Puncte de vedere vot în Elveția

Published on decembrie 14th, 2016 | by Alexandru Racu

1

România reală și România virtuală – Reflecții post-electorale

Unii jelesc pe Facebook slaba performanţă a dreptei, dar de-a lungul ultimelor decenii dreapta românească şi-a săpat singură groapa întrucât politicile neoliberale s-au tradus într-un peisaj economic în care jumătate dintre angajaţi câştigă salariul minim pe economie şi încă vreun sfert sunt sub cel mediu, asta dacă nu punem la socoteală și masa de pensionari săraci şi agricultori de subzistenţă. Altfel spus, prin modelul economic pe care l-a susţinut, dreapta neoliberală a creat un electorat de stânga care, în absenţa unei stângi românești, votează cu cealaltă dreaptă, cea paternalist-conservatoare reprezentată de PSD.

În aceste condiţii, de dezvoltare inegală (deci nesustenabilă), dreapta neoliberală de periferie, asemeni capitalismului financiar din centru, s-a menţinut în viaţă pe bază de bule morale, care inevitabil s-au tot spart de-a lungul anilor, nu doar datorită caracterului pseudo-moral al respectivelor demersuri care în timp a ieşit la iveală (comunismul condamnat de foştii comunişti şi menit să consolideze statutul moral al foştilor dizidenţi cu carnet de partid şi burse în Germania, anticorupţia menită să consolideze puterea politică a hoţilor noștri care îi saltă pe hoţii lor, integritatea academică cu prag de 5%, ș.a.m.d.), ci şi datorită faptului că astfel de bule morale nu ţin de foame. Ultima astfel de bulă spartă, bula supremă, dincolo de care alta nu poate fi, a fost preşedintele neamţ, atât de curat că are două case mai multe decât Năstase, atât de priceput că nu e în stare să lege două fraze. De aceea am considerat oportună alegerea lui, în 2014, deoarece el reprezenta punctul terminus al unui proces istoric început în Piața Universității care trebuia lăsat să se epuizeze, cu cât mai repede cu atât mai bine, după care lucrurile urmau în mod normal să se reașeze.

Între timp, după puseurile de aroganță sancționate la nivel popular – Năstase 2004, Ponta 2014 -, pe care sper că vor avea înțelepciunea să nu le mai repete peste trei ani, PSD-ul și-a consolidat imaginea de partid pragmatic, egal cu el însuși, fără fițe, care știe să-și fidelizeze un electorat tradițional și să se extindă încet și în noi zone, care tace și (mai) face câte ceva: mai mărește salariul minim, mai ieftinește niște alimente, mai taie niște taxe, mai crește gradul de colectare al taxelor, gradul de absorbție al fondurilor europene, mai dă niște pomeni electorale și, mai ales, știe să vorbească frumos cu oamenii, fără să-i calce pe coadă, așa cum au făcut Iohannis și Pruna lui Cioloș cu cei trei milioane de susținători ai demersului „Coaliției pentru Familie”, menținându-se în același timp în cadrul consensului neoliberal și al religiei cotei unice întemeiate în 2004 de Călin Popescu Tăriceanu. După părerea mea, o mare provocare pentru acest partid va fi aceea de a duce la capăt ceea ce Cioloș a promis că va face și se spune că ar fi început să facă, în speță reforma administrației publice și eliminarea aberațiilor birocratice. În rest, DNA-ul va continua să-i salte, și nu cred că vor avea curaj să facă prea multe din acest punct de vedere, aceasta deoarece instituția se bucură în continuare de un grad mare de sprijin popular, iar la aceste alegeri au votat sub 40% din alegători. La prezidențialele din 2014 au ieșit la vot peste 60% din alegători și s-a văzut ce s-a întâmplat. Marea provocare a PSD-ului va fi aceea de a guverna în așa fel încât să evite repetarea peste trei ani a scenariului patetic de la ultimele trei alegeri prezidențiale, ceea ce nu vor reuși să facă dacă vor întinde prea mult coarda.

