Volum unic în literatura română – Claude Karno..." /> Odiseea bravului soldat Alexa sau: glasul poporului nu poate fi amuţit – Argumente și fapte

Recenzii

Published on aprilie 13th, 2014 | by Ana Bazac

0

Odiseea bravului soldat Alexa sau: glasul poporului nu poate fi amuţit

Volum unic în literatura română – Claude Karnoouh, Cu ajutorul lui Mihai Pop, Odiseea bravului soldat Alexa: o cronică rimată a Primului Război Mondial, Cu o postfaţă de Claude Karnoouh: Prin foc şi sabie – sau gândirea Totale Mobilmachung-ului şi a Weltbürgerkrieg-ului la ţăranii din Carpaţi (Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2014), Traducerea din română a Odiseii bravului soldat Alexa şi a Verşului lui Bonaparte de Claude Karnoouh, Traducerea din franceză a notelor, a prefeţei şi a postfeţei de Teodora Dumitru – oferă o perspectivă antropologică de excepţie ce poate fi socotită chiar un punct de cotitură în studierea semnificaţiilor date de oamenii obişnuiţi fenomenelor şi vieţii sociale.

Este, întâi, o reproducere a două texte populare inedite: cel mai important, Odiseea… – denumită astfel de către Claude Karnoouh în amintirea scrierii homerice „care stă la temeliile civilizaţiei noastre, măcar aşa cum se înfăţişase ea  până acum o jumătate de secol”[2] – a fost scris de ţăranul Alexa Paul din satul Breb, Maramureş, în timpul Primului Război Mondial; relatarea a fost dactilografiată de nepotul Pătru Paul şi dată lui Claude Karnoouh în 1979, iar apoi a tot fost refuzată de edituri. Al doilea, Verşul lui Bonaparte, a fost cules de către Mihai Covaci la 29 decembrie 1979 în comuna Deseşti, Maramureş. Înainte de toate, reproducerea ne informează, iar fără această informaţie nu există nimic mai departe, nici o teorie despre sensuri, imagini şi reprezentări, sau despre traducerea antropologului ca mediere între universalitatea gândirii şi unicitatea culturală[3].

Este, în fond, şi un mesaj anti război, evidenţiat nu doar de Postfaţă, ci de întregul volum, căci naraţiunea întâmplărilor ca atare este copleşită de nesfârşita doină de jale şi de dor exprimată de către Alexa.

Volumul conţine, apoi, informaţii antropologice şi sugestii de interpretare de o bogăţie rară: mai mult, aceste sugestii îndeamnă cititorii să le pătrundă-să le critice-să le continue-să le dezvolte, având calitatea reală de a fi deschise şi provocatoare.

Este, de asemenea, un volum bilingv, iar dulceaţa limbilor din textele savante şi caracterul provocator al textelor populare nu ne fac decât să ne adâncim în gânduri ce împrumută şi lirismul rapsozilor şi spiritul analitic al cercetătorului antropolog „ghidat de o fenomenologie istorică”[4].

Dar cele scrise de mine aici pornesc, întâi, numai din minunarea mea în faţa formelor de vis viva, forţa vitală neelucidată şi mereu surprinzătoare a oamenilor.

I

Avem în faţă, înainte de toate, o relatare în versuri – nu o poveste, căci nu este vorba de ficţiune, insistă autorul Alexa, din moment ce „adevărată este” (1a, vers 6) – a sorţii şi întâmplărilor soldatului Alexa Paul din satul Breb, Maramureş, în Primul Război Mondial, între 1914 şi 1918.

Este vorba despre un ţăran ca toţi ceilalţi, vieţuind în scoica satului său şi îndeplinind toate acţiunile ce erau necesare pentru a trăi şi pentru a-şi îndeplini datoriile de om: prelucra ceea ce-i oferea natura (era tocmai la coasă atunci când, la 1 august 1914, satul său a primit ordinul ca toţi bărbaţii apţi să meargă la război), cultiva câmpul, construia ce îi cerea gospodăria, era un tată de puterea căruia depindeau şi nevasta şi pruncuţii (2f, vers 19-22: „N-auzi pruncii se vaită/Că rămân fără de tată/Şi fără pâine pe masă/Nu-i cine să-i miluiască”).

La primirea ordinului, în toate familiile din sat a fost jalea pe care Alexa a ţinut să o rememoreze: plânsul nevestelor şi ideea intrării, de acum, a oamenilor în zona nesiguranţei în care oricând putea avea loc moartea înainte de vreme[5] s-au confruntat cu înţelegerea caracterului european al conflagraţiei: 3, vers 1-14: „Dar în Europa toată/Câţi rămân fără tată?/Că s-au sculat împăraţi/Care de care mai înarmaţi…”. Despărţirea a fost grea, naratorul – deja cu privirea sa de după război, bucuroasă că a reuşit să supravieţuiască – a reluat de câteva ori, singur şi alături de ceilalţi „feciori” – „Toate cătanele din sat” (5d, vers 17) – supărarea de a-şi părăsi soţia, copiii, fraţii, vecinii, toate rudele, întregul sat („florile din coastă”, „nucii cu frunze moi”, „merii cu frunze late”, „grădina cu brazi”, casa şi întreaga gospodărie, 5g). Supărarea şi grija faţă de cei părăsiţi fără voie: mai ales faţă de soţia cu copii mici şi lipsită de sprijin; fraţii au fost rugaţi să o ajute, dar nici un ajutor nu este ca acela al tovarăşului de viaţă.

Apoi, întreaga perioadă – de la adunarea soldaţilor în Sighet (6b, vers 3-4: „Câtă frunză este-n vie/Atâţi-am fost în staţie/Şi toţi pe tren am urcat/Către Sighet am plecat…”) până la plecarea pe front, câteva săptămâni în care schimbările erau prevestitoare de rele dar apropierea de cei dragi era încă posibilă – este redată mai degrabă prin dorul după aceştia. Deocamdată nu se întâmplase nimic rău, dar tristeţea de a fi sortit unei morţi înainte de vreme, deci unui curs dictat din afara conştiinţei şi voinţei promotoare a unei eficiente responsabilităţi ancestrale, răbufneşte: este aleanul tuturor soldaţilor (7b, vers 1-5 şi 7h, vers 10-12: „Bate-l Doamne cu mânie/Pă-l ce-o pus pana-n hârtie/Şi m-au scris la cătunie/C-au scris cu cerneală neagră/ Când mi-o fost lumea mai dragă”). Şi (6b-12), din nou şi din nou, vezi 7c, vers12-18 „Tot mai din adânc oftează/Nu din teamă de omor/Ci de jele şi de dor/După câmpul cel cu iarbă/După-a lui soţie dragă…”; sau 7g, vers 19-25 „Şi vai acasă la mine/Cum stă plugul, cum stă grapa?/Toate una peste alta/Şi coasa pe tingă-n şură/Rugine fără măsură/Şi furca şi secera/Şi nu-i cine le purta” – repetat, în plânsul său din prizonierat, 34c, vers1-5) ; sau 8a, vers 11-22: „Traiul meu cel amărât/De-ai mei iubiţi despărţit/Depărtat de-a mea soţie/În amara cătunie/Lăsând pruncii mititei/Cu mult dor amar de ei/Şi casa fără stăpân/Fără de nici un sprijin/Un frate-am lăsat duios/Şi el nu-i prea sănătos/Căci n-are mâna dreaptă/Nu poate-agonisa”.

