a trimite în parlament 5 deputați. Aceștia au fost pur și simplu dați afară pe un viciu de procedură (s-a pretextat că unul dintre candidați nu avea dreptul să candideze, deci nici să obțină voturi, ceea ce însemna că numărul legal al voturilor obținute de comuniști cădea sub pragul electoral), singurul partid care s-a opus eliminării comuniștilor fiind Partidul Social-Democrat.
[6] Art. 51 din Legea 14/2003 prevede că „Registrul partidelor politice este instrumentul legal de evidență a partidelor politice din Romania.” Este așadar inexplicabil de ce continuă să fie menținute acolo partide moarte, în unele cazuri, chiar și de 10 ani (de exemplu Partidul Socialist al Muncii). Lucrul acesta nu sugerează decât că se dorește ca partidele dispărute să nu poată fi resuscitate, pentru că, prin menținerea în RPP, practic se menține ocupată o denumire și un semn electoral.
[7] Sursa: Comisia Electorală din Marea Britanie (https://pefonline.electoralcommission.org.uk/)
[8] http://www.cncffp.fr
[9] https://servicio.mir.es/nfrontal/webpartido_politico.html
[10] http://www.tribunalconstitucional.pt/tc/partidos.html?pesquisa=MRPP#PESQ001
[11] A se vedea statisticile disponibile la adresa: http://elections2009.belgium.be/
[12] Cf. http://snd.gu.se/en/vivill/party
[13] Cf. http://www.bundeswahlleiter.de/de/parteien/downloads/Anschriftenverzeichnis_Parteien.pdf
[14] Cf. http://192.49.229.35/E2011/e/tulos/lasktila.html
[15] Cf. http://www.uni-protokolle.de/Lexikon/Liste_der_politischen_Parteien_in_Deutschland.html
[16] O sursă excelentă pentru legislația europeană în domeniu este Centrul de Legislație a Partidelor de pe lângă Universitatea olandeză din Leiden: http://www.partylaw.leidenuniv.nl/
[17]”Guidelines on Political Parties Regulation”, http://www.osce.org/odihr/77812
[18] V. „Guidelines on prohibition and dissolution of political parties and analogous measures”, http://www.venice.coe.int/webforms/documents/CDL-INF(2000)001-e.aspx
[19] Pentru descrierea situației din Turcia v. Bulent Algan, Dissolution of political parties by the Constitutional Court in Turkey, http://www.law.ankara.edu.tr/dergi/AUHF-60-04/AUHF-60-04-algan
[20] Din fericire site-ul Camerei Deputaților păstrează urmele complete ale discuțiilor în jurul acestui proiect de lege, astfel încât putem reconstitui destul de minuțios caracterul și dinamica acestor discuții. V. http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=2969
[21] Întreaga dezbatere finală asupra numărului de membri fondatori poate fi consultată aici: http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5358&idm=2 și este un document relevant, dar și rușinos pentru profilul politic al multor politicieni care încă mai sunt activi pe scena politică.

Tags: , , , ,


About the Author

Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de marketing. A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia.



5 Responses to Pluripartidism și democrație originală

  1. EM says:

    Felicitări pentru analiză. Mă bucur să văd evidențierea culpei individuale, pe lângă cea colectivă.

  2. Gheorghita Zbaganu says:

    Luci, pacat ca nu ai amintit și de Legea Siguranței Naționale din iunie 1991 pe baza căreia au fost interzise 10 încercări de legalizare a unui partid comunist. Se tolereaza doar partide care propun un capitalism agresiv sau unul coafat. Romania nu este o democrație nici măcar din punct de vedere tehnic. Nu li se permite cetățenilor dreptul la alternativa capitalism – socialism.
    Oricum, este un articol plin de informație. Chiar nu știam că legea a fost propusă de liberali care voiau 50000 de semnături!
    Meriți felicitări, deși fraza „care avea ambiția de a construi fantomatica societate comunistă după planurile trasate de Lenin și de bolșevicii ruși. -” mă supără. Societatea nu era deloc fantomatică – a funcționat 40 de ani și bolșevicii ăia nu erau numai ruși. În fine, să zic că e o „captatio benevolentiae” pentru anticomuniști. Nu știu dacă a și reușit.

    • Legea aceea nu are legătură propriu-zisă cu problema pluripartidismului și a fost combătută cu succes la CEDO de acel partid al „comuniștilor nepeceriști” care a obținut înregistrarea la TMB în 2005 (a fost desființat ulterior pentru că în termenul de grație acordat de autorități nu a adus listele de semnături). Pe modelul acelui PCN orice partid comunist se va putea înregistra, indiferent de bețele în roate puse de justiția de aici, cu condiția să îndeplinească cerințele formale ale legii.

      Apoi, așa cum reiese din text, liberalii propuneau inițial 30.000 de semnături, apoi guvernul PSD prin vocea lui Gaspar Acsinte a propus 50.000 și de gura societății civile președintele Iliescu a reîntors legea în Parlament și s-a redus limita la 25.000.

      În sfârșit, ceea ce a funcționat în Est nu era câtuși de puțin „societatea comunistă” ci ceea ce credea Lenin că e etapa pregătitoare pentru această societate „comunistă”, care nu era decât o fantomă. Tocmai din această cauză, pentru că substituia realității o închipuire, în epocă (mă refer la anii 20-30) experimentul bolșevic a fost aspru criticat chiar de către foști tovarăși din Internaționala a 2-a, de ex. Karl Kautsky, care a fost până la finalul vieții de părere că lucrul cel mai rău care s-a putut întâmpla mișcării socialiste (comuniste) internaționale a fost că a fost deturnată de bolșevismul rus. Dar o asemenea critică găsim în epocă și la oameni neutri, de ex. la Dimitrie Gusti, care făcea încă din 1921 diferența netă între socialismul „marxist” și „bolșevism”.

  3. Pingback: Comunitatea #unitisalvam face #grevacetateneasca, dar nici ea nu știe prea bine de ce - Argumente și fapte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