Puncte de vedere

Published on mai 21st, 2014 | by Lucian Sârbu

4

Comunitatea #unitisalvam face #grevacetateneasca, dar nici ea nu știe prea bine de ce

Când, în intervalul iulie-septembrie 2013, am scris Democrația buzunarelor adânci și Pluripartidism și democrație originală, nu îmi închipuiam că articolele vor ajunge să aibă sute de share-uri pe media socială și mii de vizualizări unice, ajutând practic la diseminarea unor informații esențiale pentru înțelegerea sistemului electoral, informații pe care politicienii ni le ascundeau cu grijă, făcând pe nevinovații.

Mi-a părut bine când am văzut că în toamna lui 2013 au început protestele pentru apărarea patrimoniului de la Roșia Montană și mi s-a părut corect ca ele să nu fie confiscate politic în nici un fel, chiar dacă Piața Universității era plină de opțiuni politice, mai ales din zona eco și a noii stângi, dar și a dreptei naționaliste. Mi-a părut bine când am văzut că protestele iau o turnură politică și dincolo de revendicările eco-sociale sunt incluse ferm pe agendă și revendicări politice privind liberalizarea participării politice. Faptul că noi suntem astăzi mai degrabă apropiați, ca legislație electorală, de democrații eșuate precum Ucraina, Rusia, Kazahstan sau Tadjikistan, decât de țările Uniunii Europene este o rușine națională care va trebui cumva rezolvată, chiar dacă politicienilor nu le convine.

Era clar că tinerii din piață încep să înțeleagă, de fapt, unde e problema esențială. În ultimele săptămâni, însă, comunitatea #unitisalvam mi-a lăsat un gust amar anunțând un boicot al votului de duminică, 25 mai, absolut ciudat. Oficial, boicotul ar fi motivat de necesitatea de a le spune tuturor partidelor că nu mai sunt dorite de cetățeni și că trebuie să reformeze câmpul electoral în așa fel încât să fie permisă cu mai multă ușurință crearea unor noi actori politici (apariția unor partide noi). Intenția mi se pare lăudabilă și vine în continuarea protestelor din toamna trecută. Dar punerea intenției în practică, prin organizarea unui boicot al votului, este cel puțin ciudată. Nu se poate trasa nici un fel de inferență logică de tipul „dacă A… atunci B” prin care, să zicem, un boicot masiv, fie el și de 99% al alegerilor, i-ar face pe politicieni să se simtă în vreun fel datori să schimbe legile care guvernează câmpul electoral. Acest lucru ar fi fost posibil numai dacă legea electorală (sau legile electorale, în general, pentru că fiecare set de alegeri e guvernat de o lege proprie, dedicată) ar fi prevăzut un prag minim de participare pentru validarea votului. Or, câtă vreme nu este prevăzut un asemenea prag, atunci orice fel de scrutin e valabil chiar dacă ar fi să se voteze între ei numai politicienii, cu rudele și cu prietenii lor. Pur și simplu, prin renunțarea la pragul de validare, prezent în legislația de la începutul anilor ’90, situația de boicot masiv este deja prevăzută de legea electorală și are și răspunsul: politicienilor nu le pasă. Dacă le-ar fi păsat ar fi păstrat noțiunea de prag de validare.

În plus, o altă problemă de logică internă a boicotului este dată de faptul că din cele 15 partide și alianțe participante la alegerile din 25 mai, plus câțiva candidați independenți cu background social și profesional destul de divers, „pe toate gusturile”, numai câteva partide au posibilitatea efectivă de a schimba legile, pentru simplul motiv că numai ele au reprezentare parlamentară (adică au măcar un deputat). Nu prea se poate înțelege în ce fel ar putea partidele mici să inițieze procedurile de schimbare a unei legi, și de ce ar trebui să fie și ele supuse oprobiului public, mai ales că majoritatea dintre ele, neavând o influență politică importantă, nu sunt propriu-zis partide de „politicieni” ci ale unor cetățeni oarecare. „Politician” este cineva care trăiește ca urmare a activității sale politice, nu oricine participă la activități cu specific politic. Corect ar fi așadar ca apelul la boicot să diferențieze clar între partidele-sistem și celelalte.