Acest alean trebuia risipit: propaganda pentru soldaţi era, cum ştim, mai binele obţinut după ce ei urmau să lupte (7e, vers 1-6: „Haideţi feciori doi cu doi/Să ne scăpăm de nevoi/Şi să ne scăpăm ţara/Că doară drepturi ne-or da/Că noi drepturi nu avem/Ci pentru ele luptăm”; şi, reluat, 21d, vers 4-7: „Căci cerescul nost părinte/Nici de astăzi înainte/Nu va lăsa neamul nost/Să lupte fără folos”), iar sufletul soldaţilor era întărit cu rugăciuni (7f, vers 1-8: „Doamne cerescule sfinte/Adu-ţi şi de noi aminte/Tu ne-ai zidit, tu ne ştii/Ceartă-ne ca neşte fii/Să nu pierim în pustii/Căci acas-avem copii./Doamne fă-ne tu dreptate/Pe duşmani pe toţi îi bate”).

Dar toţi soldaţii, din toate taberele (ne amintim persiflările lui Jaroslav Hašek despre importanţa rugăciunilor pentru ca să moară duşmanii), aveau aceleaşi trăiri. Din acest punct de vedere, soldatul Alexa reprezintă doar un exemplu, o ilustraţie. Iar pe de altă parte, să ne întrebăm cum de nu realizau Alexa şi ceilalţi aberaţia războiului şi a propagandei de război? Întrebarea nu este rea, din moment ce şi astăzi mulţi oameni se lasă păcăliţi de mesajele mincinoase şi tablourile ce descriu pacea lumii ca fiind dată numai de zdrobirea celor care se opun gândirii unice. Iar răspunsul este, în parte, dat chiar de Alexa: oamenii sunt interesaţi de îndeplinirea treburilor fără de care existenţa lor nu poate fi concepută: munci zilnice, mai grele sau mai uşoare, repetate dar inerente, noi şi vechi totodată, şi privite cu fatalismul care nu devine tragic numai pentru că ele sunt acceptate ca obligaţii morale, ca datorii legate de stima de sine şi de recunoaşterea socială. Ca urmare, ei nu îşi pun probleme sociale generale, sau politice, decât atunci când ele le ating situaţia, şi anume într-un mod excepţional.

Iar războiul a fost un asemenea eveniment excepţional. Dar modul în care masa soldaţilor – ţărani ca şi Alexa – a conştientizat grozăvia a fost, din nou, filtrat de dorinţa de supravieţuire. Nararea momentelor de după plecarea pe front se împleteşte permanent cu jalea faţă de soarta de a lupta într-un război şi cu dorul de casă. De fapt, nici nu este vorba atât de o cronică rimată a peripeţiilor – o obiectivistă dare de seamă asupra lor –, cât mai degrabă de exprimarea trăirilor din timpul acestora.

Semnificaţia momentelor

* călătoria cu trenul (13b, vers 6-10: „Frunză verde de secară/Plecam cu trenu din gară/Dimineaţa până-n zori/Geme trenu de feciori/Tineri ca roua din luncă” şi 13c, vers 1: „Tri zile şi tri nopţi ne-am dus”),

* mersul pe jos către posturi tot mai aproape de linia frontului,

* spaima primului contact cu pericolul imediat al armelor de foc îndreptate asupra lor,

* conştiinţa de a fi comandaţi şi de a trebui să răspundă la comandă şi, în acelaşi timp, de a se comporta nefiresc, neuman (17c, vers6: „Noi porunci am căpătat” şi 19b, vers3-6: „Când cu ruşii ne-am întâlnit/Vai frumos ne-am cinstit/Cu granate şi şrapnele/Şi cu gloanţe uşurele”),

* automatismul săpării tranşeelor şi al tragerii cu puşca în adversari (13e, vers 25-31: „Şi porunc-am căpătat/Ş-am început la puşcat/Treceau plumbii peste noi/ca vara când umblă ploi/Noi puşcam cu puştile/Tunarii şi tunurile/De sunau pădurile”),

* foamea îndurată, şi frigul (15, vers 8-15: „nebăuţi şi nemâncaţi/La picioare degeraţi/Multe zile n-am mâncat/Nici pe bani n-am căpătat/Prin sate dacă treceam/ne băgam pită ceream/Ceream pită de parale/Ei răspundeau că nu are”, şi 17b, vers 10-13: „Căci trecuse patru zile/Şi nu căpătasem pâine/Nici pâine nici mâncare/Nu puteam merge de foame”),

* noi şi noi episoade de lupte (18, vers 7-8: „Vin gloanţele tot ca ploaia/Şi feciorii cad ca roua”, vezi mai sus 13b, vers 10),

* luarea ca prizonier (28d; 28e, vers 5-6: „Din patru sute cinci zeci/n-am rămas numai tri zeci” şi 29a, vers 1-3: „Frunză verde de pe baltă/Tri zeci am fost laolaltă/Care ne-au prins deodată”),

* separarea de consăteanul Petru care, fiind bolnav, a fost dus la spital, în timp ce Alexa a mers cu trenul mai departe, spre Siberia,

* munca într-un sat, la o gazdă (30e, vers 6-7: „Dumnezeu sfântu să-l ţie/C-au fost om de omenie”),

* „poezia” pe care a început să o scrie despre „toate ce-am păţit” (31a, vers 6; 41d) – este rezultatul privirii lor prin prisma sentimentului profund de dor şi jale.

