Puncte de vedere

Published on octombrie 4th, 2013 | by Alexandru Mamina

0

„Logocraţia” dreptei

Pe vremuri oligarhia proceda la vedere: îşi exercita preponderenţa politico-socială prin intermediul votului censitar şi al represiunii armate, agrementate cu teorii despre rolul  conducător al „capacităţilor” şi despre diferenţa calitativă dintre egalitatea civilă şi egalitatea politică. Secolul al XIX-lea este exemplar în acest sens, inclusiv atunci când votul universal a fost deturnat în sensul legitimării soluţiei autoritare (bonapartismul), sau denaturat de birocratism (modelul bismarckian).

În zilele noastre însă, în parametrii declarativi ai democraţiei, oligarhia nu mai poate să-şi afirme explicit vocaţia inegalitară. E adevărat că se recurge încă la forţă, dar numai cu multe menajamente de imagine şi cu riscuri electorale semnificative; nici un partid nu mai formulează un proiect instituţional elitist (sau numai în formula indirectă a Uniunii Europene), iar liderii dreptei, de la Margaret Thatcher la Nicolas Sarkozy, s-au întrecut şi se întrec în a clama libertatea şi democraţia, pe care le opun presupusului potenţial totalitar al revoluţiilor. În aceste circumstanţe, accentul cade pe acţiunea persuasivă, pe manipulare mai mult decât pe coerciţie, în aşa fel încât oamenii să ajungă să gândească şi să se comporte în maniera dorită de oligarhie. În fond, manipularea este o modalitate insidioasă de socializare (asumare de rol) cu mijloace culturale, având ca rezultat acceptarea interioară a normelor şi regulilor jocului stabilite de cel care manipulează.

Instrumentul predilect al manipulării cotidiene îl reprezintă mass media. Sub acest aspect, avertismentul lui Theodor Adorno privind controlul generalizat prin impunerea mediatică a unei viziuni unice asupra existenţei s-a dovedit premonitoriu: nu contează câte posturi de televiziune există, contează mesajul pe care îl transmit ele. Este motivul pentru care în Grecia a fost închis postul public – singurul la care avea acces organizaţia antisistem Syriza.

Într-un asemenea demers persuasiv, care caută să acrediteze în mentalul colectiv virtuţile capitalismului, cu mecanismele pieţei inegalitare şi formula de conducere tehnocratică, esenţiale nu sunt lucrările de economie şi filosofie politică, ci clişeele ideologice diseminate social prin presă şi discursul oficial. Lectura cărţilor lui Milton Friedman şi Raymond Aron a devenit fastidioasă chiar şi printre politicienii de dreapta. Ceea ce contează este formularistica simplificată extrasă din teorie, cu atât mai susceptibilă să influenţeze publicul, cu cât este singura ce i se livrează pe toate canalele. Asistăm aşadar la exercitarea puterii prin intermediul cuvintelor mai mult decât în ultimele două secole, fără a exclude, bineînţeles, instrumentele instituţionale. Este ceea ce numeam altundeva „logocraţia” dreptei contemporane, care prin escamotări de sens şi disimulari substanţiale încearcă să obţină dacă nu consensul social, măcar inactivitatea civico-sindicală a categoriilor populare.

Coordonatele definitorii ale capitalismului sunt acreditate ca obiective (reificate), pentru a oculta încărcătura lor socială şi a delegitima eventualele contestări populare. Capitalul, profitul sunt prezentate ca „lucruri” existente în sine, ca sume de bani acţionând prin ele însele, fără a mai arăta că banii devin capital sau profit numai în contextul relaţiei patroni-salariaţi, la fel cum calitatea de marfă a unui bun nu rezidă în materia sa, ci în faptul că se tranzacţionează între vânzător şi cumpărător. Munca salariaţilor, mai precis munca neplătită este cea care valorifică sumele avansate de patroni. Dacă salariaţii nu conştientizează contribuţia substanţială pe care o au în procesul economic, ajung să perceapă sistemul de exploatare ca independent de voinţa lor, impunându-li-se în mod inevitabil.