Să trecem însă peste aceste probleme care țin de logica internă a boicotului și care anunță, prin ele însele, eșecul acțiunii. De curând organizatorii au publicat o listă de revendicări [1] care nu face altceva decât să întărească sentimentul că în mintea celor care coordonează comunitatea #unitisalvam domnește o confuzie incredibilă. Lista de revendicări păcătuiește încă de la primul punct:

„1. Reducerea la 3.000 a numărului de semnături de susţinere necesare pentru ȋnregistrarea unui partid politic şi reducerea numărului de judeţe din care sunt obţinute semnăturile de la 18 la 5 (Legea 14/2003, Art. 13, alin. 3).”

Acest punct ne dovedește că reprezentanții #unitisalvam pur și simplu nu au înțeles deloc de unde provine natura antidemocratică a Legii Partidelor. Tehnic vorbind, este indiferent dacă se cer 25.000 de semnături sau 3.000 la înființarea unui partid politic, pentru ca legea să fie antidemocratică. Esențial este faptul că, pentru a se asocia într-un partid politic (dreptul la asociere fiind garantat de Constituția României prin art. 40 și prevăzut în Carta Universală a Drepturilor Omului art. 20) doi cetățeni, să zicem cetățeanul Ionescu și cetățeanul Popescu, mai trebuie să se asocieze cu alți 24.998 în cazul legii actuale, sau alți 2.998 în cazul propunerii comunității #unitisalvam. Altfel zis, cei doi cetățeni tot nu vor avea libertatea de a se asocia, pur și simplu, fără alte jonglerii, fără alte cerințe suplimentare, nici dacă legea ar fi modificată în sensul cerut de #unitisalvam. Ceea ce se cere este doar o „îmblânzire” a unei condiții antidemocratice, nicidecum renunțarea la aceasta. Se cere renunțarea la forma restricției de asociere, nu la natura restricției. În acest caz nu pot să nu mă întreb cum se vor comporta liderii #unitisalvam peste vreo 20 de ani dacă, să zicem, li se va da satisfacție: bun, va fi mai ușor să înființeze un partid cu 3.000 de semnături de susținere, vor face din acesta partid parlamentar și la un moment dat vor ajunge chiar să ia puterea. Ce garanții avem din partea lor că nu vor cere iar revenirea la forma restricției cu 25.000 de semnături, câtă vreme ei nu contestă natura restricției, ci doar forma ei? Absolut nici una!

Același lucru se poate spune și despre restricția privitoare la județe. Una dintre problemele majore ale legii partidelor este că împiedică formarea de partide organice, pe baze locale: Partidul Stângii din Drumul Taberei, Partidul Ecologist al Zonei Văcărești, Partidul Dreptate pentru Craiova Maxima etc. Ceva de genul acesta. Asemenea partide ar putea avea doar 2-300 de membri și influența lor concretă s-ar putea manifesta prin câteva locuri de consilier local în primăriile vizate. Ele nu ar tinde niciodată să devină partide parlamentare sau prezidențiabile, dar și-ar putea focusa eficient activitatea pe o anumită sumă de cerințe cu specific local. Sigur că, în ansamblu, asemenea partide cu relevanță locală sau punctuală s-ar putea asocia în cadrul unor platforme mai largi cu alte partide sau formațiuni înrudite ideologic din restul țării, formând împreună o federație care să participe la alegerile relevante la nivel național (ca exemple în acest sens s-ar putea da SYRIZA din Grecia și Izquierda Unida din Spania, ambele formațiuni puternice, formate de fapt ca și coaliție din mai multe zeci de partide și organizații mici; precum și actuala listă italiană reprezentând Stânga Europeană în alegerile pentru Parlamentul European, L’Altra Europa con Tsipras). Însă nu e obligatoriu. Ele pot rămâne mereu la un nivel aparent mărunt al politicii, la un nivel cetățenesc, fără să treacă niciodată de o relevanță locală și/sau punctuală. Ori, nașterea unor asemenea formațiuni este imposibilă în cadrul actualei legi a partidelor, și va rămâne imposibilă dacă le cerem membrilor să provină fie și din 2 județe diferite, nu doar din 5. Prin păstrarea necesității de a reuni în cadrul aceluiași partid oameni provenind din spații geografice (existențiale) complet diferite, cei de la #unitisalvam arată de fapt că nu au o problemă cu natura neprincipială a cerinței, ci doar cu forma ei, care probabil e prea dură pentru posibilitățile lor logistice din acest moment.

