Deficitul substanţial şi perspectivele stângii din România
Atunci când se afirmă că politica este arta posibilului, expresia trebuie înţeleasă în accepţiunea medievală a termenului ars, adică meşteşug, abilitate. Aceasta înseamnă că politica presupune, pe lângă proiect, instrumente, experienţă, altfel spus capacitatea utilizării eficiente a condiţiilor existente pentru a realiza obiectivul propus. Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele, dar mijloacele trebuie adaptate în mod necesar împrejurărilor, altminteri orice proiect este lovit de nulitate practică, rămâne literă moartă, indiferent cât de ambiţios se prezintă pe hârtie. Uneori foarte binele este duşmanul binelui, în sensul că afectarea puristă, dorinţa de a realiza totul sau nimic, fără concesii conjuncturale, te aduce în situaţia de a nu mai obţine nici măcar binele parţial care pentru destui oameni reprezintă oricum mai mult decât nimic.
Un asemenea spirit metafizico-scolastic, în logica formală de tipul ori-ori, se întâlneşte la anumiţi intelectuali de stânga autohtoni, care deşi se revendică de la Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin, au aprofundat insuficient metoda dialectică pozitivă a maeştrilor. Aceştia nu s-au cramponat de o imagine livrescă asupra schimbării sociale, ci au căutat să o realizeze practic, aşadar cu oameni inevitabil imperfecţi şi în contexte variabile, care implicau tactici diferenţiate mergând de la organizarea în clandestinitate, până la acţiunea parlamentară legală.
Ideea revoluţiei, a poporului în stradă opunându-se dictaturii şi oligarhiei, apare impresionantă şi atrăgătoare. (În unele cazuri, cu atât mai atrăgătoare cu cât disponibilitatea reală de a participa la ea este mai mică, pentru că, nu-i aşa, contactul fizic cu jandarmii nu se anunţă la fel de ofertant intelectual ca radicalismul on-line). Din păcate însă, în România revoluţia e cu neputinţă deocamdată. Ca atare, o politică de stânga, susceptibilă să promoveze cel puţin statul social împotriva cupidităţii sistemului financiar internaţional, este posibilă numai în cadrul instituţional existent, prin intermediul partidelor, sindicatelor şi organizaţiilor civice.
Din această perspectivă, situaţia stângii româneşti se prezintă critic. După demantelarea masivă a capacităţilor industriale şi exodul unei părţi importante a populaţiei active, mişcarea sindicală s-a restrâns la confederaţiile anemice ale bugetarilor, incapabile să se opună de pildă reducerii din 2010 a salariilor cu nu mai puţin de 25%. Organizaţiile civice, cu finanţări şi afilieri destul de neclare, împărtăşesc în general cultura politică a dreptei, în numele unui anticomunism reconvertit în ostilitate faţă de aşa-zişii asistaţi sociali.
În privinţa formaţiunilor politice lucrurile stau chiar mai rău, întrucât vorbim despre înşelătorie, mai dificil de surmontat decât slăbiciunea sau adversitatea. Partidul Social-Democrat (PSD) a acaparat ilicit calitatea de reprezentant al stângii, de care se foloseşte pentru a câştiga voturi şi a guverna de fapt în interesul oligarhilor locali şi al băncilor şi companiilor străine. Uniunea Naţională pentru Progresul României (UNPR) se proclamă de asemenea de stânga, fără să susţină totuşi un program corespunzător; face figură de aliat conjunctural al PSD, fără suport electoral propriu, în mod analog Partidului Conservator la dreapta eşicherului. Singura formaţiune cu adevărat de stânga este Partidul Alternativa Socialistă (PAS) – afiliat Partidului Stângii Europene alături de Syriza, Podemos, Die Linke şi Front de Gauche –, prea mic însă pentru a intra în Parlament şi grevat încă de nostalgiile ceauşiste ale unor membri.
Atâta timp cât PSD nu resimte presiunea altei formaţiuni socialiste ori comuniste, capabilă să-i dispute voturile salariaţilor şi ale persoanelor cu venituri mici, nu va fi motivat să iasă din centrismul actual, pe placul afaceriştilor care gravitează în jurul său. În această ecuaţie de putere, o şansă ipotetică a stângii partinice ar reprezenta-o apropierea dintre UNPR şi PAS. O eventuală alianţă sau chiar fuziune ar conferi UNPR o legitimitate simbolică independentă de PSD, decurgând din apartenenţa la o familie politică internaţională, pe când PAS ar obţine accesul la resursele anunţate de Gabriel Oprea – preşedintele UNPR – cu ocazia alegerilor din 2012. La scară mare, nu este exclus ca o asemenea apropiere să intereseze inclusiv Partidul Stângii Europene, în măsura în care pe această cale indirectă ar ajunge la guvernare în a doua ţară a Uniunii Europene, după Grecia.
