Focus

Published on februarie 28th, 2016 | by Adrian-Paul Iliescu

17

‚Cazul Vintilă Horia’ şi sofistica zglobie a lui Andrei Pleșu

‚Cazul Vintilă Horia’ a readus recent în prim plan problema dreptului de a critica excesele extremiste de dreapta ale unor autori români din sec. XX  – şi bineînţeles dreptacii noştri intelectuali s-au grăbit să sară în apărarea ‚valorilor naţionale’: Andrei Pleşu, spre exemplu, ne-a făcut cinstea mărturisirii intime că el nu crede în ideea comiterii crimelor legionare sub impulsul unor lecturi din autorii sacrosancţi ai Dreptei interbelice. Mulţumind pentru şansa regală ce ni s-a acordat  – de a întrezări o clipă ceva din comorile credinţelor intime ale lui Pleşu –  trebuie totuşi să observăm că luarea sa de poziţie e (încă o dată) sofistică.

Să trecem peste observația banală că nimeni nu a emis pretenţia comiterii crimelor de către asasinii legionari sub influența directă a lecturilor din Mircea Eliade sau Cioran, reamintind doar că a combate o teză care n-a fost susținută de nimeni constituie un exemplu clasic de eroare logică, eroarea „straw man” (adică aceea de a combate un ‚om de paie’). Și să intrăm direct în fondul chestiunii: ce tehnică de argumentare practică Andrei Pleșu? Răspunsul este simplu: insinuarea sofistică. E vorba de o insinuare, întrucât Pleșu nu afirmă frontal că maeștrii Dreptei intelectuale interbelice n-ar avea nici o culpă morală, ci lasă doar să se înțeleagă că e de necrezut ideea unei atari culpe (de vreme ce criminalii propriu-zişi nu citeau operele magiștrilor…) Și e vorba de sofistică, întrucât Pleșu substituie culpei reale, aceea că Eliade, Cioran, Noica sau… Vintilă Horia au făcut o propaganda toxică, de tip fascist,  o culpă falsă, aceea că numiții maeștri ar fi instigat direct crimele legionare, comise chiar sub impulsul literaturii lor – pentru a putea apoi jubila indicând cât de nelegitimă este atribuirea acestei culpe. Naivii vor fi desigur imediat convinși – dând din bărbi (sau din zulufi, după caz) vor întări asiduu concluzia că acuzația este absurdă. Ne putem oare imagina că nicadorii sau decemvirii își petreceau timpul în bibliotecă, și că ei au închis inflamați cărțile maeștrilor doar pentru a se duce să-și încarce revolverele? Nu, desigur – nu lectura acestor cărți i-a aruncat în starea paroxistică ce explică oribilele lor crime – așadar, maeștrii sunt inocenți, quod erat demonstrandum!

Un moment, însă. Care e supoziția ce face credibilă această ‚argumentare’? Nu alta decât aceea că autorii sunt vinovați moral doar dacă lectura textelor lor e impulsul care a cauzat crima. Cum nu citirea insistentă a operei lui Eliade sau Cioran a cauzat crima, cei doi autori ar fi inocenți… (mă rog, se face totdeauna concesia ipocrită a recunoaşterii unor ‚derapaje’, adică a unor mici devieri accidentale, deci nesemnificative).

Aici sofismul implicat devine foarte clar. Întrebarea-cheie este dacă autorii divinizaţi au sau nu o culpă morală. Iar culpa morală a unor autori extremiști nu se judecă după dimensiunea intervalului de timp ce a trecut între citirea operelor lor și comiterea crimei, nici după existența unei legături cauzale directe între text și crimă. O atare legătură este, de altfel, practic imposibil de dovedit, deoarece lectura unor articole instigatoare poate totdeauna juca rolul mai modest de „triggering” (‚apăsare a trăgaciului’, factor declanşator ultim), în timp ce cauzele sunt mai vechi şi mai profunde (ură, sete de răzbunare, fanatism etc.)