Tot atât de absolut se impune şi criteriul eficienţei, în expresia ei financiar-contabilă, invocat ca imperativ categoric în justificarea tuturor sacrificiilor sociale. Ce ar putea fi mai obiectiv decât un bilanţ? Doar că bilanţul, oricât de neutru şi neangajant ar părea, nu este decât rezultatul unei politici, al unei gestiuni în care se regăsesc interesele şi intenţiile proprietarilor. A insista asupra eficienţei în afara determinărilor  intenţionale înseamnă a şterge responsabilitatea decidenţilor, obligându-i totodată pe salariaţi să accepte costurile sociale ca înscrise în logica necesară a activităţii economice. Este însă o logică ce acţionează unidirecţional, pe principiul capitalizării profiturilor şi socializării pierderilor.

În împrejurări de criză disimularea încearcă să exorcizeze simbolic răul şi germenii protestului, inoculând în schimb optimismul reconfortant al aşa-zisei gândiri pozitive. Nu se vorbeşte despre reduceri de personal, ci despre „flexibilizarea forţei de muncă”, întrucât flexibilitatea reprezintă o condiţie a succesului în viaţă. În loc de şomaj, care implică nesiguranţa vieţii şi tensiunea căutării unui servici, se utilizează termenul „disponibilizări”, provenind din rădăcina „disponibil”, aşadar deschis unor noi oportunităţi. Pentru a evita cuvântul recesiune a fost scornită „creşterea negativă”, cu scopul de a substitui realitatea crizei cu iluzia dezvoltării şi a menţine încrederea în sistem. Iar dacă totuşi trebuie blamat cineva, atunci sunt blamate statele cu „datoriile suverane”, şi nicidecum băncile ori speculatorii bursieri.

Oligarhia fie încearcă să compromită subiectele incomode, în particular prin asocierea acestora cu marxismul, fie le ignoră pur şi simplu. Cine pronunţă măcar în mass media, în România cel puţin, cuvinte precum plusvaloare, alienare sau conflict social? Îl vedem însă pe Adrian Vasilescu de la Banca Naţională, biată interfaţă dâmboviţeană a capitalismului financiar internaţional, debitând litania monetaristă despre cât de necesară este austeritatea.

În materie de persuasiune oligarhia capitalistă e mai eficientă decât fosta birocraţie comunistă. Nu procedează declarativ ci insidios, limitând astfel riscul reacţiilor adverse. În plus, oferă oamenilor satisfacţiile compensatorii ale consumului şi producţiei de divertisment, care detensionează nemulţumirea socială creând iluzia unei fericiri ludice la îndemână. Publicitatea şi reality show-urile cu personaje celebre şi bogate funcţionează în acest sens.

Desigur, manipularea prin mass media nu este o fatalitate. În anumite situaţii publicul gândeşte şi votează altfel decât i se sugerează, cum s-a întâmplat în Grecia anul trecut, sau ca să luăm un exemplu mai vechi – în Statele Unite ale Americii în 1948, când Harry Truman a fost ales preşedinte împotriva presei preponderent republicane[1]. În definitiv, oricât de abilă ar fi manipularea, ea nu poate să exceadă situaţia reală pe care fiecare o resimte în experienţa cotidiană. Numai că în, absenţa contradiscursului critic, decalajul dintre vorbe şi realitate riscă să pară insurmontabil şi să eşueze în pasivitate şi absenteism, ceea ce nu displace deloc establishment-ului.

A critica „logocraţia” dreptei oligarhice nu înseamnă a înlocui înşelătoria capitalistă cu înşelătoria comunistă, ci a restabili contactul cu realitatea pentru a putea alege în cunoştinţă de cauză. Aceasta echivalează cu revenirea la binomul raţiune-libertate în buna tradiţie a umanismului, în care s-au originat liberalismul şi socialismul în egală măsură.

 


[1] Pentru interpretarea cazului american a se vedea C. Wright Mills, Mass media and public opinion, în Power, Politics and People, New York, Ballantine Books.

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



Comments are closed.

Back to Top ↑