USR-ul reprezintă cu siguranță cel mai spectaculos fenomen politic al acestui an. E un partid dinamic, urban, cu capacitate foarte bună de organizare și mai mult, care nu doar a arătat că știe să se organizeze electoral, ci cu siguranță va fi capabil să organizeze la nevoie și vreun mini-maidan, ceea ce electoratul bătrân, rural, sărac și fără studii superioare al PSD-ului nu poate să facă. Vor reprezenta cu siguranță o opoziție foarte incisivă, cu potențial mare de creștere, iar cel care poate alimenta cel mai mult această creștere e tocmai PSD-ul. USR-ul reprezintă un succes politic remarcabil și datorită faptului că au reușit să aducă în parlament, cu un scor de 9%, reprezentanți ai două dintre cele trei componente ale mișcărilor civice și protestelor de stradă din ultimii ani, cu precădere cele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană. Este vorba așadar de o alianță relativ incomodă, care i-a făcut altminteri pe mulți să rămână pe tușă, între niște mic-burghezi neoliberali sau adepți ai administrației eficiente și transparente ca antipolitică, pe de o parte, și o serie de activiști și oengiști stângiști (cu toate că vorbim mai degrabă de o stângă cultural-ecologic-caritabilă, decât de una proletară), pe de altă parte. Marea provocare a acestui partid va fi aceea de a-și păstra unitatea și de a reuși să se definească doctrinar (nu au făcut-o încă) ținând cont de realitatea socială descrisă în primul paragraf și de diversitatea clasei sociale pe care o reprezintă. Pentru că altminteri, aceste alegeri au arătat ce se întâmplă când nu ții cont de realitățile sociale.

Cea de-a treia componentă a protestelor civice din ultimii ani, cu precădere cel împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, este cea național-ortodoxă. Aceasta s-a dus în cea mai mare parte către ANR și tot ea a furnizat și baza organizatorică a procesului de strângere de semnături organizat de „Coaliția pentru Familie”. Ceea ce frapează în cazul acestei zone politice este contrastul uriaș dintre cele trei milioane de semnături strânse în scopul demarării procedurii de revizuire a Constituției și performanța rizibilă a partidului condus de Marian Munteanu, individ care a crezut și a sperat că poate să exploateze politic conservatorismul social difuz al societății românești. De altfel, s-ar părea că ANR-ul a obținut un procent mai mic decât a obținut independentul Iulian Capsali (anul acesta candidat ANR la Buzău) la europarlamentarele din 2014.

Cum anume se explică acest contrast ? În primul rând prin faptul că Biserica Ortodoxă Română și-a pus la dispoziție infrastructura pentru strângerea de semnături organizată de CPF, însă nu și-a pus-o și pentru susținerea partidului lui Marian Munteanu, și bine a făcut. În al doilea rând, datorită faptului că același bun simț (și, nu în ultimul rând, umor) popular care nu prizează agitația unora în favoarea mariajului gay, rezistă pe de altă parte și la încercarea altora de a-l exploata, prin politizare, în speranța că vor face carieră politică doar datorită faptului că nu sunt pro-gay, ci anti-gay, uitând de fapt că, prin ridicolul ei, o astfel de carieră politică nu face decât să facă de râs Ortodoxia de la care se revendică. Or apariția periodică a unor astfel de candidați cu temă unică de campanie, trimite de fapt la problema de fond a Bisericii Ortodoxe, și anume absența unei doctrine sociale, absență pe care încearcă să o exploateze fie niște impostori neoliberali gen Neamțu, Baconsky și Papahagi, fie alții care, din punct de vedere al viziunii politice, nu sunt capabili decât să recicleze crăinicismele altor epoci. Din acest punct de vedere, dincolo de originea sa dubioasă, pur și simplu Marian Munteanu n-a făcut decât să debiteze niște platitudini identitare de-a lungul întregii campanii electorale – valorile noastre, pădurile noastre, fundul nostru, ș.a.m.d. Iar atâta timp cât Biserica Ortodoxă Română nu dezvoltă, din autosuficiență duhovnicească îmbinată cu lipsă de pregătire intelectuală (alții afirmă că din rațiuni structurale), o astfel de viziune socială, mai bine nu se bagă, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de USR-ul care recent a refuzat (în alianță cu PNL-ul) să pună la dispoziția unei parohii din București infrastructura publică necesară construirii unei cantine sociale, PSD-ul se dovedește a fi un partener social mai mult decât rezonabil al BOR (dar despre toate aceste aspecte discut pe larg în cartea mea care urmează să apară la primăvară).

Desigur, încercarea ANR-ului de a acumula capital politic exploatând succesul demersului „Coaliției pentru Familie” ar fi avut probabil mai mult succes dacă n-am fi avut parte de o clasă politică matură în pragmatismul (și oportunismul) ei, care să le promită semnatarilor referendumul la care, în calitate de cetățeni români și europeni, au dreptul, ci una care să se ia după istericalele mic-stângiste cu caracter demofob, și care pe viitor lasă impresia că se vor reuni într-un partid ce se autodefinește, în mod halucinant, drept „Demos”. Așa stând lucrurile, devine evident ridicolul acestui gen de dreaptă naționalistă, care, la fel cum dreapta neoliberală alimentează bule morale, a încercat și ea la rândul ei să alimenteze o (unică) panică morală. De altfel, un comentator cu o astfel de viziune, mutat pe platforma neolegionară ROST după o carieră eșuată ca lider al Partidului Noua Republică, încerca să acrediteze înaintea alegerilor ideea că ortodocșii au ajuns „iobagi” în propria lor țară, iar asta nu datorită capitalismului pe pâine pe care acum câțiva ani respectivul autor îl promova cot la cot cu Mihail Neamțu, ci datorită faptului că, vezi Doamne, țara ar fi controlată nu de o nobilime maghiară (de fantoma asta se ocupa PRU), ci de una homosexuală.

