Dialoguri & întrebări

Published on noiembrie 27th, 2016 | by Redactia AsF

1

6 pe Stânga. Zbăganu (PSR): „Deja am ajuns să avem trăsăturile unei colonii de tip clasic.”

• Tweet
• Tweet
• Tweet

Dl. Gheorghiță Zbăganu este, probabil, figura cea mai pitorească a grupajului nostru. Matematician de elită (profesor la Universitatea București, la Facultatea de Matematică, doctor în matematică), autor de publicații ISI citate de sute de ori în revistele de specialitate internaționale, părintele unei constante care îi poartă numele („constanta Zbăganu”), cercetător-invitat de-a lungul timpului la universități din China, SUA, Rusia etc., dânsul este cunoscut în cercurile stângiste ca fiind și unul dintre cei mai vocali … comuniști români. Niciodată nu a făcut parte dintr-un partid cu adevărat important, deși biografia și numele i-ar fi permis acest lucru, preferând mereu să refuze compromisurile.

• Domnule prof. dr. Zbăganu, vă mulțumim pentru amabilitatea cu care ați acceptat să răspundeți întrebărilor noastre. Pentru început dorim să vă prezentați cititorilor noștri. Cine sunteți dvs. și de unde atracția față de ideile socialiste?

Sunt un matematician de 65 de ani. De unde atracția față de socialism? Jumătate din viață am trăit în socialism. Patria mea se numește Republica Socialistă România. Înainte de 1989, în anii optzeci, cei mai răi ai socialismului, devenisem și eu, ca toată lumea, anticeaușist. Eram abonat la bibliotecile americană, franceză, engleză și spaniolă. Citisem tot ce găsisem de Soljenițîn, Orwell, Koestler și credeam ca un dobitoc tot ce auzeam la Europa Liberă. Devenisem antileninist, nu numai anticeaușist și probabil că dacă regimul ar mai fi continuat aș fi devenit și anticomunist. Deși eram inofensiv, am aflat ulterior că devenisem un obiectiv al fostei securități, dosarul meu fiind disponibil online (http://rezistenta.marxist.com/dosargz131103.htm )

Totuși, am fost mereu de stânga. Sunt un egalitarist, consider că toți oamenii sunt egali în sensul că nimeni nu are dreptul să se considere superior altuia.

În decembrie 1989 am participat cu entuziasm la ceea ce atunci mi se părea Revoluția Română. Prima frustrare am avut-o de Crăciun, cînd am aflat de execuția soților Ceaușescu. Urăsc pedeapsa cu moartea, este ceva monstruos. Aș fi vrut să văd un proces corect, în care Ceaușescu să ne explice cum a fost cu datoriile, cu frigul din case și cu raționalizarea mâncării, adică să aflu ce era în mintea lui în a doua jumătate a anilor optzeci. N-a fost să fie. L-am iertat pe Iliescu, crezînd că nu el a vrut să îi ucidă pe cei doi, dar nu a avut ce face, fiind escortat de criminali ca Brucan, Voican Voiculescu, Roman sau Stănculescu. Deși eram membru de partid din 1973, nu mi-a păsat de soarta partidului de după 1990: facă ce-or ști. Nu-mi închipuiam că va fi trădat tocmai de conducerea lui. Partidul devenise o carcasă goală, dezideologizată. Voiam un  nou partid de stânga, unul care să apere interesele clasei muncitoare, unul pur și democratic. Era de rău. Ideologia PCR-ului se prăbuşea cu zgomot. Se arunca odată cu zoaiele şi copilaşul din copaie.  Pe la începutul lui ianuarie 1990 am fost cooptat, împreună cu fratele meu Virgiliu şi cu tatăl meu într-un grup care dorea să iniţieze un partid de stânga, unul care să lupte împotriva delirurilor care începuseră să înlocuiască ideologia oficială: delirul anticomunist, cel naţionalist şi cel mistic. Apăruseră nişte lozinci scrise  mare, cu roşu şi cu acelaşi fel de litere – „JOS COMUNISMUL”. La metrou pereţii erau tapetaţi cu lozinci incitatoare la ură, cu fotografii din cimitirul săracilor din Timişoara, unde trupele securităţii uciseseră 4.200 de omeni şi au torturat alte mii. Ceauşescu  nu era român, ci tătar, fiindcă românii sunt buni şi comuniştii erau „ţigani”, „unguri” sau „jidani”. Cineva tăise un cartof şi văzuse acolo Sfânta Cruce; altul văzuse într-o pată de igrasie de la casa lui pe Maica Domnului; altul tăiase un buştean şi iar văzuse acolo o cruce, pentru care se luptaseră românii.  Dumnezeu ne iubea; nu se inventase încă sfântul Arsenie Boca.