În realitate, culpa morală decurge din nocivitatea sau toxicitatea ideilor vehiculate în text, nu din faptul (totdeauna doar presupus) că tocmai ele au condus mâna care a luat arma și a tras. Indiferent că ele au împins sau nu direct pe cineva anume la crimă, scrierile extremiste (exaltând rasismul, violenţa şi agresivitatea, justificând exterminarea unor grupuri etnice sau sociale etc.) rămân culpabile moral, deoarece ele fie pledează subtil pentru fapte criminale, fie legitimează, fie şi indirect, asemenea fapte.

Una dintre metodele clasice de deformare a realităţii şi de propagare a confuziei morale (protectoare pentru vinovaţi), un instrument sofistic fundamental, este deplasarea atenţiei de la esenţial la neesenţial, de la central la periferic. La noi, s-a practicat totdeauna cu exuberanţă această metodă. Cu privire la sanctificaţii autori interbelici de dreapta, s-a încercat succesiv să se demonstreze inocenţa prin susţinerea tezelor:

1/că n-au fost înscrişi în Legiune sau în alte mişcări extremiste,

2/ că n-au depus activităţi militante,

3/ că s-au distanţat, în unele chestiuni (deşi nu în toate), de politicile extremiste,

4/ că n-au fost antisemiţi (cu varianta tradiţională că ‚aveau prieteni evrei’),

5/că n-au fost fascişti (aici se introduc, bineînţeles, tot felul de nuanţe obscure menite să diferenţieze legionarismul de fascism) şi aşa mai departe. La această paletă de subterfugii se adaugă acum şi acela că

6/‚criminalii legionari nu citeau pe Eliade şi Cioran’.

Dar toate, absolut toate, aceste teze mistifică chestiunea prin deviere de la esenţial: centrală şi importantă nu este nici întrebarea dacă autorii sacri aveau carnet de legionar, nici întrebarea dacă au participat la acţiuni de forţă, nici întrebarea privind gradul de antisemitism sau fascism… după cum nu este nici aceea privind lecturile asasinilor legionari. Întrebarea-cheie este dacă scrierile lui Eliade, Cioran sau Vintilă Horia propagau idei extremiste de dreapta, dacă transmiteau mesaje toxice, dacă exaltau Legiunea sau fascismul, dacă legitimau indirect extremismul de dreapta – într-un cuvânt, dacă participau la intoxicarea extremistă a atmosferei publice prin ceea ce scriau. Din păcate, la toate aceste întrebări răspunsul este „da”. Şi tocmai pentru a oculta acest răspuns incriminator, se insistă pe chestiunile periferice ale ‚carnetului de legionar’, ‚participării la acţiuni de masă’, sau… lecturilor nocturne ale asasinilor legionari.

La alţi autori, tactica ar fi imediat vizibilă. Ea nu e deloc rafinată în fond (chiar dacă e colorată stilistic), rămânând la nivelul argumentului popular „las’ că nu l-a omorât, doar i-a dat o palmă” (‚articolele ofensatoare sunt scăpări, ca palmele date la furie, nu crime’). La Pleşu însă, care practică zglobiu tușa prin tangentă, eschiva cu tâlc, fenta spumoasă, sofistica este mai bine mascată. Aparent, el nu pledează decât pentru nuanţare, pentru conservarea diferenţelor între personaje (între criminali şi autori). În realitate, el ocultează sistematic vinovăţia autorilor extremişti, sugerând că vinovaţi sunt cei care au comis crime, nu cei care au scris articole. Aceeași confuzie: Pleşu argumentează ca şi cum cineva i-ar fi acuzat pe Eliade, Cioran sau Vintilă Horia de asasinat; el substituie pe nesimţite o acuzaţie falsă (de crimă) uneia corecte (de propagandă extremistă), pentru a evidenţia… cât de falsă e acuzaţia pe care chiar el a inventat-o. Or, nu este vorba nici o clipă de a-i acuza pe celebrii autori de omucidere; nu crima propriu-zisă li se reproşează. Vina ce li se impută este una morală, de susţinere şi legitimare a extremismului de dreapta, de exaltare a ‚eroilor’ legionari, de educare a minţilor în spiritul care facilitează acceptarea acţiunilor extremiste. La Eliade, bunăoară, se vede clar în publicistică momentul în care el încetează de a mai fi comentatorul intelectual (ce se distanţa de ambele extremisme, de dreapta şi de stânga) pentru a cădelniţa ‚revoluţia’ legionară, a face hagiografia unor Moţa sau Marin, şi a sugera că e nevoie de păduri de spânzurători…

Dar nimeni nu este mai orb decât acela care nu vrea să vadă… iar Andrei Pleşu este foarte hotărât să nu vadă ceea ce nu-i convine.