Practic, succesiunea momentelor, sau chiar a fragmentelor de momente este mereu  întreruptă:

  • de exprimarea tristeţii de a trebui să lupte (12, vers1, 5-9: „cântă puiu cucului…/aşa cântă de cu dor/De jalea feciorilor/Că merg în ţară străină/Şi i-ar bate fără vină/Şi-or muri fără lumină”). Aici Alexa a repetat o „contra-Mioriţă”, o exprimare nu a împăcării cu moartea ce înfrăţeşte omul cu natura în cadrul ritualurilor ce conferă linişte nu doar celui pe punctul de a muri ci şi întregii comunităţi, ci a revoltei că aceste ritualuri vor lipsi, deci ordinea firească a lucrurilor va fi răsturnată: 12, vers14-22: „Cine focu i-a cânta?/Tunurile şi puşca/Cine focu i-a jeli/Numai sunetu puştii/Iară muieri şi surori/Nu le-ar fa cununi de flori/Pe iei când i-or îngropa/Popa nu le-a mai cânta/” şi 16, vers 18-29: „La cătană aşa-i dată/Să moară moarte-mpuşcată/La cătană aşa-i scrisă/Să moară moarte ucisă/La cătană aşa-i bună/Să moară fără lumină/Fără lumină de său/Fără un om din satul său/Dar popa cine i-o fi?/Gornistu şi tamburii/Clopotele-s tunurile/De răsună dealurile”;
  • de  jalea sorţii nedrepte: ca şi când mama l-ar fi blestemat „De-oi trăi să n-am noroc/De-oi muri să mor în foc/de-oi trăi să n-am tihneală/De-oi muri să mor în pară” (14, vers 5-8) şi  24, vers 1-7: „Frunză verde foi de nuc/În rea planet-am născut/Să n-am loc unde mă duc…”); şi, din nou (34a, vers 2-4: „Maică rău m-ai blăstămat/Departe m-ai străinat/departe de ţara mea…”);
  • de dorul nepotolit după soţie, copil, familie, sat. Mai ales acest dor revine, mereu. Iar când Alexa vrea să-i scrie o carte soţiei, să o liniştească, el trăind, şi din nou „ochii lacrămi îmi varsă/Când îmi vine dor de casă” (31a, vers 11-12);
  • iar dorul e mai amar deoarece „nu-i om din satul meu/Cu mine să povestească/Să-şi mai treacă dor de casă/De copii şi de nevastă” (31b, vers 3-6).

Chiar dacă era „bine”, deci putea supravieţui – deşi în Siberia geroasă „îţi îngheaţă inima” (32b, vers 7) – Alexa era torturat de ideea de a nu vedea sfârşitul. Îşi imagina mereu soţia şi copiii, munca obişnuită a celor din sat, uneltele,  speranţa că va reveni (34g, vers 18-26).

II

Conştiinţa lui Alexa a fost marcată tot timpul de binomul: voinţa de a supravieţui şi dorul de casă. Dorul însoţea fiecare respiraţie, era sentimentul care îi strângea inima în fiecare moment, era ceea ce se găsea în suflet – ca să folosesc o veche demarcaţie filosofică – dar voinţa de a supravieţui era ceea ce îi încorda intelectul.  Iar voinţa de a supravieţui a dus la judecarea întâmplărilor exclusiv în funcţie de cât de propice au fost ele supravieţuirii. Aşa a apărut contrapunerea deasă a foamei

* în marşrută, cum a apărut mai sus (15, vers 8-15; 17b, vers 10-13),

* sau în urmărirea frontului (28a, vers 4-7: „Ne duserăm tot pe jos/Prin câte păduri şi munţi/Vai multă foame-am răbdat/Prin cele păduri de brad”),

* sau îndurată în timpul mersului pe jos, ca prizonier (29c, vers 7-8, 11-14: „Ziua noaptea tot pe cale/Şi nu căpătam mâncare/… Că mâncam curechiu verde/Că n-aveam unde ni-l fierbe/Mâncam buraci din răzoare/Până ne dure la foale”),

* în trenul din Siberia înapoi spre partea europeană a Rusiei (44, vers 9-15: „ne suim cu toţi în tren/Cătră Rusia plecă/Ce foame şi chinuire!/În vreo cincisprezece zile/Căci nu căpătarăm pâine/Fără-câte la patru zile/Dar nici să mănânci odată bine”)

–       cu satisfacţia de a fi mâncat bine (la staţia de triere a prizonierilor, 29d, vers 3-4: „Şi iaca

ne-au dat mâncare/Curechi bun şi o leac de carne”; sau când trenul de întoarcere a ajuns în partea europeană a Rusiei, 44, vers 27-28 şi 20-32: „Ne pune pe toţi la masă/Şi ne dă masă frumoasă/De mâncare n-a fost rău/Dar de lucru foarte greu/De mâncare mi-a fost bine/Dar de lucru vai de mine”).

Prima anexă a cronicii rimate, încheiată odată cu descrierea de mai sus a situaţiei de lucrător prizonier, este, scrisă tot de către Alexa, o dare de seamă în proză – seacă, adică descriind doar faptele (şi mai ales cele care l-au ajutat să supravieţuiască) – a întregii perioade între 2 august 1914 şi mai 1918 când a ajuns acasă, plus perioada din 20 iulie 1918 când „iar m-au chemat la război” (p. 108), cele 3 luni petrecute pe frontul din Italia şi, apoi, deoarece războiul s-a terminat pe 16 octombrie 1918, plecarea spre casă pe 17: pe jos 10 zile de la râul Piave până la Insbruck, apoi cu trenul la Viena, acolo li s-au luat armele, au fost duşi la Budapesta şi, din nou povestirea se încheie înainte de a reda cum a reuşit Alexa să se întoarcă acasă în acele zile frământate.

Şi în povestirea în proză apare aceeaşi grijă de a puncta condiţiile de supravieţuire: când au ajuns în Siberia au stat 8 luni în Petropavlovsk şi „nu am lucrat nimică că noi am primit de la stat 15 ruble pe lună şi banii îi dam la cozaci pentru hrană şi spălat. Tare bine ne-au fost…”; apoi a lucrat o lună la o gară „şi ne-au fost foarte bine”; apoi a lucrat la moşia unui baron de la 1 mai 1916 şi până la 1 mai 1917 „şi ne-au ţinut tare bine, mâncare destulă dar şi lucru destul”; apoi „la o hazaică, adică la o muiere gazdă – bărbatul au fost pe front, în Galiţia” de la 1 mai 1917 până la 25 martie 1918: „dar tare mi-au fost bine. Mâncare destulă dar şi lucru nu puţin. Am dus-o foarte bine” (pp. 104, 106).

Sunt două elemente ce colorează condiţiile de supravieţuire.

