Puncte de vedere

Published on martie 19th, 2015 | by Alexandru Mamina

0

Aleksandr Dughin: profetism şi analiză

Numele lui Aleksandr Dughin – un fel de oaie neagră a rusofobilor – este rostit destul de frecvent în mediul aşa-zişilor analişti autohtoni. Bântuie precum stafia comunismului la 1848, spectru ameninţător la dispoziţia propagandei, amintit însă în necunoştinţă de cauză. I se atribuie nostalgii sovietice, deşi apreciază că modernizarea forţată condusă de bolşevici a însemnat un dezastru moral; este considerat ideolog al putinismului, cu toate că eurasianismul pe care-l promovează nu se acordă prea bine cu discursul oficial despre Rusia ca ţară europeană. Sunt erori sau inepţii comune atunci când comentatorii procedează lăutăreşte, adică după ureche, din auzite, aplicând referinţe cu pretenţii de expertiză clişeelor şi prejudecăţilor personale.

Există în limba română două lucrări ale lui Aleksandr Dughin, traduse de Iurie Roşca: A patra teorie politică. Rusia şi ideile politice ale secolului XXI, respectiv compendiul Teoria lumii multipolare, publicate în 2014 la Chişinău, de Universitatea Populară. Mai departe ne raportăm la cea dintâi, întrucât conţine fondul ideologic al gândirii sale, faţă de care Teoria lumii multipolare nu constituie decât aplicarea acestei gândiri în domeniul determinat al relaţiilor internaţionale.

Aleksandr Dughin se defineşte drept ceea se se poate numi un conservator atemporal. Spre deosebire de paseişti – adepţii revenirii la modelele trecutului, de evoluţioniştii care acceptă ajustările punctuale şi de conservatorii revoluţionari care-şi propun edificarea unei societăţi holist-autoritare noi, pentru a evita reactualizarea germenilor degenerescenţei moderne conţinuţi în trecut, el susţine redescoperirea sacralităţii eterne sub toate aspectele tradiţiei: credinţe, ritualuri, comportamente. Consideră că în conştiinţa actuală tradiţia este ocultată mai ales de viziunea evolutivă asupra timpului, pe care se susţine ideea progresului, a schimbării necesare, implicit a racordării la tendinţele morale şi politice din Occident. Atare viziune alimentează psihologic şi intelectual evoluţia umanităţii către negarea de sine postmodernă, acreditată ca sens al devenrii istorice. Pe această cale omul este transpus în „lumea Tehnicii” aflată în permanentă schimbare, de natură să-l anuleze finalmente în beneficiul maşinii, al matricei informaţionale sau al clonei.

Soluţia ar fi deci renunţarea la maniera liniară de înţelegere a timpului, la însuşi principiul evoluţiei, în aşa fel încât omul să restabilească legătura afectivă cu sursele spirituale permanente ale fiinţei, identificabile în civilizaţia ancestrală a Orientului. Instituţional, restabilirea presupune înlocuirea statului laicizat (Leviathanul) cu puterea sacrală (Behemotul), ce inspiră o teamă îmbinată cu dragoste, o spaimă sfântă sau, cu termenul consacrat de Rudolf Otto, o emoţie numinoasă în măsură să fortifice comunitatea într-o legătură de iubire.

În primul moment s-ar putea crede că Aleksandr Dughin fantazează. Are însă în vedere exempul istoric al societăţilor arhaice studiate de antropologi, care trăiesc în universul mitic al temporalităţii circulare (al „eternei reîntoarceri”), şi în care conducerea este de tip magico-religios. Întrucât mentalitatea acestora trebuie reafirmată pentru viitor, el se plasează din punct de vedere narativ în orizontul eschatologiei, de unde retorica profetică, analoagă stilistic hieratismului remarcat de Carl Gustav Jung în limbajul lui Friedrich Nietzsche. Antrenat de „poetica” militantismului spiritual ajunge uneori la formulări absolute, de pildă atunci când susţine transformarea valorică a Occidentului în Orient – idee contradictorie cu propria teză a multipolarităţii.

Alături de invocarea duhului pământului şi de predicţiile mesianice, contrariante pentru mintea carteziană concentrată pe realitatea observabilă, gândirea lui Aleksandr Dughin mai conţine o parte de analiză critică a liberalismului şi a situaţiei geopolitice contemporane. Este partea cea mai aplicată şi ca atare mai convingătoare, fapt care o face cu atât mai deranjantă pentru zeloţii euroatlantismului, de fapt ai hegemoniei americane.