Tags: , , , , , , , , ,


About the Author



17 Responses to ‚Cazul Vintilă Horia’ şi sofistica zglobie a lui Andrei Pleșu

  1. Foarte bun si subtil articol….

  2. teodor gugiu says:

    Chestiunea vinovatiei intelectuale nu poate fi atat de clara cum sugerati dvs. Nu mi se pare suficient ca cineva sa scrie ceva din convingere pentru a fi invinovatit pentru trasaturi ale discursului sau care sunt condamnabile doar in lumina unor evenimente ulterioare. Daca acceptam ca un om este vinovat pentru ca opiniile sale instiga la ura si infecteaza mediul public, atunci si Platon, si Pavel, si Marx si multi altii pot fi acuzati, caci dupa standardele noastre si discursul lor poate instiga la ura. Daca Hitler n ar fi ajuns la putere, probabil Mein Kampf ar fi fost considerata o excentricitate inofensiva.
    In legatura cu Eliade, Cioran, Noica si altii, problema mi se pare mai degraba ca ei si-au camuflat opiniile din tinerete in scriele lor mai tarzii (daca A. Lavastine are dreptate), adica nici nu le au sustinut in continuare in forma radicala din trecut, nici nu le au abandonat, nici nu le au criticat deschis. Asta indica insa doar o slabiciune morala obisnuita, precum lasitatea, oportunismul sau conformismul, nicidecum ceva mai serios. Daca cineva nu e un model moral, asta nu poate fi o crima.

    • Adrian-Paul Iliescu says:

      Nu ma surprinde intentia vizibila de a inocenta discursul intelectual extremist, dar ma surprind o serie de accente confuze. 1/ faptul ca un om scrie din convingere e total irelevant: poti sa scrii din convingere lucruri abominabile si scandaloase; daca teroristii fac ce fac din convingere, asta nu-i disculpa 2/ nu e adevarat ca ideile extremiste de dreapta ar fi condamnabile doar prin prisma evolutiei ulterioare a evenimentelor: ele erau condamnabile si atunci, iar unii le-au si condamnat ( dar mass media mainstream nu facea loc acestor condamnari, fiind preocupata sa menajeze Legiunea, pe germani, etc). Ideea ca unele popoare ar fi inferioare, sau ca ele reprezinta un pericol este falsa si periculoasa, deci condamnabila, chiar daca nimeni nu trece la actiune contra acestor popoare. Instligarea la violenta neprovocata si nejustificata este condamnabila, chiar daca ea ramine fara efect ulterior (asa cum remarca si Cosmin). 3/ criteriul de evaluare a nocivitatii nu este neaparat evolutia ulterioara a evenimentelor, ci sfidarea valorilor moderne de respect pt om, pt valorile moderne ( libertate, toleranta, dreptate etc), distantarea de ceea ce apreciem drept uman si justificat. Sa zicem ca un individ spune „este bine sa imi ucid mama pt a o mosteni”, dar imediat ce spune asta decedeaza intr- un accident de circulatie. Oare afirmatia lui nu e condamnabila pt ca n-a produs efect? A crede asta ar fi total confuz. 4/ afirmatia ca Mein Kampf ar fi ramas o simpla excentricitate fara al doilea razboi mondial, e scandaloasa… cartea este plina de orori vizibile chiar si pt cine nu ar sti nimic din ce s- a intimplat dupa 1939. 5/ in spatele pozitiei exprimate de dumneata stau, pare-se, premise consecintialiste („totul depinde de consecinte”), dar este dovedit ca utilitarismul si consecintialismul nu sunt fundamente acceptabile pt moralitate (si Rawls a explicat de ce).

