Puncte de vedere

Published on ianuarie 3rd, 2015 | by Alexandru Mamina

7

După 25 de ani: despre experienţa libertăţii şi decenţă

S-au împlinit 25 de ani de la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu – tot atâţia cât s-a aflat acesta la putere. Un bun prilej de bilanţ comparativ, pe care se pare însă că nu este nimeni tentat să-l realizeze la modul serios, adică aplicat pe domenii şi conform unor indicatori profesionişti. În schimb, asistăm la aceleaşi lamentări şi recriminări lozincarde cu privire la natura criminală a comunismului, de parcă n-ar mai fi existat nimic altceva în afara represiunii. Cei care-l regretă pe Nicolae Ceauşescu sunt plasaţi sub eticheta infamantă de nostalgici comunişti, adversari ai libertăţii, incapabili să priceapă ce este şi de unde vine Binele. În fond, li se delegitimează dreptul la nemulţumire. Pentru sistemul actual comunismul reprezintă cel mai convenabil subterfugiu: dacă încerci să critici neregulile de astăzi, ţi se declamă în mod indignat că răul dinainte era mai mare. La fel de coerent, ca atunci când întrebi pe cineva cât e ceasul şi-ţi răspunde că nu are foc…

În ceea ce ne priveşte preferăm, într-adevăr, situaţia din prezent, deoarece în general putem să scriem ceea ce gândim şi avem posibilitatea de a călători în străinătate. O preferăm, aşadar, în măsura în care ne bucurăm de anumite aspecte ale libertăţii. Dar ce relevanţă are libertatea pentru oamenii care lucrează atâta încât abia mai au timp să doarmă, nicidecum să citească ori să scrie, pentru care paşaportul nu înseamnă plăcerea estivală, ci corvoada culesului pe plantaţiile de căpşuni? Cum să nu regrete perioada în care programul la serviciu nu depăşea opt ore şi aveau locuinţa asigurată, în care nu erau obligaţi să-şi părăsească familiile ca să câştige bani prin alte ţări? Nu vorbim aici despre privilegiaţii fostului regim – reconvertiţi adeseori în afacerişti ai tranziţiei şi predicatori ai legilor pieţei nerestricţionate. „Nostalgici” sunt muncitorii, oamenii simpli din vremea comunismului, dintre care cei mai mulţi probabil că au ieşit în stradă în decembrie 1989. Ei nu visează neapărat revenirea la dictatură şi economia planificată, îşi doresc pur şi simplu confortul elementar al vieţii, care face diferenţa între om şi vita de tracţiune, de fapt confortul minim occidental refuzat semicoloniei numită România. Corect ar fi, prin urmare, să afirmăm că acum unii trăiesc mai bine, iar alţii mai rău decât pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, fără să ne ipostaziem experienţa subiectivă ca general valabilă.

Libertatea nu este o valoare fictivă, aşa cum consideră o direcţie de interpretare marxistă, nici valoarea absolută pe care o proclamă liberalismul. Este autentică, benefică însă relativă, în sensul că exercitarea ei apare condiţionată de situaţia materială. Fără o oarecare bunăstare la nivel comunitar, libertatea devine inevitabil doar a unora, se transformă în privilegiul bogaţilor de a-i exploata pe săraci invocând avantajele abstracte ale individualismului. Dacă totuşi se manifestă îndoieli regretabile cu privire la îndreptăţirea împrejurării amintite, urmează cortegiul de incriminări deja consacrate, de tipul bugetari ineficienţi, asistaţi puturoşi sau pensionari sclerozaţi.

Tocmai acest fenomen (desemnat uneori drept rasism social) ni se pare simptomatic şi totodată îngrijorător pentru conştiinţa morală autohtonă, ori mai degrabă pentru absenţa ei. A-i condamna sau dispreţui pe cei cu probleme pe motiv că nu înţeleg principiile superioare, în condiţiile în care nu te confrunţi cu lipsurile şi cu supramunca lor, denotă fie cinism comandat, fie indiferenţă autosuficientă. Nimeni nu zice să le împărtăşim regretul după Nicolae Ceauşescu, nici să le plângem de milă în maniera unui idilism proletar fără legătură cu realitatea. (Ştim de la Jean-Paul Sartre că activitatea alături de muncitori presupune frecvent „murdărirea mâinilor”). Totuşi, măcar din bun simţ ar trebui să nu fie trataţi cu aere de superioritate didactică instalată confortabil în posturi bine remunerate; să nu li se conteste autenticitatea problemelor respective, ca şi cum acestea n-ar fi decât produsul imaginar al unor minţi blocate în totalitarism, incapabile să primească lumina euroatlantică. Pe înţelesul utilitariştilor de inspiraţie anglo-saxonă, am spune că „nostalgicii” nu sunt acaparaţi de proiecţia ideologică a comunismului, dimpotrivă, sunt calculatorii foarte pragmatici ai interesului propriu în datele concrete ale existenţei lor actuale, pe care o găsesc nesatisfăcătoare. Din păcate însă, decenţa pare o calitate pe cale de dispariţie în societatea românească.

