Eseu Flag-map_of_Russia.svg

Publicat pe august 4th, 2014 | de Claude Karnoouh

4

Cu privire la Rusia sub preşedinţia lui Vladimir Putin: câteva note despre putere, suveranitate şi război

«Post gloriam invidiam sequi»

[i] Salluste, Bellum Iugurthinum, (55, 3)

«ἐκ πολέμον μὲν γὰρ εἰρήνη μᾶλλον βεβαιοῦται»[ii]

Thucydide, Istoria războiului peloponeziac  (1, 124, 2)

 Eseul despre originile istorice ale anti-rusismului din România, aparţinând unui tânăr sociolog român, Florin Poenaru[iii], publicat pe site-ul românesc CriticAtac şi apoi, în traducere franceză, pe site-ul  lapenseelibre.org, se dovedeşte de o foarte mare veracitate pe măsură ce în estul Ucrainei se amplifică războiul de mică intensitate dintre autorităţile kieviene şi guerila zisă ‘pro-rusă’. Anti-rusismul cel mai violent se dezvăluie zilnic la lectura ziarelor româneşti, a blogurilor de dreapta, evident, dar, mai surprinzător, şi din opiniile anumitor intelectuali care pretind a se plasa la stânga, şi care adoptă astfel o postură politic corectă de operetă, şi nu o gândire călăuzită exclusiv de gândirea critică. Toate aceste texte şi declaraţii confirmă analiza lui Poenaru: există un anti-rusism românesc înscris în genealogia culturii politice moderne a ţării. În fapt, o lectură, fie şi rapidă, a aserţiunilor publicate cu privire la Rusia şi la Putin de către diverşi intelectuali români dezvăluie o josnicie amuţitoare, o orbire ideologică obtuză, o ignoranţă istorică crasă şi, last but not least, acea ură antirusească ce articulează pur şi simplu un banal rasism, mutatis mutandis de acelaşi ordin cu cel care îi animă pe naţionaliştii români faţă de maghiari şi invers. De fapt aceşti oameni se agită ca şi cum preşedintele Putin ar fi emis, fie şi discret, ideea invadării României. Ca răspuns, desigur, la comportamentul neprietenos al executivului român, şi ca pentru a practica umorul negru, vice-ministrul Apărării din Rusia afirma acum o săptămână că armatei ruse i-ar ajunge 30 de ore pentru a neutraliza România. La Bucureşti scandalul stârnit a fost, fireşte, pe măsură. Era, desigur, ceva puţin forţat, dar nu mai era poate foarte departe de realitate, când s-a aflat, acum două săptămâni, şi după un protest oficial al autorităţilor americane, că un avion de bruiaj rusesc fusese capabil să orbească toate radarele unui crucişător american ultramodern, ce naviga pe Marea Neagră, în largul coastelor ucrainiene. Suntem deci îndreptăţiţi să credem că tehnologia militară rusească este pe deplin capabilă să orbească sistemele de apărare americane instalate în România. Dar nu aici se plasează subiectul meu, era vorba numai de o scurtă introducere menită să schiţeze în mare un tablou, tabloul atmosferei intelectuale ce domneşte la Bucureşti. Totodată, şi ca să las să treacă de la mine, voi adăuga că majoritatea jurnaliştilor, politicienilor şi intelectualilor francezi gândesc într-un mod identic majorităţii intelectualilor şi politicienilor români…

Astăzi, ca să auzi o altă muzică, ca să auzi voci critice la adresa politicii NATO-UE, trebuie să te duci în Germania. Aici, la Bucureşti sau la Paris, ca şi la Washington (Londra e puţin mai rezervată!) preşedintele Putin este calificat în toate felurile. «Rahat cu mutră de om» (sic !), «fascist», «nazist», «criminal», «moştenitorul lui Hitler» (iar sic!) şi nu ştiu câte altele. Evident,  nu cu acest gen de adjective putem încerca să înţelegem miza geopolitică reală a momentului şi  succesului incontestabil pe care Putin l-a obţinut în faţa poporului său, inclusiv în faţa unora dintre opozanţii săi, de la reintroducerea Crimeii în corpul Rusiei. Căci a analiza o politică externă care, în mod evident, se răsfrânge asupra politicii interne a unei ţări, în termeni de dragoste sau ură pentru şeful statului, referenţi istorici, medievali, complet vetuşti şi adesea plăsmuiţi, sau chiar, aşa cum face doamna Clinton, a-l asimila pe acesta cu conducătorul suprem al unei ţări ce a fost duşmanul istoric cel mai radical al Rusiei (pe vremea aceea URSS), cu cancelarul-dictator al celui de-al treilea Reich – toate acestea indică fie cea mai crasă prostie, fie pur şi simplu cea mai vulgară propagandă de război.