Primul este ceaiul, neobişnuit pentru Alexa şi neţinut deloc la mare cinste – aşa cum îl ţineau ruşii care „ne strigă în casă/Mergem în casă la ei/Şi zicea: sidi ceai pi” (40c, vers 12-14) –: „Ceaiul acela-i apă caldă/Şi cu ceva-i tulburată” (40c, vers 15-16). Ceaiul („Că ne da numai tot ceai/O ce trai amar şi vai!” (40c, vers 9-10) se făcea în samovare, comparate de Alexa cu „vaca rusască” ce „dă lapte cât îi cere/Dacă-i dai jar să mănânce/Toată ziua o poţi mulge/Dă laptele colorat/Şi e foarte înfierbântat/Numa-o ţâţă vaca are/Dar laptele curge vale/Toată ziua stă în casă/Căci afară nu prea iasă” (40b, vers 8, 12-18).

Al doilea este palinca, alcoolul care face ca lucrurile să pară mai uşoare. Şi care i-a lipsit trei ani: „cât am stat prin Rusia, tri ani, nu am băut palincă că nu au fost slobod să beie nimic. Pe care l-ar fi ştiut că au băut l-ar fi şi spânzurat, dar când au lăsat ruşii fruntul au venit toţi acasă şi au spart fabricile şi au împărţit palinca la tot omul trecut de 15 ani. Apoi am băut multă palincă” (p. 106).

III

De ce a ţinut Alexa să puncteze că de lucrat a lucrat mult? Doar ca ţăran era obişnuit cu munca. Ei bine, era „o altfel de muncă”. Fiind propriul său stăpân, Alexa lucrase în regimul  unei gospodării familiale în care se urmărea satisfacerea nevoilor, şi nu profitul obţinut în urma unei munci mai dure decât cea determinată de condiţii: aşadar, logica economică a gospodăriei punea totdeauna în raport cantitatea de muncă şi, pe de altă parte, îndeplinirea nevoilor. Odată asigurat acest din urmă element, ceea ce conta mai mult era tocmai timpul liber sau economisirea forţelor, şi nu un câştig mai mare. Tipul acesta de muncă a fost specific economiei ţărăneşti naturale[6]. În Rusia, Alexa era, oricât de bine tratat, o forţă de muncă desfăşurată în aşa fel încât să compenseze cât mai mult din munca celor plecaţi la război.

IV

Viaţa în satul său i se părea lui Alexa raiul pe pământ. Şi totuşi a considerat că lupta sa în război, ca lupta tuturor confraţilor ţărani, era un sacrificiu necesar pentru drepturi (vezi mai sus  7e, vers 1-6 şi 21d, vers 4-7). Despre ce fel de drepturi era vorba? Doar Alexa lupta de partea Austro-Ungariei al cărei cetăţean credincios era, deci nu putea să i se spună că la sfârşit ar fi devenit membru al unei ţări a românilor reuniţi. Drepturile promise – şi considerate de către Alexa drept bine-venite – erau nu naţionale (căci limba română şi cultura locului erau acceptate din 1868), ci sociale (cel puţin un sprijin mai mare pentru sate, agricultură şi gospodării din partea statului, inclusiv o integrare a pieţelor, poate urmând modelul Ungariei, adică beneficiind de industrializare, dar într-un ritm capabil să reducă diferenţele de venit între Cisleithania şi Transleithania[7]; Alexa era convins că erau necesare aceste drepturi sociale, deşi rezultatele erau necunoscute, inclusiv contradicţia dintre gospodăria ţărănească şi cea integrată în piaţă). Astfel de drepturi au fost fluturate de către elitele tuturor părţilor şi ele au fost cele mai motivante pentru masa soldaţilor.

Ca ţăran liber – şi liber şi în plan cultural – Alexa nu avea dorinţa burgheziei româneşti din Maramureş şi Transilvania de a se uni cu România. El învăţase câte ceva din maghiară şi din germană cel puţin cât a făcut armata şi nu îl deranja defel: a folosit şi în cronica sa rimată termeni militari în limba germană şi limba maghiară şi a privit cu aceeaşi jale înrolarea în război a tinerilor din imperiul multinaţional din care făcea parte: „Frunză verde ca iarba/Că ş-au adunat şi ea/pe rumâni, unguri, nemţi/Voinici tineri şi viteji” (21b, vers 3-6).

Pentru Alexa, patria era acest imperiu multinaţional şi, concret, ţinutul lui, Maramureş (31c, vers 4-6). Ca fecior, jurase credinţă lui Franz Josef (26a, vers 4: „Pentru neam, pentru-mpărat”), era convins – şi de către propaganda de război dar reflectând şi poziţia elementară a ego-ului faţă de care exterioritatea este adversă – că răul războiului a venit de la duşmani (ruşi, sârbi) şi în nici un caz de la propria patrie: „Bată-i Doamne cu mânia/Care-a-nceput bătălia/Muscanul cu Sârbia” (35b, vers 1-3)  şi „Cetină mândră de brad/Ţine Doamne pe-mpărat/Că el n-au fost vinovat” (35c, vers 1-3).

V

E adevărat, unele aparenţe păreau să-i dea dreptate: doar în Serbia fusese atentatul împotriva lui Franz Ferdinand (35c, vers 8-15). Iar războiul – cu inovaţiile sale tehnologice care permiteau uciderea unui număr de neimaginat înainte (26c, vers 13-14: „Pic-o sută pică două/Tot de gep-puşca cea nouă”; sau 28b, vers25-33) – era un Moloch nemilos, cum nu mai fusese demult: „O vai ce bătaie crudă/Cum n-au fost de vreme multă/De la Alexandru cel Mare/N-au mai fost aşa bătaie” (26b, vers 1-4). Totul părea să vină dintr-o exterioritate duşmană: până şi ţările erau rele, ele, care erau patrii ale altor feciori, erau terenul unei înstrăinări aducătoare de moarte pentru feciorii duşi să lupte acolo (27c, vers 5-8: „Galiţia, ţară rea/Cum mai merg feciori în ea/Lasă părinţii oftând/Şi muierile plângând”).

Dar trebuia se-ţi faci curaj. Soldaţii îşi făceau curaj: „Nu temem aşa tare/Nemţia-i putere mare/Cu Austria Ungare/Tot odată ne-om lupta” (26c, vers 1-4). Erau, adică, mulţi şi ar fi fost posibil să învingă. Ideile soldaţilor ca Alexa amestecau cunoştinţe despre „o anumită modernitate” vizibilă şi în Verşul lui Bonaparte[8], cu dorinţa de a scăpa de fatum-ul implacabil.