Liberalismul este considerat din unghiul componentei sale nihiliste, ca ideologie ce promovează nu atât libertatea pentru ceva, cât libertatea faţă de ceva. În această calitate se manifestă ca negaţie perpetuă a oricărei autorităţi superioare individului, singura formă de normativitate pozitivă acceptată fiind contractul voinţelor subiective. Numai că, după ce şi-a eliminat adversarii (absolutismul, fascismul, comunismul), în lipsa alternativei, liberalismul a ajuns din obiect al alegerii conştiente un fel de program operaţional inconştient, care în virtutea logicii sale funcţionale contestă acum chiar individul, „eliberează” omul de el însuşi, substituindu-i inversiunile sexuale şi mutanţii tehnologici. Liberalismul se preschimbă astfel în postliberalism, corespunzător deversării modernităţii în postmodernitate, echivalentă cu impunerea virtualului în detrimentul realului.

Interpretarea necesită o tratare mai amplă, pe care desigur că nu o putem face aici. Este discutabilă, spre exemplu, deducerea legică a postmodernităţii din modernitate, precum şi evaluarea liberalismului ca esenţialmente nihilist. Cu toate acestea, nu se poate contesta justeţea observaţiei privind anularea de sine a doctrinei liberale, întrucât în absenţa unei doctrine concurente legitime libertatea opţiunii individuale devine irelevantă, se transformă în referinţă formală, sau ca să folosim vocabularul postmodern – în metatext al relaţiilor sociale efective. Este ceea ce Guy Debord desemnează drept societate a spectacolului, în care egalitatea şanselor este înlocuită cu egalitatea contemplării şanselor.

În privinţa raporturilor internaţionale, Aleksandr Dughin critică în primul rând manevra ideologico-mediatică prin care Statele Unite ale Americii îşi disimulează interesele sub aparenţa valorilor democratice, pentru ca apoi să le acrediteze drept singurele autentice, de natură să justifice intervenţiile militare la scară planetară. El nu refuză de plano aplicabilitatea valorilor respective, dar susţine că acestea nu au caracter universal, că multe societăţi există după alte principii şi reguli, aşadar occidentalizarea cu forţa nu reprezintă altceva decât o expresie a agresivităţii coloniale. Prin urmare, se pronunţă în favoarea organizării multipolare a lumii în câteva zone civilizaţionale pe care le numeşte imperii, în care mai multe ţări se grupează pe bază de afinităţi culturale şi politice în jurul unor puteri hegemonice, care dispun de capacitatea militară pentru a asigura securitatea tuturor. Acestea ar fi imperiul atlantist, cu centrul în Statele Unite, cel european în jurul Vechii Europe (Franţa, Germania, Italia), condominiul chino-japonez şi imperiul eurasiatic – spaţiul de influenţă al Rusiei, acoperind în mare parte teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

După cum se observă, în materie de geopolitică, Aleksandr Dughin nu este nicidecum campionul democratismului. Concepţia lui este ierarhică, privilegiază acţiunea marilor puteri pe seama restrângerii suveranităţii statelor mici, compensată numai de faptul că acestea din urmă s-ar afla într-o legătură liber consimţită cu liderul imperiului. Construcţia teoretică prezintă în continuare mai multe aspecte interpretabile, începând cu riscul ca puterea centrală să devină la rândul ei opresivă în zona pe care se presupune că o protejează. Totodată, este minimalizat rolul statelor naţionale în jocul de forţe mondial, în condiţiile în care tocmai statele emergente – Brazilia, India – contrabalansează, alături de Rusia şi China, supremaţia americană. Totuşi, multipolaritatea presupune pluralismul societal, adică posibilitatea popoarelor de a-şi prezerva modul de viaţă specific, precum şi limitarea reciprocă a ţărilor hegemonice. În aceşti parametri, multipolaritatea pare susceptibilă să fundamenteze un sistem de organizare internaţională mai echitabil şi mai echilibrat decât în ipostaza cu o singură mare putere (Statele Unite sau oricare alta), care dictează lumii întregi mai presus de orice normă legală şi posibilitate de control.

Există aşadar două laturi în gândirea lui Aleksandr Dughin: una prospectivă, profetică, marcată de metafore şi reconvertiri semantice, echivalentă cu o profesiune de credinţă în misiunea istorică a civilizaţiei eurasiatice; a doua analitică, înregistează şi evaluează tendinţele autodistructive şi factorii de conflict recognoscibili în Occidentul globalizat. Această parte critică ni se pare cea mai interesantă, nu trebuie să o respingem aprioric din cauza exagerărilor pe care le implică registrul profetic. E posibil ca Aleksandr Dughin să se înşele în privinţa remediilor, dar diagnoza lui este adeseori corectă.

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , ,


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



Comments are closed.

Back to Top ↑