Odată cu dispariţia URSS şi a sateliţilor săi, se pare că marile lecţii ale geopoliticii au fost uitate nu numai de către marile public, totdeauna menţinut în ignoranţă şi expus politicii-spectacol, ci şi de către intelectuali ce se pretind cultivaţi. Majoritatea zdrobitoare a jurnaliştilor şi intelectualilor vorbesc despre politica internaţională în termeni de ‘simpatie’, ‘antipatie’, ‘ură’, ‘dispreţ’, adică, pe scurt, îşi etalează proza mediocră în registrul sentimentalismului. Or, cel puţin de la Tucidide încoace, noi am aflat că relaţiile internaţionale nu sunt alcătuite din aşa ceva, ci din putere politică şi din interese economice pe termen mai lung sau mai scurt, uneori chiar pe termen foarte scurt. Şi, dacă e să ne menţinem la hic et nunc, în momentul imploziei          URSS noi ştiam că, în contrapartidă cu căderea zidului Berlinului, cu sfârşitul războiului rece şi cu reunificarea Germaniei, Statele Unite, prin vocea preşedintelui său, promiseseră/juraseră că frontierele NATO nu se vor extinde în vechile state comuniste, cu excepţia fostei RDG devenite parte integrantă a RFG. Vedem acum cât au valorat promisiunile, căci, aşa cum ştim de mult, promisiunile nu îi ţin legaţi decât pe cei care cred în ele! NATO s-a extins în toate fostele state satelite ale URSS, cărora li s-a oferit drept bacşiş intrarea în UE  (pentru toţi) şi în zona euro (pentru unii). La acea vreme, NATO avea în faţă o Rusie/CSI debilitată de o terapie de şoc fără precedent, terapie dorită de economişti tineri ieşiţi de sub faldurile fostei comisii a planificării şi ale Comsomolului, cu o economie falimentată de oligarhii conectaţi cu politicienii şi cu sursele de finanţare străine. Cu oameni politici fie de o rară prostie (Gorbaciov), fie de o corupţie abisală, Elţîn şi familia sa, Rusia s-a trezit trădată de prinţii săi, aşa cum s-a mai întâmplat în istoria sa milenară.[iv] Căci evenimentele actuale din Ucraina,  campania violentă contra Rusiei după lovitura de stat de la Kiev pe care a contrariat-o parţial prin recuperarea Crimeii, demonstrează, mai întâi de orice, un singur lucru fascinant şi abisal, şi anume că nu atât regimul comunist era elementul politic şi economic ce provoca opoziţia radicală a Vestului condus de SUA, ci puterea mondială pe care Rusia o dobândise în timpul şi după cel de-al doilea război mondial – putere ce se manifestase cu adevărat în ochii Aliaţilor în momentul ofensivei numite de sovietici «Operaţia Bagration», ofensivă care, un an după bătălia de la Kursk, zdrobea definitiv, între 22 iunie şi 19 august 1944, în câmpiile Bielorusiei şi cele din estul Poloniei Grupul de armate ‘Centru’ al Germaniei naziste, făcând knock-out acel formidabil mecanism militar care au fost Wehrmacht-ul şi trupele SS.[v] Aceasta e originea îndepărtată a războiului rece, a reluării luptei fără milă contra puterii ruso-sovietice al cărei centru era Rusia… Pentru prima dată, Statele Unite puteau măsura capacitatea ruşilor de a gira o bătălie cu forţe fantastice şi cu un material enorm. Şi astfel putem înţelege de ce «Marele Război pentru Apărarea Patriei» rămâne punctul de referinţă al identităţii moderne a patriotismului rusesc. Ca să ne convingem, era suficient să vedem la 9 mai 2014 defilarea Victoriei din Piaţa Roşie.