Alexa nu a privit războiul decât prin prisma necazului său propriu şi prin voinţa de a supravieţui. De aceea, vina aparţinea – în gândirea sa – numai ţărilor abstracte şi numai celor inamice.

La fel, el era obişnuit cu raporturile de dominaţie-supunere şi, de aceea, nu a înţeles nimic din ridicarea „bolşovicilor”. „La 22 decembrie 1917 au lăsat ruşii fruntul şi au venit toţi acasă şi apoi cei mai mulţi s-au făcut şi ei bolşevici”. „Am dus-o foarte bine numai că îmi era groază de bolşovici că ce grozăvenii făceau!”. Ce făceau? Alexa nu a arătat decât atentatele lor la proprietatea privată  – „Luau marha (AB, vitele), luau bucate şi ce li se dădea înainte” –: în rest, a apărut doar indirect că erau împotriva domnilor. „Văzând domnii că nu-i bine, au chemat de ajutor pe germani şi pe austrieci, ca să le ajute”. Iar când Alexa a plecat spre ţară, „m-am întâlnit în 3 rânduri cu bolşevicii dar nu ne-au făcut nimic numai au zis: ‘Mere-ţi acasă şi spuneţi la ai noştri, care sunt prinşi la voi, să vină şi să ne-ajute să batem pe burjui’” (p. 106).

Ce arată poziţia lui Alexa, extrem de răspândită? Că nici în supravieţuirea în regimul de viaţă premodern – ca acela din care plecase Alexa – nici în cea modernă, a oraşelor prin care a trecut şi în care doamnele le agăţau flori la puşti ca pentru a celebra carnagiul ce urma să vină şi cu ajutorul acelor puşti (vezi şi relatarea acestui fapt în Peripeţiile bravului soldat Svejk), politica nu era aproape de oameni. Pe de o parte, politica era exterioară într-un fel sănătos – că oamenii trebuie să-şi vadă de treburile lor, de datoriile lor, de modul lor propriu de manifestare umană şi nu să fie tulburaţi şi deturnaţi de la creativitatea lor. În acest sens, socotelile politice înalte sunt neinteresante deopotrivă pentru un ţăran, un sculptor sau un specialist în inginerie sau medicină. Sigur că ei sunt educaţi astfel: dar mai există şi bunul simţ al oikeiopragiei[9], adică al presupunerii că, dacă ei îşi îndeplinesc sarcinile în meseria lor, fiecare – deci şi managerii şi politicienii – şi-o face.

Pe de altă parte, politica era exterioară – şi este şi astăzi pentru o bună parte din oameni – datorită relaţiilor de dominaţie-supunere. Relaţiile moderne i-au lovit pe oameni cu aceste relaţii mai puternic decât civilizaţia premodernă ca aceea din satul maramureşean al lui Alexa.  Războiul a fost încununarea modernităţii nemiloase: şi a fost o monstruozitate atât de şocantă încât oamenii nu puteau – pentru a supravieţui şi a-şi păstra uzul raţiunii – decât fie să se întoarcă sau să se ascundă în reala sau imaginara lor ascunzătoare, omenească deci dinainte de vreme/ având atemporala temporalitate premodernă, ca Alexa în satul său, fie să o înfrunte, să o deconstruiască raţional, să-i arate slăbiciunea neomenească şi să-i contrapună o modernitate omenească.

Dar, încă o dată, cum puteau oamenii să realizeze aberaţia războiului şi a propagandei pentru război, din moment ce ei nu erau educaţi să se implice în problemele sociale, ci dimpotrivă, erau educaţi să respecte ierarhiile şi să se supună? Iar asta era valabil nu doar la ţărani ca Alexa, ci şi la „domni” – adică orăşeni – şi, mai mult, la intelectuali. Şi la aceştia propaganda pentru război şi ura faţă de nişte oameni ca şi ei au lucrat şi i-au făcut să-i considere duşmani pe toţi cei arătaţi de către puteri şi media. Să ne amintim surprinderea de către Stefan Zweig[10] a trecerii, în anii 1911, 1912-1914, printr-o propagandă rapidă şi ofensivă în toate taberele, de la o conştiinţă „europeană” a cetăţeanului mediu privind respectul faţă de orice om şi uitarea spiritului belicos ce se manifestase ultima oară în 1870-71, ca şi de la credinţa că războaiele au fost lăsate în urmă deoarece cultura şi civilizaţia achiziţionate „nu le mai permiteau”, la o conştiinţă naţionalistă şi resentimentară faţă de competitori. Dar să nu uităm că, dacă în 1914 93 de intelectuali germani – între care şi Max Planck – au semnat un manifest pro război „către poporul german”[11], doar alţi 4, între care Einstein, au semnat un contra-manifest, pentru pace, „către europeni”[12].

Alexa nu i-a înţeles pe bolşevici, iar poziţia lui poate fi uşor explicată. Dar la fel de uşor se poate vedea continuitatea între această poziţie şi egoismul laş al atâtor „oameni cumsecade” în faţa paroxismului interbelic fascist: uciderea metodică a civililor a fost, cel puţin de la un anumit moment, cunoscută, şi totuşi „oamenii cumsecade” nu doar că nu s-au opus, şi mai ales nu doar că nu au experimentat ulterior nici un moment de căinţă, dar au făcut totul, până astăzi, ca să transfere vina asupra altor ţări şi a altor oameni. „Ei” sunt curaţi, fără pată, şi sunt în continuare atacaţi de nişte duşmani ce merită, nu-i aşa, orice înfrângere, orice încălcare de logică şi de adevăr.

VI

Războiul l-a ţinut pe Alexa departe de casă 4 ani, peste 4 ani. Ce a putut face el atunci când s-a întors? Numai să trăiască: să trăiască alături de soţie şi de copii în satul găoace mângâietoare. Prin aceasta, el a vrut să anuleze evenimentul excepţional în care a fost şi el parte. Pe de o parte, tocmai o asemenea atitudine a fost resimţită de Alexa ca reala sa victorie asupra războiului: după sau odată cu victoria reieşită din „poezia” care a reprezentat pentru el manifestarea creativităţii umane şi a unicităţii sale (31a; 41c, vers 10-13: „Versul care l-o adunat?Care-i mai deştept de cap/Mult mă mir  şi mult mă-ntreb/Paul Alexa din Breb”). Pe de altă parte, punerea între paranteze a războiului a constituit o condiţie nu doar a repetării acestuia ci, în ceea ce-l priveşte pe Alexa, a nesiguranţei şi a destinului rău. Alexa nu urma să mai fie luat pe front în al Doilea Război Mondial, dar copiii săi – da. În acest sens, şi tocmai pentru că Alexa nu a putut, fireşte, să judece excepţionalitatea războiului dincolo de problema salvării proprii, „războiul ce urma să încheie orice război”[13] a durat mai mult de 4 ani, înghiţind întregul timp al copiilor sacrificaţi şi ei în anii 1941-1945.