Ideea a căzut, deşi Virgiliu deja scrisese o „Proclamaţie către ţară” pe care eu am dactilografiat-o; o mai am pe undeva. Nici unul dintre noi nu avea capacitatea organizatorică necesară. Între timp societatea românească se scindase între frontişti şi „democraţi”. Decât să mă implic în crearea unui nou partid m-am decis (din lene) să intru în primul partid de stânga care apare pe firmament. NU existau. Toate partidele nou apărute erau de centru-stînga – inclusiv PNŢCD.  Soarta a vrut ca primul partid cu numele „socialist” să se numească Partidul Socialist Democratic, înființat de un tip pe numele lui Marius Cîrciumaru. Care a și cîștigat cinci deputați în primele – și singurele – alegeri democratice din România. Nu era e de stânga ci – zicea Cîrciumaru – de centru stânga. Bine, mi-am zis, atunci eu voi reprezenta aripa de stânga. Cîrciumaru a avut o viaţă scurtă: în septembrie 1990 a fost debarcat şi înlocuit cu un deputat de-al nostru, Cornel Nica. Acesta nu a găsit ceva mai bun de făcut decât să vândă partidul FDSN-ului şi să dispară de pe firmament în 1992, înainte de alegeri. Nu înainte de a dizolva organizaţia Bucureşti, care se proclamase de stânga şi voia legături bune cu nou apărutul PSM – primul partid care se considera, prin statut şi program, de stânga. Mă rog, moderată şi democratică. În august 1992 Virgiliu, care iniţiase primul ideea reorganizării PCR, a dispărut, călcat de tren (sunt sigur că a fost o crimă) şi de atunci soarta mea a fost pecetluită. Voi fi comunist şi voi continua activitatea lui Virgiliu. Singurul partid în care mă voi înscrie va fi  unul comunist. În 1994 strînsesem deja semnăturile necesare pentru înscrierea la tribunal a Partidului Comunist, ne angajasem şi un avocat – Viorel Dumitrescu. Ghinionul a fost că unul dintre iniţiatori, cel care avea la el semnăturile, ne-a trădat şi nu am mai ajuns la tribunal. A apărut un Partid Comunist – PCR Tîrgu Jiu care a avut o viaţă scurtă: o lună. După care a fost interzis, pe baza unei porcării care se numea (şi încă mai există!) „Legea Siguranţei Naţionale” din iunie 1991. O lege anticonstituţională: Constituţia a fost promulgată în decembrie 1991. De atunci au urmat 15 încercări de înscriere în registrul partidelor a unui partid comunist. Respinse toate. În 1995 a apărut un partid care se numea Partidul Muncitoresc Român condus de un tip, Ion Nicolae Cristian. Care a anunţat că va face un congres perntru schimbarea numelui în Partidul Comunist Român. Am intrat în el cu mare încredere. Numai că justiţia română a invalidat decizia congresului. Apoi PMR s-a unit cu PSM – încă trăia Verdeţ şi aşa am ajuns membru PSM. Care la rîndul lui a fost vîndut de ultimul său preşedinte, un oarecare Ion Sasu – escortat de o fiinţă pe care o chema Minodora Ilie, nu ştiu cum de se rătăcise la socialişti; ea era ţărănistă şi avea o fundaţie, „Omenia”. Aşa îi spusese ei Iisus – că e omenoasă. Vândut pe nimic la PSD. NU ştiu dacă Sasu a primit ceva la schimb – mai degrabă nu. O fracţiune din PSM nu a acceptat trădarea şi a înscris un nou partid: Partidul Alianţa Socialistă, preşedinte fiind Constantin Rotaru. Care la rîndul lui a avut un congres de schimbare a numelui în PCR, respins de justiţie, în 2010. Am făcut contestatţie la CEDO şi aşteptăm răspunsul.