Cum ştie toată lumea, între 1991 şi 1999 economia rusă a fost jefuită fără ruşine de către oligarhi, dintre care unii nu erau decât interfaţa puterilor străine, cu ajutorul activ al politicienilor aflaţi în solda lor. Nu putem să nu constatăm că începând cu primul mandat al lui Putin de preşedinte al Federaţiei  economia rusă a început să se redreseze. Apoi, spre 2004-2005, industria sa şi-a redobândit standardele calitative şi a reînceput să redevină competitivă în anumite sectoare-cheie pentru suveranitatea ţării, cum sunt domeniul spaţial, aviaţia, armamentul, energia, dar şi în industria bunurilor de consum, pentru a putea satisface treptat o cerere în continuă creştere datorată unei politici de investiţii în infrastructură şi în protecţia socială.[vi] Astfel, pentru a înţelege în acest context evenimentele din Ucraina, nu trebuie să dăm frâu liber unui sentimentalism de midinetă, ci, aşa cum ne invită Diana Johnstone în  CounterPunch, să-l înţelegem pe Putin, ştiind că pentru o minte formată în spiritul gândirii critice şi nu al trompetelor propagandei, a înţelege nu înseamnă a priori nici a aprecia, nici a aproba.[vii]

Pentru a înţelege strategia rusă desfăşurată sub egida preşedintelui Putin şi a consilierilor săi, trebuie plecat de la un simplu fapt politico-istoric, şi anume, aşa cum constată preşedintele director al CIA, că «Rusia este o putere mondială», în ciuda şocului economic de o rară violenţă (implozie) ce a durat un deceniu, după căderea regimului comunist, hotărât chiar de propriii săi conducători. Acesta a adus după el o pierdere certă de prestigiu internaţional şi, incontestabil, şi de influenţă. Or, o ţară încă puternică nu poate accepta o atare cădere. Evident, asta încearcă să recucerească echipa Putin de la începutul anilor 2000 cu mijloace diferite de cele arhaice (de fapt aproape exclusiv militare) folosite de URSS, la care a trebuit uneori să recurgă, aşa cum a fost în cazul Georgiei, în acea vreme inamicul instrumentat de serviciile americane şi israeliene.[viii] Cei care, în Statele Unite şi în UE, se bucurau de democraţia din perioada preşedinţiei lui Elţîn (adică o tămâiau), în ciuda loviturii de stat realizate de acesta cu lovituri de tun asupra Dumei, lăudau de fapt o Rusie devenită legumă, redusă, şi mai ales debilitată, o Rusie guvernată de un alcoolic sinistru şi grotesc, jefuită de rechini ai finanţei locale şi internaţionale – aceștia, deci, au început să se dezumfle la câteva luni după venirea lui Putin la putere. Din acel moment, era clar că sarcina pe care şi-o asumase noua putere rusă era de a restabili soclul puterii statului, fără de care nu se poate vorbi de un stat independent. Acest soclu are un nume : suveranitate.

Trebuie încă să luăm în serios acest concept de suveranitate. Nu e vorba doar de un cuvânt savant pe care îl lansăm într-un colț într-o seară mondenă pentru a face figură de «spiritual şi erudit»; şi nici nu e o formulă retorică a sociologiei politice, evocată într-un seminar universitar unde singurele mize sunt în general slujirea predicii corectitudinii politice şi slujirea propriei cariere; nu este vorba de vociferările politicianului populist şi demagog, care vrea să-şi asprească tonul într-un discurs electoral, politician pe care însă toţi îl ştiu incapabil să ducă la bun sfârşit un atare program în cazul, de altfel improbabil, în care ar ajunge la putere.[ix] Suveranitatea este în esenţă un praxis, este capacitatea pe care o posedă un stat de a impune prin negociere sau prin forţă respectarea intereselor sale geopolitice şi geostrategice minimale în numele apărării naţiunii sau a poporului-naţiune, căci, prin natura lucrurilor, un stat n-are prieteni, are doar interese, şi deci are doar aliaţi de o clipă, puţini, şi inamici numeroşi, adesea permanenţi.