Probabil că atunci când Alexa a trebuit să-şi ia rămas bun de la copiii plecaţi la război s-a confruntat cu revolta, parcă mai mare acum decât în august 1914, faţă de absurditatea evenimentului. Şi probabil că spera – deşi, după experienţa sa, această speranţă era firavă – ca războiul să ţină mai puţin[14]. Deşi…înţelegea sau trebuia să înţeleagă mai multe acum.

Oricum, vis viva, forţa vitală se manifestă la om într-un mod specific, dincolo de voinţa de a persista prin schimbul de materie şi energie cu mediul: prin creaţie gratuită. Creativitatea oamenilor ca alternativă omenească la condiţiile neomeneşti: un alt motiv de minunare a noastră, a tuturor. Dorinţa de manifestare a creativităţii gratuite este rezultatul unei particularităţi unice a oamenilor: aceea de a aspira la mai mult decât vieţuirea. Condiţiile neomeneşti frânează tendinţa de a aspira şi efortul de a aspira, dar nu le pot anula definitiv.

După cum, structura modelului existenţial al lui Alexa – bazată pe mulţumirea de a se fi manifestat creator şi, totodată, pe prudenţa de a se ascunde în satul său, deci stăvilind orice „dorinţă” de a contribui prin propria creaţie la „politică”[15] – este contrară totuşi aspiraţiei: căci o îngheaţă, deoarece consideră ascunzătoarea şi ascunderea drept obiectiv şi imobil sigure. Or, odată cu aruncarea în modernitate – pe care Alexa a experimentat-o în Marele Război – şi din ce în ce mai mult după tragica conflagraţie, nici ascunzătorile şi nici ascunderea ca atare nu mai sunt realmente funcţionale.

Da, viaţa cu activităţile ei necesare ia tot timpul[16], dar dacă oamenii vor să depăşească simplele reflexe de fiinţe vii ei trebuie să aspire: nu numai la creaţie poetică (şi nu mă refer la Alexa, ci la Heidegger), ci la efortul de a continua critica efectuată de gândire şi la efortul de a se simţi parte a „identităţii universale a speciei”. Dar e greu, din moment ce oamenii au fost transformaţi în simpli mânuitori de arme şi separaţi aproape complet de situaţiile stimulative de emoţii inhibitoare ale uciderii[17]. Dar atunci e cu atât mai clar că dezinteresul pentru implicarea în politică – în sensul de critică a politicii – nu este defel sănătos într-o societate unde rezultatele oikeioprogiei sunt atât de anti-omeneşti.

VII

Aproape fiecare notă a cercetătorului este o bază pentru noi analize: care să depăşească fixismele sau purismele de orice fel. Notele sunt atât de bogate încât chiar şi numai ele ar merita să fie discutate pe larg: istorice, antropologice, lingvistice, legate de tehnică, legate de timp (de exemplu, despre atitudinea unui ţăran obişnuit cu măsurarea premodernă a timpului, faţă de măsurarea modernă – evidenţiată de război), de religie (Alexa era greco-catolic, ca majoritatea locuitorilor satului său), de conştiinţa identităţii naţionale – lipsită cu totul de accente izolaţioniste şi xenofobe şi, în acelaşi timp, marcată de dublul reper al apartenenţei la „românitatea etno-localizată” (nota 11, p. 12), adică la ţinutul său din Maramureşul ţărănesc, şi al apartenenţei la patria[18] – constituită politic şi religios – Austro-Ungaria (nota 74, p. 32, nota 214, p. 78 etc.) –, de întrepătrunderea conştiinţei identităţii naţionale cu aceea socială (ţara era pentru Alexa ţinutul său în care se simţea acasă şi unde îi muncea pământul)[19], etc.

VIII

Întrebarea principală pe care şi-a pus-o Claude Karnoouh în Postfaţă a fost cum şi de ce a crezut Alexa că trebuie să-şi transmită în versuri peripeţiile[20] din Război? Răspunsul pe care l-a dat a fost unul de reliefare antropologică a mediului istoric al versificatorului. Semnificaţia acestei reliefări merită redată, deoarece luminează magistral nodul de relaţii între obiceiuri – transformate în rituri –, condiţii istorice şi, pe de altă parte, trăirile oamenilor în şi prin obiceiuri şi condiţii, ca şi sensurile pe care ei le dau, conştient sau nu, tuturor acestora.

Claude Karnoouh a separat – a fost singura sa intervenţie pe text – versurile în aşa fel încât să apară clar cititorilor intercalarea frecventă a plânsului, dorului şi exprimării sentimentelor (inclusiv a celor metafizice, faţă de mersul lumii, destin, puncte de sprijin pentru individ, implacabil, schimbare, permanenţă) în povestirea faptelor ca atare. Această intercalare de către Alexa i-a transformat textul  într-un „rit funerar sincretic” (Postfaţă, p. 122). Iar Claude Karnoouh a decantat şi evidenţiat diferitele rituri componente, temele, legăturile lor, ritmul lor. Dar sunt importante, cum spuneam, tocmai semnificaţiile filosofice ale acestor fenomene: nu este vorba doar de opoziţia dintre „arhaismul culturii rurale”  şi modernitate şi gândirea modernă, ci de mesajul trans-istoric al bocetului lui Alexa: „viaţa neîmplinită” datorită morţii înainte de vreme – şi, deoarece în război moartea nu beneficiază de ritualurile de împăcare ce au loc numai în timp de pace[21], chiar moartea în război e „nedesăvârşită ritualic”, deci nedesăvârşită aşa cum viaţa e neîmplinită – arată că războiul se face vinovat de „o imperfecţiune ontologică insuportabilă” (Postfaţă, p. 124).

Iar în faţa unei asemenea situaţii, singura soluţie a lui Alexa a fost de a-şi versifica of-ul: ca şi cum versurile ar fi reuşit să compenseze lipsa de rit omenesc necesar dată de război, şi ca şi cum versurile ar fi reuşit să pună ordine, deci să reprezinte ceva din logos-ul sacru, în lumea nebună a războiului.