Or, în ciuda autismului pro-european al neamțului dezorientat plantat la Cotroceni, realitatea politică pur și simplu contrazice astfel de fabulații: PSD – protocol cu „Coaliția pentru Familie”, PNL – protocol cu „Coaliția pentru Familie”, USR nu s-a pronunțat pe subiect, cu toate că doamna Clotilde Armand a spus la rândul ei că referendumul este soluția cea mai rezonabilă și mai democrată, motiv pentru care a și fost linșată pe Facebook de o gloată de cimpanzei tineri și frumoși ai corectitudinii politice (câștigându-și astfel, din acest punct de vedere, aprecierea mea). Dar contrastul dintre panica morală întreținută de ANR și realitatea politică trimite la un contrast mult mai fundamental, acela dintre România de pe Facebook, unde credincioșii cu Facebook simt într-adevăr că pierd teren, statut și like-uri în fața noilor identități ale confraților mic-burghezi (și deseori nici nu știu să se apere sau să contraatace cu foarte mult talent), și România reală, fără Facebook, suficient de amărâtă și de consolidată în identitatea ei conservatoare pentru a nu recepta tematica gay ca pe o problemă și amenințare (ca problema și amenințarea) care o privește de fapt pe ea și care, pe cale de consecință, ar necesita trecerea de la firescul unei identități sociale consolidate și necontestate la mobilizarea politică menită să o apere de spectrul dezintegrării.

Or, în condițiile în care aceste alegeri au evidențiat prețul politic pe care îl plătesc cei care nu conștientizează decalajul ce separă aceste două realități sociale, marea problemă a „Coaliției pentru Familie” este alta. Sigur, a strâns trei milioane de semnături de la creștinii (nu doar ortodocși) care frecventează Biserica săptămânal, dar problema este alta: referendumul, bineînțeles, îl va câștiga, și mai are și norocul că a scăzut la 30% pragul de validare a referendumului. Dar câți oameni va reuși să scoată la vot în ziua referendumului, asta în condițiile în care, desigur, pe de o parte cel mai probabil se va vota pe baza acelorași liste suprarealiste conform cărora vom fi nouăsprezece milioane și în 2050, dar pe de altă parte CPF nu se va putea bizui pe partide ca să scoată oamenii la vot, BOR nu va putea să compenseze financiar mecanismul de mobilizare a partidelor, iar dacă va cheltui bani masiv pentru un astfel de demers, în condițiile în care țara geme de sărăcie (și se mai face și Catedrala), BOR se va expune unor atacuri cu adevărat devastatoare (și pe bună dreptate) ale taberei progresiste. Astfel încât, anticipez că deși probabil pragul de 30% va fi depășit în cazul referendumului pe care Dragnea a promis că îl va organiza, orice strategie s-ar adopta, rezultatul final (la fel ca în cazul referendumului anti-imigrație al lui Victor Orban) va fi tot o nouă lovitură de imagine pentru BOR, în urma căreia BOR va pierde și mai multe like-uri.

Dar asta se întâmplă când confunzi familia cu familia mic-burgheză (după recensământ mică, într-o țară cu decalaje sociale precum România), și când aperi de gheiii de la TV (care prin satele Vrancei sau Teleormanului, din motive lesne de înțeles, n-au organizat încă nicio paradă) familiile care sunt decimate de politicile de ajustare structurală susținute de ortodocși precum Neamțu, Papaconsky, Pleșu și alții reciclați pe la „Trinitas” și „Doxologia” (reciclarea după o carieră politică mizerabilă în slujba capitalului ținând loc de reînnoire, care pe vremuri se dobândea mai degrabă printr-un sejur îndelungat pe la vreo mănăstire), despre care scriu pe larg în cartea ce urmează să apară la primăvară, fiind în același timp ignorate duhovnicește (sau căpitănește – Să faci Mariane o Țară ca Soarele Sfânt de pe Cer!) de către alții care critică anticomunist PSD-ul dar nu sunt în stare să schițeze vreo alternativă ceva mai consistentă la cârpelile sociale (deci pro-familie) cu care operează acesta în condiții de climat neoliberal.

Tags:


About the Author

este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti; Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena; doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.



One Response to România reală și România virtuală – Reflecții post-electorale

  1. Radu says:

    Alexandru Racu, mult succes cu cartea anuntata. O asteptam cu nerabdare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