Ce trebuie să faci azi, aşadar, pentru a-ţi impune suveranitatea? Acelaşi lucru ca odinioară: acelaşi lucru care ţine realmente de om în esenţa sa de zoon politikon, iar acest lucru trimite la puterea de a administra autonom apărarea şi bogăţia Cetăţii. Este deci vorba de ceva ce face posibilă exercitarea puterii reale, nu a unui simulacru din interiorul nu ştiu cărei entităţi politice independente. Această posibilitate se numeşte forţă militară.

În epoca modernă, cel puţin din a doua jumătate a sec. XIX, această autonomie a suveranităţii reale se prezintă ca un Janus bifrons: pe de o parte, forţa economică, şi mai precis cea a băncilor puternice care îşi exersează forţa graţie creditului, adică graţie intereselor ascunse ale investiţiilor şi jocurilor fluxurilor financiare, pe de o parte, forţei tehnico-ştiinţifice pe de alta. Astfel, după terapia sa de şoc aplicată de foşti apparatchiki ajutaţi de specialiştii americani, Rusia, graţie echipei Putin, şi-a regăsit atribuţiile clasice ale puterii suverane, ceea ce a avut drept efect imediat temperarea veleităţilor SUA de a instaura o unipolaritate mondială unică, veleităţi care sunt la originea acestei strategii de extindere a NATO către frontierele occidentale ale Rusiei. Astfel, stadiul ultim ale acestei expansiuni spre Ucraina se dorea a fi atins prin intermediul unui acord de asociere cu UE – acord de asociere servind drept primă etapă a integrării în NATO, dar care contrazicea compromisul tacit stabilit anterior de Gorbaciov cu Reagan, apoi cu Bush senior, drept compensaţie pentru reunificarea Germaniei.  Expansiunea începuse cu statele foste satelite ale URSS, Polonia fiind prima, ameninţând frontierele orientale ale Rusiei, chiar şi dincolo de ţările europene, prin Georgia, Armenia, Kazahstan, etc… De fapt, criza mocnea de mult, de după războiul cu fosta Iugoslavie. Refuzul de ultim moment al lui Ianukovici de a semna acordul de asociere între Ucraina și UE a servit drept pretext facil pentru mobilizarea maselor pauperizate din Kiev și estul Ucrainei pe  Maidan. După o anumită punere în formă organizată cu manifestări non-violente, forţe mult mai violente, forţe paramilitare antrenate în străinătate (în Polonia și Letonia), compuse în principal din membrii partidului nazist ucrainian Sectorul de dreapta, au efectuat o adevărată lovitură de forţă imediat după compromisul semnat între puterea aleasă de la Kiev, diverşi opozanţi ai acesteia, UE și un reprezentant al Rusiei. Confruntat cu o lovitură de stat care îi ameninţa viaţa, Ianukovici n-a avut altă soluţie de repliere decât să se refugieze în Rusia.[x] Aşadar, o lovitură de stat deghizată în revoltă populară suportînd un masacru din partea puterii, când, în realitate, lunetiştii din tabăra adversă puterii trăgeau atât asupra poliţiştilor din regimentele Berkuth cât şi asupra manifestanţilor (conform doamnei Ashton şi revistei Der Spiegel), ațâțând astfel strategia tensiunii. Pe scurt, o frumoasă punere în scenă sângeroasă, care putea aminti de zilele din decembrie 1989 din România…

Or, s-a putut înţelege că refuzul de a semna tratatul cu UE era opera anumitor oligarhi locali care nu voiau să vadă sursele enormelor lor venituri industriale ruinate de vânzarea ca solduri, în mod forţat, a bogăţiilor naţionale conform directivelor de politică economică date de FMI şi de UE, ale căror ravagii putuseră lesne să le constate în Polonia, în Ungaria de dinainte de Orbán[xi], în România şi în Bulgaria. Pe scurt, ei aveau exemplul ţărilor a căror industrie fusese vândută a l’encan finanţelor occidentale, aşa cum s-a petrecut în România cu siderurgia, industria chimică, băncile, fabricile de ciment etc… O singură privire asupra stării de dependenţă industrială şi chiar agricolă a României rezumă perfect toate lucrurile la care se puteau aştepta şi ei… desigur, aceşti oligarhi nu sunt nici democraţi, nici filantropi, totuşi capacităţile lor industriale autonome asigură locurile de muncă ale majorităţii cetăţenilor Ucrainei de Est şi centrale.