Tags: , , , , , , , ,


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



7 Responses to După 25 de ani: despre experienţa libertăţii şi decenţă

  1. Articolul are meritul de a se încadra în eforturile de ”dezvrăjire” de după Marea Păcăleală, în eforturile de combatere a enunțurilor manipulatorii prin exprimarea unor enunțuri de constatare, de felul ”Împăratul e gol!”.

    În opinia mea, principala slăbiciune a articolului este aceea că se limitează la analiza comparativă a unor aspecte din planul nivelului de trai, dar nu abordează cauzele acestor efecte. În acest sens, articolul spune mai puțin decât spune, de exemplu, Ilie Șerbănescu acuzând înstrăinarea, de către statul român, a unor mijloace care ”produc bani”, cum sunt sistemul bancar, sistemul energetic etc. Articolul în marginea căruia comentez se limitează la analize psihologice și morale, nu ajunge la analiza fundamentelor economice ale efectelor analizate.

    Mentalitatea potrivit căreia pentru a fi obiectiv trebuie să te plasezi în afara ideologiilor este greșită. Unul dintre instrumentele eficiente ale manipulării post-decembriste a fost inocularea ideii că, după dărâmarea vechiului regim, există interese, valori comune întregului popor: libertate, democrație, proprietate etc., escamotându-se încărcătura ideologică, de clasă, a acestor concepte. Îmi amintesc un articol al lui Silviu Brucan, de prin 1990, intitulat ”Fără isme” (adică fără termeni precum ”comunism”, ”capitalism”). Târziu, în timpul unei campanii electorale prezidențiale, Emil Constantinescu declara într-o emisiune la Antena 3 că este sfătuit de consilierii lui să nu spună că vrea instaurarea capitalismului.

    Convingerea mea este că ideologiile nu sunt anacronice. Ele trebuie doar repoziționate, reformulate, pentru a fi adecvate noilor realități sociale, economice, politice. Avem nevoie nu de abandonarea ideologiilor, ci de clarificări ideologice.

  2. ”Libertatea nu este o valoare fictivă, aşa cum consideră o direcţie de interpretare marxistă”

    V-aș rămâne profund îndatorat teoretic dacă mi-ați spune unde apare, într-o interpretare marxistă, teza că că ”libertatea este o valoare fictivă”.

  3. Pingback: După 25 de ani: despre experienţa libertăţii şi decenţă

  4. Toma says:

    Inclusiv timiditatea cu care e scris articolul arata ca in ultimii 25 de ani am trait intr-un McCarthyism feroce. E adevarat ca invingatorii scriu istoria, dar dupa ’89 Istoria a fost inlocuita cu Manipularea si opresiunea. Americanii au ajuns la stat politienesc pornind de la False Flag 911, noi de la cel din 89, „revolutia” la care regizorul ei, Sergiu Nicolaescu, se lauda ca a aruncat cu grenade la discursul lui Ceausescu. Dar, romanii sunt un popor de vite, extrem de usor manipulabili si controlabili, deci situatia in care baltim azi nu e nici o surpriza.

    • 1. ”Inclusiv timiditatea cu care e scris articolul arata ca in ultimii 25 de ani am trait intr-un McCarthyism feroce.”

      Asta este o formulare memorabilă!

      2. ”romanii sunt un popor de vite, extrem de usor manipulabili si controlabili”

      Și eu am fost supărat de multe ori pe poporul din care fac parte și am exprimat evaluări răutăcioase. Dar, dacă nu suntem atenți, s-ar putea ca la un moment dat Patapievici să se considere îndreptățit să ne întrebe: De ce m-ați acuzat că am scris în Politice ” în inima fiecărui român se zbate, satisfăcut sau oprimat, raportul de rumânie pe care l-a avut cu stăpânitorii. Cine a servit prea îndelung a căpătat ticurile aservirii.( p.39) Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. (..) Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau” (..). (p.63) ?

      Totuși, trebuie să recunoaștem că facem generalizări nedrepte. Există și personalități care fac cinste poporului nostru, prin curaj, demnitate, dragoste de țară.

      • Toma says:

        Naivitatea de care da dovada poporul roman in ultimii 25 de ani e pana la urma cauzata de sistemul ante-89. Ma uit azi la alti vecini de-ai nostri (rusi, unguri, etc) si spre deosebire de ei, romanii nici macar nu-si dau seama ca sunt vite de tractiune. Nu sunt deloc genul care afirma drespre Romania ca „e o tara frumoasa, dar pacat ca e locuita„, ci ca cred ca „e o tara frumoasa, dar pacat ca datorita pozitiei geopolitice sale n-o sa aiba niciodata liniste„.

Back to Top ↑