Evident că la început noua alianţă va depinde în continuare de colaborarea cu PSD, ceea ce-i va restrânge marja de manifestare politică şi în special ideologică. Pe de altă parte, nici PSD nu este în situaţia de a se manifesta superior şi intransigent, câtă vreme existenţa guvernului Victor Ponta nu e posibilă fără susţinerea UNPR. Câştigarea câtorva primării şi prezenţa în mass media sunt de natură să creeze alianţei UNPR-PAS o notorietate de sine statătoare, pornind de la care să-şi definească ulterior segmentul electoral propriu, pe baza unui program la stânga PSD.
Fără ca această repoziţionare să implice afirmarea hotărâtă a proiectului de stânga în România, s-ar deschide măcar posibilitatea unor iniţiative legislative în favoarea categoriilor populare, lipsite astăzi aproape de orice reprezentare parlamentară. Pentru statul social, pentru democratizarea economică este puţin, totuşi este ceva în raport cu regimul oligarhic în funcţie. Dacă se doreşte mai mult, atunci să ocupe oamenii bulevardele, să facă angajaţii grevă! În absenţa activismului cu suport de masă, demersul politic se reduce inevitabil la soluţiile minimale, aşadar la negocierile punctuale şi concesiile cu aer adeseori meschin între partidele din zona puterii.
De altminteri, perspectiva unei alianţe UNPR-PAS nu constituie pentru moment altceva decât o virtualitate teoretică justificabilă potrivit raţionalităţii organzaţionale, conform căreia interesul sistemic al UNPR ar fi ieşirea de sub tutela PSD, în vreme ce PAS ar avea ca obiectiv structural accederea la actul decizional. Numai că în practică argumentele abstracte nu corespund întotdeauna cu opţiunile subiective ale celor implicaţi, care pot să prevaleze faţă de raţionalitatea obiectivă a organizaţiei. Concret, vrea cu adevărat Gabriel Oprea să conducă o formaţiune autentică, sau relaţiile şi intenţiile sale personale se acomodează foarte bine cu statutul de anexă dispensabilă pe care-l are acum UNPR în relaţia cu PSD? Este dispus afectiv Constantin Rotaru – preşedintele PAS – să renunţe la proclamarea idealului socialist în beneficiul eficienţei limitate şi prozaice, cu atât mai mult cu cât şi-ar pierde probabil întâietatea ca lider?
În aceşti parametri impredictibili se desfăşoară politica autohtonă, lăsând loc larg traficului de influenţă şi combinaţiilor conjuncturale ce scapă determinărilor doctrinare. Lipsa mobilizării populare face ca viitorul stângii să se decidă într-un atare context pragmatic şi tranzacţional, în care legăturile personale tind să conteze mai mult decât identificările ideologice. Este o împrejurare nefavorabilă pentru cei cu vederi de stânga, însă şi mai nefavorabilă ar fi autoamăgirea, legănarea în iluziile revoluţionare sterile. Abia aceasta ar echivala cu victoria finală a dreptei.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Costurile sociale ale unui partid zombi: concluzii la capătul unei săptămâni foarte agitate →
Curajul acțiunii →
„Throw Them All Out” / Să plece toți! →
Pesimistă viziune. Toruşi, din cînd în cînd mai trebuie să acceptăm şi realitatea
Mult adevar aici „Atâta timp cât PSD nu resimte presiunea altei formaţiuni socialiste ori comuniste, capabilă să-i dispute voturile salariaţilor şi ale persoanelor cu venituri mici, nu va fi motivat să iasă din centrismul actual”.
Totuşi, ideea mariajului cu UNPR mă crispează. Cu un partid de trădători – sau, mă rog, traseişti? Măcar dacă ar fi de stînga.
Cînd s-a declarat UNPR de stînga? De ce s-a aliat cu Băsescu? Alianţe ne trebuie, sigur că da, dar chiar cu ăştia? Autorul încearcă un fel de cumetrie virtuală: ce ar fi dacă s-ar însura UNPR cu PSR? Ar mai trebui să fie anunţate şi părţile în cauză.
Foarte enervantă ideea că PAS (acum PSR) ar fi un partid ” grevat încă de nostalgiile ceauşiste ale unor membri „. Cuvîntul ăsta, derizoriu, scos din laboratoarelşe de propagandă anticomunistă „nostalgici” ar trebui evitat de către oamenii de stînga. Pe baza lui s-au distrus întreprinderile româneşti, s-a făcut privatizarea şi retrocedările. Dacă nu le voiai erai nostalgic.
Un banc american : cica Lady Cutare îi zice fiului ei: „Dragul meu, eu îţi înţeleg şi îţi respect personalitatea. Ştiu că ţi-ai schimbat sexul ca să protestezi împotriva machismului; te-ai măritat apoi cu un negru ca să ne demonstrezi ce hidos este rasismul. Bine, dragul mamei, dar chiar cu un BAPTIST?”