Nu mai comentez restul revendicărilor, pentru că nu are sens. Sper că s-a înțeles ideea de bază. Majoritatea sunt strict formale. Ele nu contestă natura antidemocratică a prevederilor legale, cerând, pe cale de consecință, anularea lor, ci constituie un fel de milogeală la ușa politicienilor pentru ca politicienii „să fie mai drăguți” și să le dea voie și celor de la #unitisalvam să se joace cu lopățica și cu găletușa de politician. Milogeala e cu atât mai periculoasă cu cât poate da senzația la un moment dat de negociere echitabilă a liberalizării câmpului politic în cazul în care politicienii, poate în căutare de capital electoral, le vor da atenție celor de la #unitisalvam și vor decide „cu mărinimie” ceva de genul: „Hai să nu fie nici ca noi, 25.000 de semnături, nici ca voi, 3.000. Hai să fie pe la mijloc, 10.000.” sau „Nici 18 județe, nici 5. Hai să fie 10.” Le reamintesc cititorilor că atunci când s-a votat Legea Partidelor, în 2003, exact această tactică a fost aplicată de politicieni pentru a obține pragul de 25.000 de semnături: inițial au cerut 50.000 de semnături, apoi la președintele Ion Iliescu o delegație a societății civile a făcut lobby pentru întoarcerea legii la parlament din cauza numărului prea mare de semnături, președintele a întors legea la parlament și parlamentarii, în „mărinimia” lor, au redus cu 50% numărul de semnături cerute, toate părțile rămânând cu senzația că „e mai bine” și „negocierea a dat roade”.

Orice încercare de negociere pe marginea unor prevederi absurde trebuie pur și simplu denunțată ca fiind absurdă. Corect este să cerem abrogarea absurdităților, nu modificarea lor.

Sigur, există în manifestul #unitisalvam și solicitarea anulării cerinței de reînregistrare periodică a partidelor politice, după cum există și o cerință cu care orice om rațional e de acord: păstrarea unui număr de semnături pentru candidatul la funcția de președinte, deși unul decent, uman, nu cum e acum. Sunt de acord cu semnăturile pentru candidatura la președinție deoarece, având în vedere că președintele e ales direct de populație, liberalizarea completă a candidaturilor în acest domeniu ar putea face procesul electoral pur și simplu imposibil de administrat, atât din punctul de vedere al autorităților (care s-ar putea să fie nevoite să tipărească un buletin de vot cât o carte de telefon), cât și din punctul de vedere al cetățenilor (care nu și-ar găsi decât cu foarte mare greutate candidatul preferat în cartea de telefon). De aceea, până la găsirea unui sistem de preselecție mai bun, suntem nevoiți să acceptăm un prag oarecare de semnături ca fiind cea mai simplă metodă de a-i elimina pe eventualii candidați în căutare de notorietate gratuită. Cam acestea sunt însă revendicările decente din manifest, revendicările care merg în direcția transformării radicale a câmpului politic, nu doar a cosmetizării lui. Mai degrabă e interesantă o parte din secțiunea recomandărilor suplimentare (vot electronic, liste deschise), care par a fi scrise de o altă „mână” decât cea care a scris solicitările principale și care ar aduce, într-adevăr, o mai mare încredere a alegătorilor în procesele electorale.

Manifestul #unitisalvam #grevacetateneasca reprezintă astfel finalul ratat al unei mișcări care și-a epuizat complet potențialul. Rămâne însă experiența acelei mobilizări frumoase a societății civile, conștientizarea publicului asupra defectelor democrației românești și, fără doar și poate, pregătirea practică a unei generații viitoare de lideri politici în vederea luptei reale pentru democrație. Numai că liderii aceștia nu vor proveni dintre părinții manifestului #unitisalvam #grevacetateneasca. Structural, acceptând negocierea, târguirea pe marginea absurdităților, aceștia au dovedit că nu pot fi decât la fel ca politicienii pe care-i contestă. Sunt convins însă că printre zecile de mii de tineri care în toamna trecută au ieșit în stradă în toată țara, sunt destui care au înțeles că următorul pas în reformarea sistemului nu e negocierea, ci punerea sub semnul întrebării a însăși validității sistemului. Cum pe stradă au fost zeci de mii de tineri, e imposibil să nu existe printre ei măcar câteva zeci care să nu fi înțeles acest lucru simplu. Aceștia vor fi liderii.