Din perspectiva socio-etnică, adică din perspectiva diverselor populaţii din Ucraina, situaţia este foarte complicată deoarece începând din sec. XII Ucraina nu a mai existat ca spaţiu al unei entităţi politice autonome. Ţara a fost împărţită între principatele ruse, apoi cu regatul polono-lituanian şi hanii mongoli şi tătari, apoi Estul a fost cucerit de Poartă, iar centrul şi vestul, la fel ca Polonia şi ţările baltice , împărţite odată cu împărţirea regatului Poloniei, pentru a fi în cele din urmă, la sfârşitul sec. XVIII, repartizată între Prusia, Austria şi Rusia. În plus, din sec. XVI, ţara întreţine un conflict religios între ortodocşii din centru şi din est, şi greco-catolicii (uniţii cu Roma) din Vest. În sfârşit, autonomia parţială a Ucrainei a fost redobândită graţie includerii în URSS, pe baza celebrului text al lui Stalin privind tratamentul acordat naţionalităţilor (1913).[xii] Tocmai în virtutea acestei politici faţă de naţionalităţi, URSS a impus Statelor Unite, la fondarea ONU, acordarea unui loc Ucrainei.

Azi, puterea rusă încarnată de Putin demonstrează încă o dată că ura faţă de Rusia este mai puţin legată de tipul de regim politic din această ţară şi mult mai mult de existenţa ei ca putere pe scena mondială, ca putere ce blochează expansiunea Occidentului spre Est, spre Caucaz. Sigur, se va obiecta că de două ori, în sec. XX, Occidentul s-a aliat cu Rusia condusă pe atunci de regimuri prea puţin democratice în sensul clasic al termenului (în 1914 şi 1941), dar avem datoria de a ne aminti că era vorba de alianţe de circumstanţă, menite să contracareze pericolul imediat al unei noi puteri teutone (Furor Teutonicus cum remarca deja Lucan![xiii])  ce se ridica rapid împotriva intereselor anglo-saxone şi franceze. Ca dovadă, aşa cum am subliniat, la sfârşitul operaţiei Bagration (iunie-august 1944 pe frontul bielorus) care a învins definitiv armata germană, şi-au făcut deja apariţia, la anglo-saxoni, gânduri ascunse privind un început al războiului rece, şi tocmai de aceea Stalin şi generalii săi şi-au accelerat viteza de înaintare, cu mari pierderi umane, astfel ca trupele sovietice să poată cuceri Berlinul înaintea aliaţilor occidentali. Alianţă de circumstanţă care, odată eliminată Germania nazistă, s-a transformat imediat în înfruntări indirecte sau directe la ONU între aliaţii implicaţi (războiul din Coreea, din Indochina, din Vietnam).