      • teodor gugiu says:

        Discursul jurnalistic si politic au fost dintotdeauna incorecte politic. Un gazetar precum CTP este un exemplu tipic in acest sens. Evident ca este intotdeauna preferabil sa te adresezi ratiunii celor care te citesc si sa nu incerci sa mobilizezi emotii sau sentimente (nu doar ura), insa fie oamenii politici si gazetarii nu sunt perfecti, fie o fac cu buna stiinta, probabil in urma constatarii ca discursul emotional are un efect mai sigur. Cand Blaga scrie ca „pozitivistii se tarasc gasteropodic” (in prefata la Despre constiinta filosofica) face acelasi lucru. Si dvs. va exprimati uneori foarte colorat, in special in articolele pe care le scrieti pe net. Este evident ca standardele corectitudinii politice au variat foarte mult si ca ceea ce astazi pare inacceptabil, era pe deplin tolerabil in alte circumstante. Modul paternalist in care vorbeste Mill despre popoarele din colonii (in Despre Libertate) nu poate fi acceptat astazi de nicio persoana cumsecade, desi nimeni n ar spune ca Mill nu aprecia libertatea, toleranta si dreptatea.
        Ceea ce ma intriga in toata povestea asta este tocmai incercarea de a impune standarde opiniilor si modului in care sunt exprimate ele. Eu cred ca este mai important ca oamenii sa spuna ce cred asa cum cred ei ca este mai potrivit, decat sa existe legi si institutii care masoara nivelul de agresivitate din limbaj si care ne spun cui putem si cui nu putem sa i facem statuie etc. Asemenea legi nu fac decat sa consfinteasca ipocrizia.

    • EM says:

      „Daca cineva nu e un model moral, asta nu poate fi o crima.” – e uimitor cum se produce acelasi tip de sofism asupra caruia se atrage atentia in articol. nimeni nu a acuzat pe nimeni de crima sau de culpe morale cu aceeasi tarie ca responsabilitatea pentru crima, ci doar sublinierea blamului moral pentru declaratii extremiste de instigare la ura, discriminare rasiala etc.

  3. Cosmin Vaduva says:

    Teodor, tu spui „Nu mi se pare suficient ca cineva sa scrie ceva din convingere pentru a fi invinovatit pentru trasaturi ale discursului sau care sunt condamnabile doar in lumina unor evenimente ulterioare.”
    Eu cred ca texte scrise de Eliade, precum cele la care face trimitere in text prof. Iliescu, nu sunt condamnabile DOAR in lumina unor evenimente ulterioare, ci independent, anterior, cum vrei tu, de orice evenimente ulterioare. Daca cineva instiga la comiterea unei crime, aceasta este o fapta condamnabila, independent de orice efect ulterior al instigarii. Poate sa aiba un efect nul, si tot ramane reprobabil.

    • teodor gugiu says:

      Si atunci il bagam in aceeasi oala si pe Eminescu, care sugera si el spanzurarea strainilor in Doina?

      • Adrian-Paul Iliescu says:

        Nu stiu de ce oala e vorba, dar daca e vorba de gandire extremista, da, din pacate Eminescu a aderat la multe idei extremiste ale Dreptei virulente din vremea sa, si (asa cum a insistat chiar Eliade) el a creat astfel o traditie in rindurile intelectualilor romani – iar aceasta este o traditie extremista (xenofoba, rasista, antisemita, antimoderna etc.). Evident, aceasta culpa morala nu afecteaza cu nimic valoarea lui ca poet, si nici nu infirma patriotismul sau, dragostea pt valorile nationale ettc. Dar nici valoarea lui ca poet nu anuleaza culpa morala. De altfel, cine isi da osteneala sa citeasca opinii din epoca va constata ca apropiatii poetului erau perfect constienti de extremismul sau… in acea vreme, nu ulterior!

  4. teodor gugiu says:

    Bun, atunci de ce avem statui ale lui Eminescu si nu e voie sa avem statui ale lui Vulcanescu sau V. Horia? Eu pe astia din urma nu i am citit, insa mi se pare ceva arbitrar aici.