Astea au fost, pe scurt, evenimentele. De ce nu  mă potolesc? Nu se poate să fii comunist şi gata! Ce mă tot bag? Din indignare. Se tot vorbeşte, de 26 de ani de procesul comunismului. Ce proces e ăsta numai cu procurori? Este ruşinos. Cine a făcut ca România să devină o colonie periferică în UE? Comunismul? Nu. Delirul anticomunist promovat cu obstinaţie de toţi cei care au ajuns la putere.

• Din câte știm, nu sunteți la prima candidatură din partea PSR. În ultimii ani ați mai candidat la alegerile europarlamentare (în 2014) și ați avut și o tentativă în vara lui 2016 de a candida la Primăria Sector 6, dar ați avut probleme cu strângerea semnăturilor și până la urmă n-ați mai ajuns pe buletinul de vot. De unde vine această perseverență, având în vedere că PSR nu a reușit niciodată să treacă de câteva zecimi de procent?

De fapt este prima candidatură, fiindcă asta primăvară mi-au fost anulate 700 de semnături din cele  3700 pe care le strînsesem. Nu erau din Sectorul 6. Dar eu întrebasem la BEC şi mi s-a spus că legea prevede că semnăturile să fie din aceeaşi localitate. Localitatea era Bucureşti şi nu sectorul 6. Asta e. Candidatura le europarlamentare nu se pune, am acceptat să mi se treacă numele pe o listă, dar alţii răspundeau de campania electorală. Asta e prima dată cînd fac o campanie electorală mai normală.  În legătură cu perseverenţa, vezi răspunsul la prima întrebare. Nu poţi să te dai înapoi de la răspundere dacă eşti membru de partid disciplinat. E de datoria nosatră să ne spune punctele de vedere, chiar dacă mass-media mainstream nu ne bagă în seamă. Pe de altă parte suntem sabotaţi şi de stânga intelectuală, care ne găseşte tot felul de erezii şi – cu lăudabila excepţie a revistei voastre – se jenează să se asocieze în vreun fel cu noi. A fi comunist a devenit – inclusiv pentru stângiştii de cafenea –  a fi înapoiat, nostalgic sau bolnav mintal. Cînd spun „stângiştii de cafenea” mă refer la personalităţi afiliate pe la Critic Atac, Social East sau tot felul de lupi singuratici dintre care unii nu au altă plăcere decît să ne arate ce proşti suntem. Nu e uşor să te declari comunist. În 1994, cînd am intrat la Facultatea de Matematică (lector) ideea era că un comunist nu are voie nici măcar să deschidă uşa facultăţii. Erau unii colegi cu care mă înţelegeam bine între patru ochi, dar evitau să fie văzuţi cu mine, să nu zică lumea despre ei „băi comunistule”. Totuşi, să nu îl mânii pe Dumnezeu, am avut noroc de oameni de calitate care au înţeles că matematica e una şi convingerile politice alta.  Ba, unii chiar mă susţineau în convingerile mele comuniste – evident, pe şest. Curajoşi…

• În 2012* rezultatul a fost foarte slab: doar 9.800 de voturi, adică undeva în jur de 0.20%. Cum se reflectă un asemenea eșec la un partid mic? La un partid mare știm cum: ar urma demisii și reorganizări. Dar la PSR?

Dacă vă referiți la alegerile prezidenţiale, candidatul nostru Constantin Rotaru a obţinut 28805 voturi. Poate te referi la alegerile uninominale din 2012, atunci îţi spun că şi 9800 de voturi e o performanţă.  Ţinînd cont de faptul că am avut doar 20 de circumscripţii în care am candidat şi de faptul că fiecare candidat trebuia să depună o garanţie în jud de 4000 de RON, pe care îi primea înapoi doar dacă partidul lui obţinea peste 2%. Dar ştiți lucrurile astea mai bine ca mine. Candidaţii noştri au fost eroi. Suma de 4000 de RON este un mizilic pentru un partid cu şanse dar pentru un candidat al nostru, e obscen de mare. Cine dă degeaba 4000 de RON? Ştiind că nu o să-i mai recupereze?