[1] Lista e accesibilă aici: https://www.facebook.com/notes/uni%C8%9Bi-salv%C4%83m/25-mai-grev%C4%83-cet%C4%83%C5%A3eneasc%C4%83/704452406263456


About the Author

Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia.



4 Responses to Comunitatea #unitisalvam face #grevacetateneasca, dar nici ea nu știe prea bine de ce

  1. Corect. Asta am tot zis si eu, demersul este invalid din toate punctele de vedere. Nici macar nu se pune problema faptului ca politicienii pot sa „lase de la ei” micsorand pragul la 10.000 de semnaturi in loc de 3000, n-o sa se ajunga acolo.

    Pentru ca nu le pasa, de ce i-ar interesa revendicarile Uniti Salvam? Cu ce-i incurca faptul ca un grup de oameni aleg sa nu voteze? Mai ales in conditiile in care voturile alea n-ar fi ajuns oricum la ei. Din contra, e perfect.

    Plus, boicot facem de 20 de ani, rezultatul a fost simplu. S-a eliminat pragul minim si alegerile au devenit foarte „ieftin de cumparat”, trebuie sa cumperi mai putina pomana electorala, sa plimbi mai putini oameni cu autobuzele catre sectiile de vot, trebuie mai putine persoane decedate sa voteze si tot asa.

    In plus, toate demersurile Uniti Salvam par a fi axate pe inactiune. Inactiunea nu rezolva niciodata nimic.

    • darius says:

      @Radu: decizia de a nu participa la un sistem creat pentru a se autointretine in detrimentul celor care ar trebui s aibe puterea de decizie e o actiune. De nesupunere civila ai auzit?

      • alex says:

        Nesupunere, ce gluma. din moment ce si trei oameni pot sa voteze conducerea statului in timp ce restul stau acasa si conducerea „aleasa” scrie legi care li se aplica la toti 20 milioane, nesupunerea inseamna de fapt bagarea capului in nisip ca la strut. cam atata minte au din punctul me de vedere cei care nu merg la vot, dar platesc impozite zi de zi: TVA, impozit pe salarii, accize la benzina.

  2. Andrei says:

    „Acest lucru ar fi fost posibil numai dacă legea electorală […] ar fi prevăzut un prag minim de participare pentru validarea votului” – acest lucru ar fi posibil direct si imediat numai daca legea electorala ar fi prevazut un prag minim de participare. Cu alte cuvinte, sistemul e asa fel constituit incat nu contine ‘checks and balances’, astfel incat nu se pot pedepsi deficientele candidatilor intr-un mod care sa pastreze scopul democratic.

    Posibilitati:
    – sustinerea unor candidati independenti din interiorul comunitatii care sa acopere deficientele observate si care sa doreasca sustinerea ideilor exprimate de comunitatea #Unitisalvam. Pentru asta:
    * se doreste scaderea pragurilor de acces pe buletinele de vot (100 de mii de semnaturi, cea mai mare din UE)
    * scaderea pragului de acces (momentan 5%)
    * contabilizarea aprxomativa a numarului celor evident nemultumiti de actuala stare de lucru

    – simpla neparticipare. Scopul exprimarii votului este sustinerea unui candidat care reprezinta nevoile persoanei care voteaza. In cazul lipsei acestora, solutia imediata este de a nu alege. Desigur, fiecare e liber sa ia in considerare alte criterii pentru a determina daca si unde pune stampila. Dar asta nu e o obligatie. Fiecare isi urmeaza principiile

    Personal, as vrea sa vad candidati care sa cunoasca nevoile electoratului si sa nu para ca guverneaza o lume paralela. Sigur, solutia imediata este propunerea unui candidat propriu.
    Insa piedica principala sunt criteriile de acces pe lista. Momentan, chiar si independentii veritabili (fara istoric de apartenenta la partide) au reusit acest lucru doar modeland discursul pe niste valori invechite, ultra-conservatoare, pentru a atrage semnaturi. Pragul ridicat e o piedica in calea unor candidati verticali, care ar sustine masuri progresiste si care nu ar ezita sa atace problemele curente ridicate la nivel european. Sistemul de vot (metoda d’Hondt) este deasemenea menita sa favorizeze si mai mult marile partide. Acest monopol este greu de invins atata vreme cat tot sistemul a fost creat pentru a se auto-proteja.

    Eu unul nu doresc sa validez acest sistem prin participare.

Back to Top ↑