Versificaţia folosită de Alexa a fost astfel mai mult decât „martorul unei sensibilităţi ce ţine totuşi de contingenţă, de precar şi de efemer”: tocmai pentru că a transmis „adevărul ontologic” al omului disociat de şi dincolo de „falsul ontic” al războiului. Iar acest adevăr este cel al „transcendenţei” – mai aproape de noi tocmai prin versuri – nu doar în sensul că forţa extramundană este (consideră Alexa) la originea războiului şi a condiţiilor existenţiale implacabile, ci şi în sensul că adevărul omului este viaţa, şi nu moartea. În acest sens, transcendenţa nu se poate prezenta la Alexa[22] decât ca „trecut imemorial” (Postfaţă, p. 128) fixat în rituri – convingeri neclintite – şi versuri.

Numai trecutul imemorial – cel care, redat în rituri şi versuri, reprezintă modul natural de privire a lumii, adică nu doar „ne-modern” ci şi necontaminat de neîncrederea în valori, în mişcare şi în rezultatul vieţii omului  – putea să se opună cumva degringoladei evidenţiate de Război şi de întregul curs  de după.

Acest trecut imemorial trebuia să fie „prezentificat” – în cronica rimată a lui Alexa şi în obiceiurile care nu puteau fi uitate decât în urma cataclismelor.

IX

Modernitatea violentă cunoscută violent de către Alexa şi toţi ţăranii Estului a însemnat pentru ei presiunea puternică de a uita adevărul omului. Transcendenţa a fost văduvită de acest adevăr, rămânând doar formele goale ce incită la golirea minţii şi la oportunism. Oamenii au trebuit să compenseze adevărul omului cu ideea, tradusă politic, de progres – ce anulează nu doar civilizaţia ţărănească, ci şi perenul uman – şi, astfel, au preluat ca „stare normală” (Postfaţă, p. 130) perspectiva nihilistă. Nu este vorba de bunul simţ critic, de „acţiunea negatoare a datului şi a erorii”[23], ci de subordonarea adevărului omului faţă de „’miracolele’ prezenţei lucrurilor şi consumul lor” (ibidem): de fapt, cum vedem, de substituirea lor.

Epopeea lui Alexa nu este, astfel, doar o „mărturie singulară asupra momentului generator iniţial” al sfârşitului civilizaţiei ţărăneşti(ibidem): ea trimite la revederea criteriilor şi valorilor umane. Tocmai din perspectiva unei asemenea revederi, discuţia despre adevărul uman evidenţiat de către Alexa nu se opreşte la Marele Război, ci continuă şi raportându-se la comunism şi postcomunism. Nu urmând simpla nostalgie a trecutului, împănată religios şi naţionalist, ci călăuzindu-se după seminţele de umanism fără de care, tocmai prin răzvrătirea minţii şi libertatea spiritului şi acţiunii, omul nu reuşeşte să facă să nu dispară „opoziţia Subiectului la Obiect”[24] şi nici nu este „fericit”[25].

În acest fel, volumul scos la lumină de Claude Karnoouh este nu doar remarcabil în lupta, da, lupta împotriva oricărei celebrări a Primului Război de Distrugere Industrială – şi este de notat opoziţia la perspectiva triumfătoare susţinută de Ernst Jünger de la In Stahlgewittern (1920) până la Die totale Mobilmachung (1931) – ci şi în cântarea glasului poporului ca izvor ontologic. Iar încântarea în faţa acestui glas constituie un model.

 


[1] Ana Bazac este Prof. univ. dr. la Universitatea Politehnica din Bucureşti.

[2] Claude Karnoouh, „Cuvânt înainte”, în Claude Karnoouh, Cu ajutorul lui Mihai Pop, Odiseea bravului soldat Alexa: o cronică rimată a Primului Război Mondial, Cu o postfaţă de Claude Karnoouh: Prin foc şi sabie – sau gândirea Totale Mobilmachung-ului şi a Weltbürgerkrieg-ului la ţăranii din Carpaţi, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2014, p. 4.

[3] Claude Karnoouh, Adio diferenţei: Eseu asupra modernităţii târzii (1993), Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2001, capitolul VII (Despre traducere. Presupoziţiile istorice şi statutul metafizic al antropologiei), pp. 89-120.

[4] Claude Karnoouh, „Cuvânt înainte”, p. 6.

[5] Claude Karnoouh, „Prin foc şi sabie – sau…”, p. 120: „A pleca la război însemnase, aşadar, pentru alexa, a pleca în necunoscut…în lumea morţilor, şi nu într-un marş triumfal contra unui inamic…”.

[6] Claude Karnoouh, „Prin foc şi sabie – sau…”, p. 116: „viaţa se articula în jurul autosuficienţei producţiei şi a consumului…importanţa trocului şi a ajutorului reciproc (claca) ţineau locul schimbului monetar…”.

În Rusia modernă, economia ţărănească a fost teoretizată de către A.V. Ciajanov: nu ca laudă a societăţii premoderne, ci ca model complementar celui industrial şi alternativ celui axat exclusiv pe profit. În România, Mircea Vulcănescu a considerat modelul agriculturii ţărăneşti mijlocii drept ideal. Vezi Ana Bazac, „Perspectiva României în filosofia socială a lui Mircea Vulcănescu”, Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale”, 1, 2013, pp. 59-76.

[7] Vezi de exemplu, Max-Stepan Schulze, Nikolaus Wolf, “Economic Nationalism and Economic Integration:

The Austro-Hungarian Empire in the Late Nineteenth Century”, CESifo Working Paper No. 2813, 2009, http://www.lse.ac.uk/economicHistory/pdf/Schulze/CESIFOWP2813.pdf; László Katus, The common market of the Austro-Hungarian monarchy, http://www.habsburg.org.hu/files/konyvek/gero_andras_age_of_monarchy_3_common_market.pdf.

[8] Claude Karnoouh, „Prin foc şi sabie – sau…”, p. 118.

[9] Platon, Republica, 434c.

[10] Stefan Zweig, Lumea de ieri (1942), Bucureşti, Univers, 1988. Dar vezi şi Margaret MacMillan, The War That Ended Peace. The Road to 1914, New York, Random House, 2013.

[12] http://www.onbeing.org/program/einstein039s-god-einstein039s-ethics/extra/einstein-manifesto-europeans-1914/1987. Vezi şi Ana Bazac,  „Libertatea umană şi perspectivele ei la Albert Einstein”, Revista de Filosofie, 5-6, 2005, pp. 703-721.

[13] Este expresia lui H.G. Wells, The war that will end war, London, Franck and Cecil Palmer: Red Lion Court, 1914, de ex. p. 11: „…este un război pentru pace. Are drept scop tocmai dezarmarea. Are drept scop o reglementare care va opri pentru totdeauna aceste lucruri. Fiecare soldat care luptă acum împotriva Germaniei este un cruciat împotriva războiului. Acesta, cel mai mare dintre toate războaiele, nu este un simplu alt război, este ultimul război!”.

