Puncte de vedere

Published on octombrie 29th, 2013 | by Daniel Nica

5

Despre mizele unui curs de etică și despre posibilitatea unui curs de filosofie practică

Am citit articolul domnului Cristian Iftode (http://www.argumentesifapte.ro/2013/10/27/ce-ar-trebui-sa-avem-in-vedere-atunci-cand-tinem-cursuri-de-etica/) şi aş dori sa îl felicit pentru articol, chiar daca dumnealui spune că nu este un eseu foarte structurat. Textul său mi-a dat şi mie prilejul unor reflectii care, în același fel, nu au un caracter foarte structurat şi sistematic. Îi ofer, la rândul meu, un răspuns “la cald”. Sunt în al cincilea an în care ţin seminarii de etică şi, inevitabil, mă simt vizat de întrebare. Nu o să discut experimentul de la care porneşte textul domnului Iftode, ci concluziile sale interogative. Referitoritor la întrebarea pe care o lansează, observ că este o dublă provocare. O dată întreabă care este “miza” predării eticii, a doua oară, dacă putem gandi etica în calitate de “practică reflectată a libertăţii”.

La prima întrebare, aş raspunde că miza predării eticii este multiplă. Adică nu există o singură miză, ci mai multe mize, toate la fel de importante. Cred ca profesorul sau seminaristul de  etică face mai multe pariuri, adica are mai multe sarcini esenţiale. Le prezint în ordinea în care-mi vin în minte deşi, toate mi se par la fel de importante. În primul rând,  profesorul cultivă un anumit spirit critic ca miză a înseşi activităţii filosofice. Adică el stimulează raportarea critică și capacitatea de argumentare ale studenților, la fel cum o face şi profesorul de epistemologie, filosofie politică, filosofia limbajului, etc. În acest sens, etica este doar o aplicaţie. Nu neapărat în sensul eticii aplicate, căci atitudinea critică se dezvolta şi prin discutarea exegezelor despre etica lui Kant. Înrudită cu aceasta, şi totusi distinctă, miza filosofiei şi implicit a filosofiei morale îmi pare a fi şi o anumită discuţie critică a presupoziţiilor care stau în spatele diverselor teorii şi argumente. Iar filosofia morală oferă o ocazie excelentă de astfel de discuţii. Altă sarcină a profesorului de etică este dislocarea anumitor prejudecăţi de ordin moral. Chiar dacă orice profesor este suveran pe continutul cursurilor, cred că un repertoriu vast de idei preconcepute trebuie sa fie discutate în orice curs de etică. Pejudecăţile legate de egalitatea de şanse, marginalizare, decalajele sociale, discriminare, problema condiţionării culturale, a raportului dintre fapte și valori, problema libertăţii de conştiinţă, problema libertăţii înseşi etc. ar trebui sa fie atinse pe parcursul unor cursuri de filosofie morală. Cineva ar putea să obiecteze, susţinând că etica trebuie să fie neutră, nu să devină ideologie, substituind vechiul marxism ştiinţific cu un alt tip de învăţămant politic. Cu toate acestea, este greu să nu vezi cum studenţii vin cu un bagaj de prejudecăţi (inculcate de familie, societate) şi de pseudo-argumente ventilate de întelepţii veacului, pe care trebuie să le dizolvi pentru a gândi rezonabil. Pentru aceasta, nu trebuie să fii de stânga, poţi să fi chiar libertarian. Important este să le spui – spre exemplu – că enunţul “egalitatea e rea, fiindcă oamenii nu sunt egali de la natură” este o bazaconie, nu un argument. (Tocmai fiindcă inegalitate naturală este incontestabilă, egalitatea normativă ar trebui să fie o temă plauzibilă). Gândirea de dreapta are argumente mai inteligente decât acesta de mai sus, care văd că este într-o nemeritată vogă în mediile intelectuale din România. În al treilea rând, cred că miza cursurilor de etică trebuie să fie o anumită conştientizare a problemelor relevante ale societăţii contemporane. Iarăşi, nu contează maniera de abordare sau care este adevarata problemă a contemporaneităţii, dar tratarea anumitor probleme de actualitate îmi pare necesară. A studia problema regulilor morale la C. Wolff sau la Sidgwick mi se pare cam depăşit, când ai o gamă largă de teme actuale sau o serie întreagă de probleme ale unor filosofi vechi care au deschideri către contemporaneitate. Din acest punct de vedere, problematica abordată de Cristian Iftode la cursuri şi seminarii este de actualitate. Acestea ar fi câteva reflecții în marginea primei întrebări din textul domniei sale.