    • Adrian-Paul Iliescu says:

      O fi. Nu stiu. Eu nu m-am ocupat de asta, ci de doar de bizarul ‘argument’ ca asasinii legionari nu citeau Eliade si Noica. Acest ‘argument’ nu este valid, asa cum nu ar fi nici un argument similar care ar dori sa-i inocenteze pe autorii de extrema stinga ce pledau pt exterminarea ‘dusmanilor maselor muncitoare’.

  5. Radu says:

    Ar mai trebui adaugat si faptul ca Eliade, Cioran sau Vintilă Horia contribuiau la cultul personalitatii lui Hitler, ceea ce mi se pare foarte agravant. Ar trebui, de aceea, mereu reamintite pasajele in care acesti ilustri lauda excelenta, marinimia, capacitatea politica si performanta lui Hitler.

    • teodor gugiu says:

      Cei mai multi dintre germani ar fi spus in mod sincer acelasi lucru. Exceptiile au fost, desigur, cu atat mai remarcabile, insa nu e o vina morala sa nu fii o exceptie. De cele mai multe ori intelectualii sunt luati si ei de val. Doctrina potrivit careia posteritatea e un fel de Dzeu, care iti poate interpreta actele si vorbele in lumina unor adevaruri eterne e o noua religie, si una mai proasta decat religiile traditionale, caci cel putin in cele din urma adevarurile eterne nu se schimba atat de repede.

      • Adrian-Paul Iliescu says:

        1/ca majoritatea germanilor ar fi spus acelasi lucru e o parere personala, fara valoare (nimeni nu a verificat ce credeau majoritatea germanilor, regimul dictatorial nazist nu permitea cercetari in acest sens- el se baza pe reducerea la tacere a persoanelor ce gindeau independent)
        2/ nu e o vina morala in sine sa nu fii exceptie, dar daca lauzi un regim criminal, asta e o vina morala, indiferent de citi altii o fac… valoarea adevarurilor morale nu e data de numarul de oameni ce le accepta la un moment dat (de aceea anumite principii morale sunt inscrise in Constitutii, pt a fi sustrase simplului vot al majoritatii!)
        3/ca intelectualii sunt luati de val poate fi cel mult un fapt, nu o scuza… daca asta ar fi o scuza, atunci orice crima colectiva ar fi scuzabila (de ex. linsajul, masacrele comise in grup etc). Dar nici aici nu stim citi intelectuali erau luati de val si citi erau pasivi de frica (regimurile dictatoriale nu admiteau disidenta)
        4/nu e adevarat ca posteritatea interpreteaza lucrurile neaparat in lumina unor adevaruri eterne, ea le poate interpreta in lumina adevarurilor recunoscute la vremea cind acele lucruri s-au petrecut; ca persecutarea unei rase sau etnii de oameni, ca exterminarea ei, sunt crime nu e un adevar descoperit recent (de posteritate) sau repus la lucru recent de ea, ci era un adevar perfect familiar pt germanii anilor 1930-1940, care cunosteau perfect valorile umaniste, iluministe etc. Ca multi dintre ei (desi nu se stie daca majoritatea!) nu le mai luau in seama, e altceva. Dar asta nu-i scuza: cei cu vederi naziste nu erau nestiutori, ci pur si simplu fanatizati.
        5/argumentele implicite in replica lui TG sunt bazate pe premisa „asa erau vremurile, nimic nu se poate reprosa”. Premisa e gresita, in mod evident, daca ar fi corecta nici o crima larg raspindita nu ar fi criticabila. De ex., coruptia s-ar scuza cu „asa erau vremurile, toata lumea fura”… e o eroare grosolana sa crezi ca aceasta e o scuza. Desi au vrut sa recurga la ea multi nazisti si legionari, dupa 1945, ea ramine nevalida.