Ceea ce Occidentul nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă este că, în pofida unei tehnologii de vârf şi a unei puteri economice non-neglijabile, Rusia lui Putin a păstrat o trăsătură caracteristică şi esenţială din concepţia tradiţională despre putere a gândirii politice ruseşti, şi anume că politicul domină pe socius în detrimentul economicului. Astfel, puterea refuză orice ingerinţă străină în afacerile sale interne. Acesta este fundamentul însuşi al suveranităţii care atrage după el, spre exemplu, interzicerea submarinelor politice de tipul «ONG-uri dronă». Atingem aici diferenţa faţă de modelul de suveranitate propriu Statelor Unite, care este unul economic şi financiar, în care economia apare ca singurul motor al politicii. Această concepţie a fost formulată perfect la începutul sec. XX, de preşedintele SUA, Theodor Roosevelt, care afirma fără nici un ocoliş umanistoid: «The real business of America is precisely business» («În realitate, treaba Americii sunt afacerile»). În cazul dominaţiei totale a economiei, capacitatea  capitalului de a desfăşura tehno-ştiinţa ca garanţie a puterii se traduce prin omnipotenţa  complexului militaro-industrial; aici armele nu sunt puse în serviciul naţiunii ca entitate transcendentă a identităţii unui popor (indiferent care ar fi forma sa politică şi structura sa imaginară), ele lucrează în schimb doar în serviciul jocurilor financiare planetarizate, pentru cucerirea şi controlul materiilor prime şi pieţelor: modelul iniţial fiind Marea Britanie. Or, dacă imperiul politic are limite teritoriale (vezi istoria: îndată ce imperiul teritorial devine prea vast, el sfârşeşte prin a pieri, aşa cum spune istoricul Jean-Baptiste Duroselle), imperiul economic în schimb nu poate prospera decât pe fundamentul unei dinamici inverse; el trebuie să distrugă fără drept de apel tot ce se poate opune fluidităţii ideale a capitalului pentru a instrumenta  permanent nelimitatul obiectivării producţiei şi schimbului de mărfuri. Desigur, nu e vorba de nelimitatul atotcreator, al deja înfăptuitului şi al celui ce sur-vine de la Anaximandru, e vorba aici de infinitul matematic al gândirii moderne ca imanenţă ce dă naştere nihilismului modern – nihilismul prea-plinului, după Nietzsche – propriu desfăşurării planetare a formei capitalului-marfă (Granel ar vorbi în acest caz de o infinitate fantasmatică). Cu alte cuvinte, nelimitatul  de care e vorba aici nu e altul decât distrugerea a tot ce se poate opune luptei pe viaţă şi pe moarte contra tendinţei de scădere a ratei profitului, având ca efect direct crearea neîntrerupt reînnoită a maselor de obiecte vandabile şi cumpărabile, fără alte raţiuni funcţionale decât valoarea de schimb, profitul maximum şi indispensabila punere în scenă a invidiei (prin publicitate şi credit), pentru realizarea acestei idealităţi a infinitului. Din nou şi mereu lucrarea nihilismului, lucrarea negativului.

Acestea fiind precizate, nu vreau să spun că Rusia lui Putin n-ar fi un stat capitalist şi tehno-ştiinţific postmodern; departe de asta, căci statul sovietic se prezenta deja ca un capitalism de stat în care redistribuţia prea generală a plus-valorii prin finanţarea masivă a diverselor servicii sociale reducea mult din beneficiile sale, de unde şi limitele bine cunoscute ale investiţiei novatoare. Totodată, aşa cum am scris deja acum câţiva ani într-un eseu despre sensul comunismului rus, în ciuda progreselor ştiinţei şi tehnicii şi al creşterii nivelului de trai, ceea ce caracteriza sistemul politico-social sovietic post-stalinian era primatul absolut al politicului asupra economicului (ceea ce nu împiedica existenţa corupţiei), având drept rezultat sacrificarea beneficiilor financiare în favoarea avantajelor politice.[xiv] Acest lucru era deosebit de bine ilustrat de felul în care URSS îşi administra relaţiile internaţionale, acordând avantaje financiare enorme atât sateliţilor cât şi ţărilor aliate (preţuri preferenţiale, inferioare celor mondiale, la vânzarea materiilor prime sovietice, preferinţa pentru troc între membrii COMECON sau cu aliaţii din lumea a treia, preferinţa pentru schimburi de mărfuri manufacturate contra materiilor prime calculate de data asta la un preţ superior celui al pieţei mondiale). O atare redistribuţie indica faptul că îngheţul costa mai mult metropola decât beneficiile economice pe care le putea ea extrage de aici: beneficiile ei erau în esenţă politice.