A doua întrebarea este dacă etica ar putea fi regândită ca “practică reflectată a libertăţii” altfel decât în termenii egoismului normativ. Această întrebare angajează implicit şi modificarea ideilor noastre despre ce este filosofia morală. Adică, identitatea asumată de toţi dintre etică şi filosofie morală, ar deveni în acest fel problematică. Dacă etica este acel tip de practică reflectată, atunci nu mai este filosofie morală în sensul uzual al termenului. Şi întrebarea (implicită) pe care o pune dl. Iftode pare să fie următoarea: ar putea exista pe lângă cursurile tradiţionale de filosofie morală şi un curs diferit de filosofie practică, să-i spunem? Nu o catedră sau un gen de cursuri, ci un curs specific cu un anumit tip de problematică şi abordare ce se naşte din intersecţia altor discipline: metaetică, istoria ideilor, filosofia istoriei, antropologie filosofică etc. Un astfel de curs ar fi un pic diferit de celelalte cursuri de etică. Chiar daca i-ar aborda bunăoară pe Kant sau Mill, ar face-o altfel, într-o maniera genealogică sau arheologică. De-abia un astfel de curs ar putea să răspundă satisfăcător la a doua întrebare pe care o pune C. Iftode. Personal, nu am un raspuns la întrebarea dumnealui sau chiar daca am, oricum nu este un răspuns elaborat pe care să îl dau acum, dar întrebarea mi se pare interesantă. Răspunsul la această întrebare antrenează desprinderea din solul abordărilor “canonice” de etică.  De aceea, înca odată, cred că adevarata întrebare este: “Avem nevoie de un curs de filosofie practică?”. La această întrebare, am un raspuns. O lume comodificată, birocratizată, iratională (dar în mod pervers rationalizată), o lume centralizată, devastată de consumerism, bulverstată de idei preconcepute şi de inflatia standardelor şi a procedurilor neexaminate, o lume indiferentă şi automatizată are nevoie mai mult ca oricând nevoie de filosofie practică. Are nevoie de gândire critică, de dialog, de efort intelectual lipsit de parti-pris-uri, are nevoie de întrebari bine puse şi răspunsuri bine întemeiate; are nevoie de soluţii care sa ia în calcul problema nedreptăţii, a mizeriei umane, a decalajelor umilitoare, a marginalizării, a libertății. O filosofie practică, adică o filosofie care știe să pună sub semnul întrebării prejudecățile, confortul, automatismele și dogmele simțului comun, lucrurile de la sine intelese. O astfel de filosofie ar putea creea premisele unui nou umanism şi ar propune o nouă gramatică a libertăţii. Întrebarea mea ar fi dacă, asumând tot contextul pe care Cristian Iftode îl numește numeste pe urmele lui Foucault “biopolitic”, o astfel de filosofie practică ar putea, nu în Facultatea de Filosofie a UB, ci pe scară largă, avea șanse să intre în programa universitară?

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


About the Author

Daniel Nica este doctor în filosofie al Universităţii Bucureşti (UB) cu teza „O perspectivă critică asupra disputei dintre generalism şi particularism în filosofia morală contemporană”, absolvent al Masteratului de Filosofie, al Facultăţii de Filosofie şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, la aceeaşi universitate. Este membru al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. În 2012, a efectuat un stagiu de cercetare la Uehiro Center for Practical Ethics al Universităţii Oxford. Este interesat de filosofie morală atât în tradiţia continentală, cât şi în cea analitică, de metaetică, metafilosofie, hermeneutică, filosofia luii Kant și filosofia târzie a lui Wittgenstein. Coordonează seminarii de Teorii etice, Introducere în etică şi Filosofie greacă la Facultatea de Filosofie, UB. A publicat cartea ETICĂ FĂRĂ PRINCIPII? Generalism şi particularism în filosofia morală (2013), volum ce are la bază teza de doctorat a autorului.