Acuma, dacă înţeleg ce vreți să spuneți, în 2012 sau 2014 Rotaru trebuia să îşi dea demisia. Ca să fie înlocuit cu cine? Nu s-au găsit amatori. În politica burgheză omul intră ca să se căpătuiască. La noi nu e aşa. Ai noştri ştiu că nu e rost de căpătuială la socialişti şi intră ca să sprijine o idee. Ideea unei societăţi a dreptăţii, a egalităţii. Dar asta nu înseamnă că sunt dispuşi să îşi sacrifice tot timpul pentru politică. Mai trebuie să şi mănînce şi să îşi crească copiii sau nepoţii.  Ca preşedinte de partid ai o mare răspundere şi nu mai ai timp liber. Este un sacrificiu. Nu primeşti nici un ban, în schimb tu trebuie să ai grijă cum faci să se plătească chiriile la sedii, căldura, internetul. Nu e uşor.

Ce pot să spun este că va urma un congres în care se va analiza ce mare brînză am făcut și cu alegerile astea.

• Dar care mai e orientarea politică a partidului? Până la urmă partidul e mai mult socialist sau mai mult comunist? V-a afectat în vreun fel apariția recentă a unor partide comuniste pe scena politică?

Partidul Socialist Român este membru în partidul Stânga Europeană care cuprinde şi comunişti, şi socialişti, şi ecologişti. Pe vreme când se numea Partidul Alianţa Socialistă, în 2010, a avut un congres în care şi-a schimbat numele în Partidul Comunist Român. Hotărârea a fost invalidată de „justiţia” română. Deci în partid există o tendinţă radicală, comunistă. Există şi tendinţe moderate ba chiar naţionaliste – pentru care diverşi radicali de pe marginea şanţului ne critică, dar nu intră în partid să lupte pentru ideile lor. Să vă spun că este un partid democratic, care îşi caută încă drumul? Totuşi, avem cu toţii ceva în comun, prins de altfel în program şi în statut. Vrem o societate mai egalitară, fără săraci şi fără plutocraţi, vrem să protejăm proprietatea publică şi să creştem rolul statului în economie. Statul ar trebui să die principalul agent economic. De ce? Ca să poată asigura învăţămînt de calitate şi gratuit, sănătate gratuită şi de calitate, locuri de muncă şi locuinţe. Un stat care nu poate face asta nu merită denumirea de stat. De ce să plătim impozite? În filosofia neoliberală statul nu se implică în economie şi trăieşte din taxe şi impozite. Aa, şi din împrumuturi de pe „pieţele financiare”. Adică e un stat de rahat, captiv, la mâna cămătarilor. Continuând pe ideea asta, nu vom ieşi niciodată din subdezvoltare. Deja am ajuns să avem trăsăturile unei colonii de tip clasic, cu „aborigeni” subcalificaţi şi prost plătiţi şi cu 40% din terenuri ocupate de colonişti. Românii au ajuns slugile capitalului străin. Cum ieşim din situaţia asta? Nu putem singuri, trebuie creată o mişcare de eliberare naţională.

Apariţia – chiar dacă tardivă şi caricaturală – a celor două partide comuniste nu poate decât să ne bucure. Înseamnă că metropola a realizat, în sfîrşit, că nu are a se teme de comunişti. Sunt sigur că o să putem conlucra.

• De ce nu se unesc comuniștii români? Senzația noastră e că sunt așa de puțini comuniști în România, încât divizarea lor în „n” partidulețe e contraproductivă.