Iată câteva elemente ce caracterizează o cultură politică total opusă celei occidentale, unde nu contează decât dominarea nedivizată a pieţei mondiale, adică controlul surselor de materii prime şi al pieţelor, precum şi, last but not least, cel al monedei de schimb, dolarul. Or Rusia devine tot mai periculoasă pentru hegemonia dolarului, în măsura în care politica sa de independenţă politică o conduce treptat la dorinţa de a instaura o politică de independenţă economică ce i-ar permite să scape din strânsoarea bancnotei verzi. Tocmai acest lucru este ilustrat, după modelul cărţii de credit chinezeşti, înfiinţarea unei cărţi de credit ruseşti, bazată pe băncile ruseşti, sau folosirea rublei şi a yuan-ului pentru comerţ, nu doar cu China, ci şi cu alte ţări în curs de dezvoltare. Rusia lui Putinare mijloacele pentru aceasta, pentru că, aliindu-se cu ţări cum este China, Brazilia şi India, foarte dornice ele însele să scape de dictatul dolarului, ea apare ca lider mondial al BRICS. Iată ce face Rusia şi pe Putin încă şi mai insuportabili pentru occidentali. Dar iată şi semnul afirmării puterii suverane, care ştie de mult că simpla sa prezenţă naşte imediat duşmănia. Astfel, fie că susţinem o tabără sau pe cealaltă, ameninţarea de război este foarte prezentă pentru că avem de-a face, încă o dată, cu al n-elea exemplu de dialectică a istoriei (aici datorăm un omagiu lui Hegel, care a formulat atât de puternic această dialectică) care este aceea a timpului politic şi social.

Cât priveşte viitorul: Alea jacta est.

Bucarest-Paris mai 2014

[i] «Invidia urmează îndeaproape gloria»

[ii] «Războiul este gajul păcii, mai mult decât respingerea lui din dragoste de linişte»

[iii] Florin Poenaru «Originile istorice ale anti-rusismului românesc», CriticAtac, 18 martie 2014; «Les origines historiques de l’anti-russisme roumain », lapenseelibre.org, n° 91, 6 avril 2014

[iv] Spre exemplu atunci când armatele Elisabetei, asediind Berlinul lui Frederic al II-lea al Prusiei, aproape că ajunseseră să îl facă să capituleze pe acest prinţ arogant. Dar moartea subită a Împărătesei a permis imbecilului ei fiu, Petru al III-lea, să ridice imediat asediul pentru a restitui apoi, fără nimic în schimb, toate ţinuturile şi cuceririle smulse suveranului prusac.

[v] J. Lopez , Opération BAGRATION – La revanche de Staline, Paris, Economica, 2014.

«Armata Roşie etalează atunci o putere care stupefiază toate taberele beligerante. Pe o linie a frontului ce se întindea de-a lungul a 1000 de kilometri, sovieticii înaintează 600 km. In două luni; la încheierea acestei înaintări, înfrângerea grupului de armate Centru este desăvârşită, în sensul că cele 3 armate ce îl compun (a 4-a şi a 3-a de tancuri, şi armata a 9-a, în total 28 de divizii) sunt distruse, pierderile ajungând la 600.000 de oameni. Numai elemente disparate se mai repliază în dezordine spre Prusia orientală şi ţările baltice. Este una dintre cele mai mari înfrângeri ale Wehrmacht-ului din perioada războiului şi, pe plan uman, cea mai mare catastrofă militară din toată istoria germană».

Raportul de forţe, conform surselor citate de Wikipedia, era:

Wehrmacht                                  Armata roşie

800 000 oameni,

9 500 tunuri,

553 blindate,

839 avioane

2 331 700 oameni,

24 000 tunuri,

4 080 blindate,

6 334 avioane

[vi] Jacques Sapir, Russie:l’économie au risque des sanctions/RussEurope, pe site-ul: http://russeurope.hypotheses.org/2257.

[vii] Diana Johnstone, http://www.counterpunch.org/2014/05/08/to-understand-or-not-to-understand-putin/.

[viii] Capturarea a trei ofiţeri israelieni datorită rapidităţii ofensivei ruse ne furnizează dovada, după ce ei au fost daţi înapoi ambasadei lor la Moscova.

[ix] A se vedea țipetele româneşti de la Funar la Vadim Tudor, sau ridicările de ton, de vodevil, ale lui Le Pen sau Jean-Claude Mélenchon?

[x] Asta nu face însă pe cineva politician cinstit şi chiar mai puţin tactician de talent…

[xi] Care refuză directiveele europene, mai ales pe cele privind independenţa băncii centrale pe care a pus-o sub tutela guvernului; mai mult, el nu vreau cu nici un chip să intre în sistemul euro, ceea ce face din el un fascist periculos, în timp ce membrii Sectorului de Dreapta ucrainian care îşi proclamă fidelitatea faţă de nazism sunt acceptaţi ca «bravi democraţi». UE a devenit o entitate politico-economică în totală derivă ideologică sub  la férule Statelor Unite.