5 Responses to Despre mizele unui curs de etică și despre posibilitatea unui curs de filosofie practică

  1. Cristian Iftode says:

    Îi mulţumesc domnului Daniel Nica pentru observaţii şi aprecieri. De-a lungul ultimilor ani, noi doi am avut ocazia să purtăm numeroase discuţii private pe teme conexe, ceea ce nu înseamnă însă că acest text foarte interesant nu a adus şi pentru mine elemente noi, care îmi dau de gândit. E adevărat că ceea ce încerc să fac de anul trecut la cursul de Introducere în etică, pe care am avut onoarea să-l preiau de la profesorul meu, Vasile Morar, un model rarisim de ţinută şi probitate intelectuală, include şi acele componente de istoria ideilor, arheologie a conceptelor morale şi genealogie a subiectului etic, menţionate de domnul Nica drept paliere ale unui posibil curs de „filosofie practică”. Şi e adevărat că îmi permit să consacru timp acestor probleme şi în virtutea faptului de a şti că studenţii noştri vor avea apoi ocazia să facă, în anul II, un curs de excepţie despre Teorii etice moderne, abordate dintr-un unghi diferit de al meu, dar foarte aplicat pe text, ţinut de profesorul Valentin Mureşan, precum şi alte cursuri excelente de etică socială sau etică aplicată, predate de profesori pentru care am toată admiraţia şi recunoştinţa. Doar individualismul exacerbat al zilelor noastre ne face să uităm că nu am fi fost nimic din ceea ce suntem fără profesorii şi prietenii noştri „critici”, cum îi numea MacIntyre.

    Ajung însă la propunerea incitantă din finalul articolului, aceea a unui posibil curs de „filosofie practică”. Deşi ideea mi se pare că merită să fie atent cântărită, aş avea, în principiu, anumite rezerve. Nu mi se pare deloc clar cum am putea decupa programa analitică a unui asemenea curs: nu cumva e ca şi cum colegii de la departamentul de filosofie teoretică ar propune un curs intitulat pur şi simplu „Filosofie teoretică”, pe lângă toate celelalte cursuri înscrise în aria curiculară a filosofiei teoretice? În schimb, ideea domnului Nica îmi dă o altă idee: nu ar fi oare nimerit, chiar salutar în contextul prezent, ca departamentul de Filosofie practică – aşa cum unii dintre noi am reuşit să-i impunem titulatura, beneficiind de largul concurs al răposatului profesor Solcan – să propună un program masteral de PRACTICĂ FILOSOFICĂ, reunind cursuri despre consultanţa sau consilierea filosofică privată, asistenţa de grup (de pildă, principiile organizării şi funcţionării unui philo-cafe), variatele ramuri ale eticii aplicate, precum şi alte zone în care filosofia îşi poate dovedi în chip direct, nemijlocit, relevanţa în spaţiul public? După ştiinţa mea, asemenea programe au început să apară în Europa şi se bucură de un real succes. În plus, un asemenea program ar oferi un răspuns limpede şi greu de contrazis la întrebarea obsesivă „ce poţi să faci cu filosofia?”.