    • Adrian-Paul Iliescu says:

      intr-adevar, exista numeroase pasaje care confirma acest lucru, si nu numai relativ la Hitler, ci si la Mussolini, Zelea Codreanu, Motza si Marin („eroi” legionari) s.a

  6. teodor gugiu says:

    In raspunsurile dvs. mereu deplasati discutia de la culpe intelectuale, culpe cu privire la ce crezi sau spui, catre culpe reale. Furtul si crima sunt condamnate de cand lumea. Opiniile antidemocratice, nu. Sa inteleg ca dvs. considerati ca exista principii morale universale cu privire la ce trebuie sa sustii si ca unul ca Platon, care lauda un fel de regim elitist era imoral? Sau poate Platon a trait cu prea mult timp inainte de Revolutia Franceza si nu se mai pune la socoteala? Nu au nicio legatura furtul si crima cu opiniile politice. Daca nu m as contrazice, as spune ca asta poate fi considerat un principiu moral in domeniul opiniei. In domeniul opiniei tot ce poti cere e sa incerci sa intelegi de ce au sustinut oamenii ce au sustinut, iar asta e sarcina istoricilor, nu a politicienilor.
    Inteleg din tot felul de surse ca exista multi oameni care il lauda pe Putin pentru modul cum incearca sa construiasca o alternativa la hegemonia americana, fara sa tina cont prea mult de drepturile omului samd. Presupunand ca aceste incalcari ale drepturilor omului, inclusiv asasinatele de care este acuzat se vor dovedi in viitor adevarate, cei care il lauda azi pe Putin sunt vinovati moral? Din perspectiva cui? Din perspectiva unui liberal, poate. Dar unii dintre ei se opun liberalismului. Deci esti vinovat moral si pentru ca nu accepti anumite valori, care s au impus in anumite circumstante istorice (si care si au pierdut forta in alte circumstante istorice)?
    Poate esti vinovat moral si ca nu ai citit anumite lucruri sau ca nu te ai nascut la timpul potrivit?
    Iar daca pt. dvs. popularitatea unui politician se poate dovedi doar prin sondaje de opinie, va reamintesc ca in anii ’30 sondajul de opinie aproape ca nu exista nici in tarile democratice. Cand spun ca Hitler a fost un personaj popular in Germania (si nu numai), nu exprim nicidecum o opinie personala, ci parerea tuturor istoricilor pe care i am citit.

    • Adrian-Paul Iliescu says:

      Ideea ca opiniile politice nu au niciodata legatura cu furtul sau crima este evident falsa. Daca opiniile politice instiga la crima sau legitimeaza crima ele devin acte de complicitate morala. Criminal nu este doar actul fizic al omuciderii, ci si actul de instigare sau justificare a crimei. cine justifica exterminarea unei categorii de oameni este vinovat cel putzin moral, dar adesea si juridic. Acest lucru este elementar si larg recunoscut, desi nu totdeauna complicitatea morala se pedepseste. Daca Teodor Gugiu era un student bun, el invatza acest lucru din facultate, cel putzin de la J. S. Mill, care a precizat ca un discurs acuzator poate fi culpabil, daca este tzinut in fatza unei multzimi furioase, ce se simte incurajata si legitimata de acest discurs.
      Cu aceasta inchei acest dialog deoarece Teodor Gugiu nu produce argumente, ci doar o retorica confuza. in plus, ii lipseste buna credinta: nimeni nu a spus ca popularitatea unui politician se demonstreaza NUMAI prin sondaje de opinie. E o idee inventata pt a putea fi criticata. Deci discutia nu are sens.

  7. teodor gugiu says:

    Pentru ca eu nu am privilegiul de a sterge comentarii care nu imi convin, ma multumesc si eu sa citez din Mill, in traducerea dvs. „Oricât de ferm convins ar i cineva, nu nu­ mai de falsitatea, dar şi de urmările periculoase, nu numai de urmările periculoase, dar şi – ca să folosesc nişte ex­presii pe care le dezaprob total – de imoralitatea şi impie­tatea unei opinii, totuşi, dacă în virtutea acestei aprecieri,care rămâne o apreciere personală chiar atunci când este sprijinită şi de opinia publică din ţara respectivă sau din vremea respectivă, acel cinevaîmpiedică audierea celor ce se pot spune în apărarea opiniei respective, atunci el do­ vedeste că îsi atribuie o anumită infailibilitate.” (D. Libertate, p. 75 din ed. a iii-a)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