[xii] Stalin, «La question nationale et la social-démocratie », Provsvechtchénie, N°3-5, Vienne, mars-mai 1913, traduit en français in Œuvres, tome II, 1907-1913, Paris, 1976.

Să remarcăm în treacăt câţi înalţi lideri sovietici provin din Ucraina de centru şi de Est… Ar trebui început cu  Trotski şi Joffé, evrei karaïţi din regiunea Herson, cu Zinoviev, Lazar Kaganovitch… şi cu cei doi secretari generali ai PCUS care au urmat eliminării lui Malenkov, Nikita Hruşciov şi Leonid Brejnev. Câţi artişti de prim plan s-au născut în Ucraina, între care fondatorul suprematismului, Malevitch, şi apoi Natan Altman, regizorulDovjenko, etc… toţi aceşti ucrainieni au făcut în Rusia cele mai strălucite cariere…

[xiii] Lucan, La Pharsale, (1, 255 sq.).

[xiv] Claude Karnoouh, «Le réalisme socialiste ou la victoire de la bourgeoisie : un essai d’interprétation du communisme russe», în Postcommunisme fin de siècle, L’Harmattan, Paris 2000. Traducerea românească: http://www.argumentesifapte.ro/2014/05/03/realismul-socialist-sau-victoria-burgheziei-un-eseu-de-interpretare-a-comunismului-rus/, Bucureşti, aprilie 2014

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


Despre autor

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



4 Responses to Cu privire la Rusia sub preşedinţia lui Vladimir Putin: câteva note despre putere, suveranitate şi război

  1. Pingback: Sfârșitul strânsorii bacnotei verzi |

  2. unu says:

    Anti-rusismul romanesc nu seamana oare au anti-dolarismul BRICS, fiind vorba de aceeasi lupta anti-hegemon, doar pe planuri diferite (politic/militar)? Rusia este hegemon politic in zona tarii noastra de 300 de ani, dolarul in economia mondiala de 100 de ani. De ce ar fi obtuz un anti-hegemonism dar laudabil celalalt?

  3. Maxa says:

    L’histoire de l’expansion de l’OTAN vers l’Est n’est pas tout à fait comme ça. A l’époque de Gorbaciov et des tratatives sur l’unification de l’Allemagne que vous evoquez, le Pacte de Varsovie existait toujours et la discussion même d’une eventuelle extension de l’OTAN vers l’Est était inconcevable pour les deux parties, bien que pour des raisons un peu différentes. C’est pourquoi les discussions étaient centrées sur l’expansion ou non de l’OTAN dans l’ancienne DDR, qui allait rejoindre le Ouest.
    Comme vous l’avez bien dit, Gorbaciov était un peu idiot et il refusait d’accepter la réalité que l’URSS allait se dissoudre, tout comme le Pacte de Varsovie, il ne voyait riend de tout cela et il est normal que telles discussions n’aient pas eu lieu avec lui.
    Au temps de Yeltsin et de la dissolution de la Russie il est peu probable que, vu la situation, les occientaux aient pris quelque engagement que ce soit de ce genre.
    Cela ne veut pas dire que l’expansion de l’OTAN à l’Est ait été une bonne chose, mais la discussion est plus compliquée là dessus.

    • Maxa says:

      L’argument que le simple fait de ne pas discuter sur une eventuelle expansion de l’OTAN en Pologne signifiait que cela était “hors de question” ne tient pas non plus. En fait, les deux parties discutaient “rebus sic stantibus”. Cela veut dire qu’une eventuelle expansion de l’OTAN était inconcevable, hors de question dans les conditions données. Que Gorbaciov estimait pour lui, bêtement, comme eternelles ou presque, tandis que l’OTAN préferait attendre et voir comment la situation allait se développer.
      Normalement, il y aurait dû avoir d’autres discussions aprês la dissolution du Pacte de Varsovie, mais la “rebus sic stantibus” avait chngé tellement, que l’OTAN n’avait plus d’intérêt à reprendre de telles discussions, la situation lui étant entièrement favorable.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Mergi sus ↑

Google+