  2. Daniel Nica says:

    Domnul Iftode sugereaza ca un curs intitulat Filosofie practica ar suna redundant in conditiile in care la Facultatea de filosofie a Universitatii Bucuresti exista deja un departament intitulat astfel. Are dreptate sa spuna ca decupajul programei analitice al unui curs numit in felul acesta ar da batai de cap. Dar intrebarea mea nu viza doar Facultatea de filosofie a UB, ci sistemul academic contemporan, iar interogatia avea in vedere posibilitatea unui astfel de curs intr-un context biopolitic. Numele nu ar fi o problema nici la FF a UB, titulatura sugerata de mine fiind o propunere (cvasi)spontana. Cursul s-ar putea numi si altfel, – habar n-am – sa i se spuna „Gandire reflexiva”. Important este ce sanse ar avea. Banuiesc ca putine. Nu doar genul de abordari critice care pun la indoiala toate automatismele intelectuale contemporane isi pierd azi clientii, dar exista un interes tot mai scazut pentru umanioare. Internetul este plin de statistici in acest sens. Iar pentru asta vina nu apartine cuiva. Este efectul unor „strategii fara strategi”, asa cum spune dl. Iftode in articolul pe care l-a scris pentru Argumente si fapte. (Desi nu sunt conspirativist conspirativist, si eu incep sa cred ca parca prea multe coincidente se petrec in lumea de azi). Revenind, acum se cauta cunoasterea aplicata sau direct aplicabila. Spiritul veacului incurajeaza gandirea care face bani, nu gandirea care se intoarce asupra ei insesi si se intreaba de ce singurul scop ar fi sa faci bani. Senzatia personala pe care o am este ca gandirea, evident nu in sensul vechilor greci sau al lui Heidegger, ci in sensul obisnuit al cuvantului a fost comodificata pana in punctul in care nu mai este doar un produs de consum (un produs de consum este si o casa), ci a devenit un consumabil nu mai valoros decat un top de hartie sau un toner de imprimanta. Poate ca remarcile mele par exagerate, poate nu sunt in cele mai bune toane acum, dar o discutie in Romania despre comodificarea cunoasterii nu cred ca ar strica.
    Revenind la propunerea dlui Iftode, si cursurile de Practica filosofica pe care le propune dumnealui, se inscriu, partial, tot in aceeasi logica a pietei. Asta daca ele vin ca raspuns la intrebarea, ce pare sa ascunda presupozitii comerciale, „ce poti sa faci cu filosofia?”. Totusi, personal sunt mai degraba adepul unei tactici constiente prin care faci unele sacrificii pentru a incerca sa conservi ultimele focare ale reflexivitatii, facand chiar sacrificii in directia pietei. Totusi, cunoscand interesul dlui. Iftode pentru un anumit gen de abordari hard ale problemelor filosofice si stiindu-i convingerile metafilosofice, nu cred ca inserarea pe piata muncii a fost primul motiv la care s-a gandit. Si il felicit pentru idee. Oicum, ca sa nu mai lungesc povestea, si eu cred ca un modul masteral de Practica filosofica fi binevenit. Nu cred ca filosofia si st. umaniste ar trebui sa boicoteze sau sa saboteze piata muncii, dar e bine sa mai existe unele locuri in care exercitiul problematizarii are intaietate fata de incontinenta raspunsurilor. Daca un astfel de modul ar putea sa creeze nu doar salariati cu angajatori, ci si constiinte cu angajament, cu atat mai bine.

  3. Alexandru Dumitrascu says:

    Daniel Nica, sunt de acord cu ce spui cu privire la comodificarea cunoasterii. Imi pare ca de fapt comodificarea cunoasterii reprezinta un aspect al unui proces mai general prin care toate aspectele vietii sunt comodificate.

    Ma intreb insa daca ideea de a pastra unele (putine) locuri in afara acestui proces universal de comodificare, fara a viza schimbarea procesul cu totul este realista. Imi pare ca mecanismul care se ascunde in spatele comodificarii presupune extinderea perpetua si crearea a noi si noi piete in domenii ce pana la momentul respectiv nu functionau conform principilor pietei; nu cred ca poti avea mici insulite critice intr-un ocean neoliberal.

    Daca este asa atunci orice forma de rezistenta fata de comodificarea unei zone particulare ar trebui, intr-un fel sau altul, sa problematizeze procesul de comodificare universala ca un tot (cum anume se face concret asta insa nu prea stiu).