Evident că e contraproductivă. E vorba de sechelele istoriei. O armată care nu luptă se descompune. Aşa s-a descompus şi mişcarea comunistă în ultimii 20 de ani. O mare parte de vină o are PSM-ul, partidul creat de Verdeţ. Pesemiştii afişau aere de superioritate faţă de celelalte componente ale stângii. Combinate cu laşitate. Şi acum văd roşu în faţa ochilor că la înmormântarea fratelui meu, Virgiliu, nu a fost nimeni din conducerea PSM – deşi el îi considera tovarăşi. Mereu le era frică să nu cumva să le spună lumea „băicomunistule” şi să îi interzică. S-a ajuns la relaţii proaste între diverşii vectori ai mişcării comuniste. Cum să zic, avem prea mulţi generali şi prea puţini soldaţi. Îi cam ştiu pe toţi. Unii sunt purişti: trebuie să accepţi asta, asta şi asta. Altfel ei varsă venin şi flăcări. Este trist ca să se tragă în noi de oameni care, obiectiv, ar trebui să fie de aceeaşi parte a baricadei. Mai avem şi ceva troţkişti, pe care îi înţeleg. Sunt de două feluri: unii care cred că vechea societate trebuie denumită „stat muncitoresc deformat” şi alţii care cred că a fost „capitalism de stat”. Ei luptă în primul rînd cu „staliniştii”, apoi cu ceilalţi troţkişti deviaţionişti şi, obosiţi fiind, nu mai au muniţie şi pentru duşmanul adevărat: imperialismul şi corporaţiile. Aşa, ca o anecdotă, mi-am amintit de doi troţkişti scoţieni, prieteni cu Virgiliu, care considerau că Piaţa Universităţii 1990 era o manifestaţie a claselor muncitoare împotriva stalinismului şi că stânga mondială trebuie să o susţină. Adică să îl susţină pe Marian Munteanu, care punea oamenii de acolo ca, după ce răcneau „Jos comunismul” să mai zică şi nişte „Tatăl nostru” , cu ordinul „toată lumea jos, comuniştii în picioare”.

• Și totuși, cui se adresează în alegeri comuniștii români? Comunismul – nu vorbim aici de varianta teoretică, ante-marxistă și marxistă din secolul XIX, ci de comunism ca praxis – a apărut în istorie odată cu URSS. Oare nu a murit odată cu moartea URSS-ului? Mărturisim, pentru noi e un mare mister publicul electoral pe care-l urmărește facțiunea apropiată de comunism a PSR-ului, mai ales că partidele comuniste nu au succes pe nicăieri în Europa.

Bună întrebare. De fapt sunt două întrebări. Dacă praxisul comunist a murit odată cu URSS şi care e publicul notru ţintă. Nu, nu a murit. A rămas China (ştiu că puriştii îmi vor spune că e capitalistă… fals!) Vietnamul, Laosul, Cuba. China + Vietnam = 1.4 miliarde. Still alive and kicking – cum se zice. Acum publicul ţintă: perdanţii capitalismului. Apoi: nu au succes partidele comuniste acum? Ştiți voi – ştie cineva ce va fi în viitor? Istoria e lungă. Unii îl aşteaptă pe Mesia. Alţii aşteaptă postcapitaslimul. Ştiți cum va fi? Nici eu. Dar eu ştiu că alternativa este socialism sau barbarie. Până atunci partidele comuniste trebuie să reziste. La anul vom aniversa 100 de ani de la Revoluţia Rusă.

• O ultimă întrebare pe acest subiect: este PSD-ul un partid comunist, așa cum strigă adversarii săi? Ne gândim că sunteți cel mai în măsură să explicați care e, de fapt, adevărul.

În sfîrşit, o întrebare uşoară. NU. Pesedeii, feseneii nu au fost niciodată comunişti, aşa cum li se face propagandă gratuită de adversarii de dreapta. Din cauza asta au câştigat în 1990 cu obscenul scor de 67%, fiindcă lumea credea că sunt şi ei puţin, pe acolo, comunişti. Doar se ştie că un comunist este bun iar un capitalist e rău. Dar „comuniştii” ăştia ne-au băgat într-o organizaţie teroristă – mă refer la NATO şi au distrus industria românească. Halal comunişti, care stăteau în patru labe în faţa multinaţionalelor, care au acceptat cota unică de impozitare şi care au predat resursele naturale ale României marilor tâlhari internaţionali.

• Să revenim la alegerile de pe 11 decembrie. Ce proiecte vreți să promovați în parlament dacă veți fi ales?  Și căror proiecte vă veți opune? Există la PSR obligativitatea să votați după cum dictează degetul șefului, ca la alte partide?

