Puncte de vedere

Published on februarie 23rd, 2014 | by Alexandru Mamina

2

Criza din Ucraina şi propaganda ca simptom

 [Imaginea de mai sus: www.stockfreeimages.com]

             Modul în care este prezentată criza din Ucraina, mai ales la televiziunile autohtone, sfidează nu numai regulile jurnalismului imparţial, ci bunul simţ şi inteligenţa elementară. Ni se arată imagini cu protestatari însângeraţi şi se comunică numărul sigur al morţilor din rândul lor, dar nu se difuzează imaginile care circulă pe internet cu miliţieni bătuţi sau în flăcări, iar despre cei împuşcaţi din rândul forţelor de ordine se vorbeşte cu „se pare”. Auzim că armata nu trebuie să intervină, însă nu se spune nimic despre cei care „demonstrează” cu arme de foc. Se invocă spiritul democraţiei atunci când e criticat Viktor Ianukovici că nu vrea să demisioneze, dar nu se comentează faptul că opozanţii săi interzic Partidul Regiunilor în zonele pe care le controlează.

Asistăm la o simplificare grosieră a crizei, în termenii unui maniheism elementar din vremea „războiului rece”: pe de o parte preşedintele rău, prorus, pe de altă parte protestatarii cei buni, proeuropeni. Este scenariul aplicat în anii 1990 în cazul Iugoslaviei, cu demonizarea sârbilor etichetaţi drept criminali de război, respectiv inocentarea croaţilor şi a bosniacilor care pasămite nu făceau decât să se apere cu drepturile omului în suflet. Cu aceeaşi retorică au fost susţinuţi islamiştii din Libia, aşa cum se întâmplă acum cu cei din Siria, consideraţi luptători pentru libertate împotriva dictatorilor laici, întâmplător mai puţin agreaţi la Washington sau Paris.

Clivajele şi tensiunile din Ucraina sunt mai vechi şi mai complexe decât lasă a se înţelege dihotomia proeuropeni – proruşi. Ele sunt sesizabile din vremea războiului civil şi a celui de-al doilea război mondial, când populaţia din vest a colaborat cu Germania, iar cea din est a fost favorabilă Uniunii Sovietice. Există o separaţie confesională între zona de vest cu mulţi greco-catolici, şi zona estică preponderent ortodoxă. Există de asemenea o diferenţă între vestul rural şi estul industrializat, cu un capital indigen ameninţat de concurenţa firmelor occidentale, care caută aşadar protecţia Rusiei. Viktor Ianukovici nu este dictator, ci reprezentantul unui sistem oligarhic acuzat de corupţie, după cum protestatarii nu sunt exponenţii valorilor democraţiei, ci victime ale capitalismului sălbatic postcomunist – întreţinut inclusiv cu acceptul Occidentului –, care se repliază pe poziţiile unui naţionalism rusofob cu înclinaţii antisemite, în speranţa unei vieţi mai bune în Uniunea Europeană.

În acest ansamblu de condiţionări şi interese, a vorbi simplist despre „buni” şi „răi” echivalează cu o prostire pe faţă. Faptul că se recurge totuşi la aşa ceva indică două lucruri. În primul rând, că am intrat într-un nou „război rece” mediatic între Occident şi Rusia, prezentă mereu ca referenţial polemic în relatările cu privire la criza ucraineană. În astfel de situaţii, analiza critică şi nuanţările sunt contraproductive; e nevoie de opoziţii clare cu încărcătură afectivă, pentru a câştiga sprijinul necondiţionat al populaţiei împotriva adversarului, disimulând totodată responsabilitatea proprie. În al doilea rând, retorica maniheistă indică o anumită degradare a conştiinţei publice occidentale, atâta timp cât gestionarii informaţiei nu se tem de nici o reacţie adversă atunci când îi servesc asemenea denaturări.

Pentru funcţionarea democraţiei, al doilea aspect este poate mai grav. Regăsim aici efectele consumerismului ce erodează spiritul civic, precum şi ale noului sistem de învăţământ bazat pe aşa-numitele competenţe în detrimentul cunoştinţelor, sistem care, pentru a relua o formulă celebră altădată, produce analfabeţi funcţionali zi de zi şi în proporţii de masă. O societate lobotomizată, în care oamenii nu văd nimic dincolo de orizontul îngust al specializării şi nu se preocupă decât de satisfacţia materială imediată, este expusă la manipulare şi nu mai reuşeşte să exercite controlul necesar asupra puterii. Când propaganda procedează grosier, înseamnă că publicul şi-a diminuat capacitatea de a reflecta şi de a exprima un punct de vedere deosebit de al conducătorilor. Dacă tendinţa se accentuează, democraţia riscă să devină formală.

Tags: , , , , , , , , , , , , ,


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



2 Responses to Criza din Ucraina şi propaganda ca simptom

  1. Adrian-Paul Iliescu says:

    Intr-adevar, asemanarile cu criza din Iugoslavia sunt izbitoare. Cu toate ca in nici un stat civilizat nu este acceptabila atacarea institutiilor statului de grupuri inarmate autodeclarate drept ‘revolutionare’ sau drept ‘democratice’, acest lucru a fost acceptat senin de catre UE si SUA in fosta Iugoslavie, si acum, din nou, in Ucraina.

    Asa cum s-a remarcat deja de diversi comentatori: Dimpotriva, in Romania nu s-a acceptat nici macar rezultatul unui referendum pasnic la care au participat 7 milioane de oameni. Ne putem usor imagina ce s-ar fi intimplat daca erau (in loc de referendum) demonstratii de strada…

    Pe scurt, lucrurile sunt acum clare: nu se mai umbla cu manusi… ‘ai nostri’ (cei care ne promoveaza interesele) au voie sa faca orice, inclusiv sa recurga la violente de strada, sau la lovituri de stat… ‘altii’ nu au voie nici sa voteze pasnic la referendum (impotriva celor care sunt ‘oamenii nostri’…)

    manihesimul este intr-adevar scandalos, el reflecta si ideea occidentala de ‘bon pour l’Orient’: democratia si regulile civilizate sunt doar pt Apus… in orient, merge orice mijloc care duce la satisfacerea intereselor geostrategice occidentale… orice criminal va fi declarat ‘democrat’ daca va face jocul dorit in Apus, si orice lider legitim va fi rasturnat daca nu e pe placul Occidentului. E o conduita binecunoscuta, practicata in colonii dar si in Iran (1953) etc.

  2. dolarel says:

    intradevar, binaritate simpla.
    in realitate presedintele e si bun si rau, iar protestatarii sunt si buni si rai, dupa cum tancurile rusesti sunt si bune si rele iar civilii ucrainieni sunt si ei buni si rai simultan si sub acelasi raport 🙂

Back to Top ↑