  4. Daniel Nica says:

    De acord, Alex Dumitrascu, si eu cred ca procesul de comodificare a cunoasterii se inscrie intr-un proces mai larg de comdificare a realitatii. Daca admitem acest lucru, solutia pare sa fie schimbarea „sistemului”, nu carpirea lui si ajustarea pe bucati mici. Dar aici, am anumite rezerve. Nu neaparat rezerve, cat intrebari. Sunt trei la numar:
    1. Nu cumva radicalismul intelectual nu e altceva decat o varianta intelectuala a uneir revolte „punk” impotriva Sistemului? Adica nu cumva e mai degraba o atitudine estetica decat una politica si etica?
    2. Nu cumva „sistemul” insusi incurajeaza astfel de discursuri radicale pentru a impiedica anumite schimbari punctuale? (Adica, ce rost are sa te mai lupti pentru sanatate sau eudcatie, hai sa lasam prostiile si sa schimbam sistemul! Or „Sistemul” nu se schimba asa usor cum se schimba sistemul de sanantate. Eu zic hai mai bine sa schimbam intai chestii punctuale, pe care le putem face acum si care au un coeficent de realizabilitate).
    3. Nu cumva revolta contra sistemului ascunde o toleranta indirecta fata de anumite personaje si organizatii dubioase? Adica, daca pe mine ma intereseaza doar problema sistemului, nu cumva ii privesc mai ingaduitor pe personajul politic X sau pe compania Y, caci si ei sunt – vai lor – niste victime ale unui proces impersonal, gigantic, universal si misterios? Eu cred ca ei sunt exact incorporarea Sistemului si ca solutia ar fi ca, neuitand problema golbala, sa nominalizam raul nu sa il depersonalizam, ascunzandu-l intr-un sistem impersonal de relatii.
    Oricum este de vorbit mult pe marginea acestui subiect.

  5. Alexandru Dumitrascu says:

    Daniel Nica, iti raspund partial aici, dar discutia este lunga si poate o vom avea in Bucuresti la iarna. Mi se pare bine ca astfel de discutii incep sa existe.

    (1), (2). Da, si eu cred ca radicalismul intelectual care ignora problemele punctuale, ba chiar refuza implicarea in lupte punctuale motivand dorinta de a nu legitima sistemul cu totul, este echivalentul unei revolte „punk” care nu poate in final decat sa intareasca status-quo-ul: „Pai nu vedeti? In democratie constitutionala lumea este libera; iata nu exista represalii fata de, sa zicem, anarho-comunisti cu toate ca sustin opinii radicale!” Desigur, aici este de observat ca nu exista represalii tocmai atata timp, cat, cum zici si tu, forma de actiune a unui asemenea grup ramane una exclusiv discursiva; in schimb cand un asemenea grup trece peste falsa problema de a alege intre implicarea punctuala in problemele societatii si a critica sistemul cu totul acesta se va bucura de represalii continue (imi povesteste aici in Budapesta o prietena din Ucraina despre cum uniunea studenteasca de stanga din care face parte si care se implica efectiv in lupte punctuale legate de imbunatatirea conditiilor in care traiesc studentii (marirea burselor, asigurarea mai multor locuri de camin gratuite etc.) se „bucura” de un tratament destul de dur).

    Da, sunt de acord cu tine cu nevoia pentru schimbari punctuale, deci pentru lupte punctuale. Sunt sigur ca daca as fi fost in Bucuresti as fi luat parte la protestele ce au loc acolo. Dupa cum am spus mi se pare ca problema alegerii intre schimbarea punctuala si cea sistemica este una lipsita de sens. Nu „reforma sau revolutie?” este intrebarea la care trebuie gasit un raspuns; poate mai degraba trebuie pornit de la lupte punctuale dar neincetat indicat cum exista un cadru mai larg si problema punctuala care ne intereseaza poate fi cel mult temporar si partial rezolvata fara implicarea in rezolvarea multor altor probleme. Desigur, primul pas, si anume de a incepe lupta pornind de la o chestiune punctuala este foarte important; vreau doar sa spun ca este un prim pas.

    (3) Aici eu cred ca intr-un anume sens este adevarat ca anumite personaje aflate in pozitii dubioase nu sunt total responsabile pentru efectele actiunilor lor. Asta nu inseamna ca nu ar trebui sa luptam impotriva lor. Poate doar ar fi bine sa intelegem modul in care structuri produc limitari inerente. Vazand limitele pe care le produce imi pare un prim pas pentru incercarea de a le depasi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