O lege care să interzică privatizarea. Alta care să favorizeze asociaţiile de mici producători în agricultură. Alta care să declare pământul patrimoniu naţional şi să se interzică vânzarea lui către străini. O alta care să oblige sindicalizarea în toate întreprinderile cu peste 200 de angajaţi. Renegocierea tratatului de la Lisabona, punctul care interzice ajutoarele de stat. Mă voi opune la orice iniţiativă care atacă proprietatea publică, voi susţine orice iniţiativă care o măreşte. Obligaţia la care vă referiți are sens doar la partide parlamentare. Mă bucură optimismul ei implicit.

• Credeți că vom trăi la un moment dat ziua în care nici un cetățean român nu va mai dormi pe stradă?

Nu în România capitalistă. Capitalismul ucide. Ucide omenia și speranţa. Ucide patria. Visul de a fi o societate fără homeleși se va îndeplini doar în România Socialistă.

• În iunie anul acesta Marea Britanie a ieşit din Uniunea Europeană, iar sondajele de opinie indică ascensiunea partidelor suveraniste. Cum întrevedeţi în acest context viitorul Uniunii Europene?

Îl văd foarte bun. E bine că am scăpat de perfidul Albion. Chiar sub conducerea laburiştilor, political lor externă a fost abjectă. Cine a invadat Irakul în 2003? Bush cel mic (să zic că îl înţeleg, a căzut în cap în fragedă pruncie) şi mai cine? Pudelul Tony Blair, acest trădător nemernic al ideii de socialism. Suveranişti suntem şi noi, la PSR, cel puţin parțial. Noi vrem ca statele sărace să aibă dreptul – chiar obligaţia – ca să-şi ajute firmele în competiţia globală. De ce adică să ajutăm cu facilităţi fiscale numai companiile multinaţionale? Şi să nu ne protejăm şi să ne extindem companiile încproprietate publică? Aşa că eu zic că e de bine.

• La Washington, Sofia şi Chişinău au fost aleşi recent preşedinţi favorabili înţelegerii cu Moscova. Care credeţi că ar trebui să fie atitudinea României faţă de Rusia?

Una e să zici din gură că vrei să te înţelegi bine cu Rusia şi alta e să faci ceva – de exemplu să sistezi sancţiunile. Apropo, cum se împacă sancţiunile cu liberul schimb? Generalul Rumen Radev era general NATO, ştiu şi eu cât de favorabil Rusiei este? Dodon e doar favorabil Moldovei şi, prin ricoşeu, şi Rusiei. Un lucru ştiu sigur: atitudinea noastră faţă de Rusia ar trebui să fie la fel ca şi faţă de vecinii  noştri, una de prietenie. Ca o dovadă de prietenie ar trebui să miltăm, în cadrul NATO – că tot suntem membri – pentru interzicerea bazelor străine în ţară. Şi să milităm – fireşte, în cadrul NATO – pentru desfiinţarea acestei organizaţii teroriste, reminiscenţa hidoasă a războiului rece, care produce insecuritate şi ameninţări de război. Aşa cum făceam cînd eram membri în tratatul de la Varşovia: militam pentru desfiinţarea simultană  a celor două blocuri. Acum nu mai avem ce să pretindem să fie simultan. E de bine! Apoi, ar fi bine să ne cerem iertare vecinilor noştri sârbi pentru rolul ruşinos pe care l-am avut în timpul agresiunii NATO contra Iugoslaviei din 1999.

• Domnule Zbăganu, vă mulțumim și vă urăm succes în alegeri și în cariera profesională!

–

** E greșeala redacției, rezultatul acesta a fost în 2014. În 2012 lucrurile au stat și mai prost: PSR a avut vreo 20 de candidați în toată țara și aceștia au luat vreo 3-4000 de voturi.

Tags: 6 pe stânga

About the Author

Redactia AsF

Related Posts

6 pe Stânga. Ionuț Vulpescu (PSD): „E ușor să faci dușman din stat și din angajații săi, din pensionari și asistați.” →

6 pe Stânga. Adi Dohotaru (USR): „La USR am ajuns criticându-i.” →

6 pe Stânga. Ioana Corina Miu (PSR): „Mi-ar fi plăcut să nu duc grija zilei de mâine.” →

6 pe Stânga. Azi, Gabriela Crețu (PSD): „Stânga și dreapta au sens doar în democrație.” →