Acesta este, pe de o parte, un simplu text de propagandă, din moment ce consideră imperialismul ca provenind exclusiv de la Germania. Pe de altă parte, el aduce ca argument o relaţie economică-politică, şi nu deosebirea culturală, adică superioritatea culturală a „eroilor” germani faţă de „negustorii” englezi (Werner Sombart, Händler und Helden, Munich und Leipzig, Duncker und Humblot, 1915, pp. 3-6). Dar, inclusiv cu adresă la perioada actuală, tezele – şi nu argumentele, căci nu sunt argumente raţional elaborate şi falsificate, ci numai teze – propagandistice nu se pot aşeza pe o scară a „veridicităţii” ci toate trebuie analizate critic, inclusiv în raportările lor reciproce.

Dacă o asemenea analiză nu are loc, se poate ajunge la celebrarea războaielor, şi nu la respingerea lor. Vezi proiectul din Marea Britanie  pentru rescrierea istoriei în sensul celebrării „spiritului nostru naţional” – şi nu în sensul reamintirii ororilor războiului, aşa cum au considerat 84% dintre respondenţii la un sondaj –: descris de Julie Hyland, Unrestrained jingoism to characterise UK’s marking of World War I anniversary, 18 November 2013, http://www.wsws.org/en/articles/2013/11/18/worl-n18.html.

[14] „Când izbucneşte un război, oamenii spun: ‘nu va dura mult, e o prostie prea mare’. Şi fără îndoială un război e sigur o prostie prea mare, dar asta nu-l împiedică să dureze”, Albert Camus, “La Peste” (1946), în Théâtre. Récits et nouvelles, Paris, Bibliothèque de la Pléiade, 1962, p. 1245.

[15] Gilles Deleuze, Félix Guattari, Mille Plateux, Paris, Minuit, 1980, capitolul 9.

[16] Cum ne-a reamintit André Avramesco, Ethologie de la Guerre Mondiale (1914-2014), 20 février 2014,

http://www.mondialisation.ca/ethologie-de-la-guerre-mondiale-1914-2014/5369812.

[17] Lorenz Konrad, On Aggression (1963), Translated by Marjorie Latzke, with a foreword by Sir Julian Huxley. London, Methuen, 1966, p. 208.

[18] Aş spune că ideea asumată de către Alexa, de patrie în acest sens mai cuprinzător decât cel etnic – deci într-un sens larg integrativ –, a arătat relativa corespondenţă între perspectiva ancestrală ţărănească asupra unei organizări macro-politice şi trans-etnice a teritoriului locuit şi, pe de altă parte, universalismul intelectual iluminist. Acest universalism a fost înlocuit, cum se ştie, cu romantismul naţionalist şi idealist de la începuturile secolului al XIX-lea. Problema este că perspectiva ţărănească nu a rupt niciodată aspectul naţional de cel social – de aceea, şi după Război Alexa a continuat să-şi descrie patria ca Austro-Ungaria, căci nu suferise aici vreo împilare cultural-etnică (doar sub aspect social fusese în „nevoi” (7e, vers 2), dar nu considera că de acest aspect ar fi fost responsabilă organizarea macro-politică) – pe când intelectualii reprezentanţi ai burgheziei născânde au rupt mereu cele două aspecte şi au considerat că aspectul naţional ar fi suficient şi determinant pentru liniştea şi progresul social.

[19] Încă din secolul al XIII-lea, românii au numit ţară – de la latinescul terra, ae, pământ, teren – şi organizarea macro-politică şi teritoriul corespunzător, indiferent de forma de relief, ilustrând conştiinţa caracterului social al pământului locuit. Vezi „ţările” din Maramureş.

[20] Claude Karnoouh a folosit termenul odisee, tocmai pentru a da textului lui Alexa întreaga greutate de reper şi model de atitudine ţărănească faţă de condiţii excepţionale ce schimbă şi desfiinţează valoarea omului. Cu alte cuvinte, deşi odiseea povesteşte peripeţiile, nu povestirea ca atare a fost importantă pentru Claude Karnoouh în alegerea cuvântului odisee, ci sensurile acestei povestiri revelate chiar de către povestire.

La rândul său, Hašek a folosit termenul peripeţie (περιπέτεια) – întâmplare/şir de întâmplări ce răstoarnă sensul mişcării şi scopurilor iniţiale ale oamenilor, dar în urma cărora ei nu ajung mai rău ci, cel puţin, se descurcă – tocmai pentru a sugera că pe el tocmai povestirea faptelor l-a interesat, şi nu sentimentele personajelor, tocmai pentru că era convins că faptele ca atare aveau suficientă forţă pentru a demonstra absurditatea războiului.

[21] În acest sens, chiar moartea înainte de vreme dar în timp de pace era socotită, ne-a arătat Mioriţa, o moarte desăvârşită dacă şi întrucât beneficiază de ritualurile necesare.

[22] În satul mamei mele, în al Doilea Război Mondial, un băiat plecat pe front i-a scris într-o „carte” fetei iubite: „Ce mai sfântă libertate/Cu picioarele tăiate”. Ce jale! Fata a crezul că băiatul şi-a pierdut picioarele. Dar peste vreun an, când băiatul s-a întors acasă, toţi au văzut că era teafăr. De ce oare scrisese versurile de mai sus? Datorită puterii ritualice a versurilor, cum a arătat Claude Karnoouh. Şi, probabil, şi datorită metaforei pe care a găsit-o în tristeţea şi indignarea sa de a se fi aflat „în tabăra libertăţii” dar „cu picioarele tăiate”.

[23] Alexandre Kojève, Introduction à la lecture de Hegel, Leçons sur la Phénoménologie de l’esprit professées de 1933 à 1939 à l’Ecole des Hautes-Etudes réunies et publiées par Raymond Queneau, Paris, Gallimard, 1947, note 1, p. 434.

[24] Ibidem.

[25] Vezi şi Albert Camus, Le mythe de Sysiphe. Essai sur l’absurde (1942), Édition augmentée (69-ème), 1942, p. 167, dar şi Alexandre Kojève, Introduction à la lecture de Hegel, Leçons sur la Phénoménologie de l’esprit professées de 1933 à 1939 à l’Ecole des Hautes-Etudes réunies et publiées par Raymond Queneau, Paris, Gallimard, 1947, note 2, p. 435.

Tags: , , , , , , , , , ,


About the Author



Comments are closed.

Back to Top ↑