Focus

Published on decembrie 22nd, 2016 | by Lucian Sârbu

2

Decembrie ’89, o falsă dilemă: „revoluție” sau „lovitură de stat”?

Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 e greu de înțeles chiar și astăzi, după 27 de ani, pentru că orice discuție care privește acele evenimente este de cele mai multe ori motivată ideologic.

Există două idei principale în jurul cărora gravitează interpretarea evenimentelor respective: ideea revoluției și ideea loviturii de stat. În cele ce urmează nu voi face greșeala de a mă alătura unei tabere sau celeilalte, considerând că ambele interpretări luate în considerare la ora actuală au partea lor de dreptate.

Să luăm, de pildă, argumentele „revoluției”. Revoluția este un concept teoretizat încă din antichitate de Aristotel și are la bază un criteriu foarte simplu: o revoluție reprezintă o schimbare rapidă și radicală a formei de guvernare, făcută de jos în sus, dinspre popor spre elita conducătoare, și nu invers. Altfel zis, e un soi de revoltă populară reușită.

Conceptul s-a impus definitiv în istoriografie, cum bine știm, odată cu Revoluția Franceză din 1789.

Au reprezentat evenimentele din decembrie 1989 o „revoluție”? Fără îndoială. Schimbarea formei de guvernare a fost una radicală și s-a petrecut extrem de rapid. Acest lucru e incontestabil. Practic, între primele scântei de la Timișoara și asasinarea lui Nicolae Ceaușescu (momentul care marchează sfârșitul ciudatelor „lupte” cu teroriștii și preluarea definitivă a puterii de către grupul lui Ion Iliescu) a trecut doar ceva mai mult de o săptămână. Dacă vorbim de schimbările mai profunde, cum ar fi: modificarea Constituției, modificările aduse economiei centralizate (prin privatizări, liberalizarea cursului de schimb, destructurarea agriculturii etc.) acestea au durat câțiva ani, dar erau în general încheiate sau deja orientate pe un drum ireversibil după nu mai mult de 4-5 ani. În plus, ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 a avut un puternic suport popular. Politica de austeritate a lui Ceaușescu din anii ’80, dictată de dorința de a plăti foarte rapid datoria externă, nemulțumise profund populația. Nemulțumirea nu a izbucnit brusc: existase precedentul de la Brașov ’87 și nu trebuia să fii prea perspicace ca să înțelegi că în acea parte a Europei în care sistemul comunist-sovietic se prăbușea de la o zi la alta, România nu avea cum să rămână izolată.

Să luăm argumentele celeilalte tabere, care susține că a fost „o lovitură de stat”. O lovitură de stat, pentru a fi o lovitură de stat, trebuie să conțină un anumit element conspiraționist (o premeditare), un plan de execuție și găsirea unui moment favorabil. O lovitură de stat este executată de un grup redus de conspiratori din rândul elitei sociale (niște cetățeni oarecare, fără conexiuni la vârful politicii, al armatei, al serviciilor secrete etc. nu ar avea nici o șansă să dea o lovitură de stat) care nu se află neapărat în asentimentul populației. Deși în 1989 populația nu cunoștea toate amănuntele pe care le știm noi, astăzi știm aproape cu certitudine că înlăturarea lui Ceaușescu de la putere a fost decisă de marile puteri, foarte probabil chiar la întâlnirea din Malta dintre Bush și Gorbaciov din 2-3 decembrie 1989, că marile puteri aveau agenții lor care acționau în România și că gruparea lui Iliescu/Brucan nu a fost câtuși de puțin așa de „emanată” de revoluție cum s-a pretins imediat după evenimentele din decembrie 1989, ba dimpotrivă: constituirea grupării, măcar la un nivel minim informal, precedase revolta populară din decembrie ’89. Procurorii vorbesc astăzi deschis despre „premeditarea” Revoluției, al cărei dosar juridic a fost redeschis. Mai mult, există voci care susțin că încă din anii 1984-1985 cadre militare urmăreau înlăturarea de la putere a lui Ceaușescu [1], ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva în zilele de după 22 decembrie nu a existat o reală competiție pentru putere între gruparea „civililor” condusă de Ion Iliescu și o parte a armatei condusă de un agent KGB notoriu, generalul Nicolae Militaru, ceea ce a și dus la evenimentele tragice de după 22 decembrie. Încă nu putem ști la această dată dacă nu cumva „scenariul” de răsturnare de la putere a lui Ceaușescu impus de marile puteri, poate exasperate de faptul că în România nu se coagulează o opoziție pe modelul Solidarității poloneze, sau al Cartei 77 cehoslovace, nu prevedea de fapt o preluare a puterii de către armată, și dacă nu cumva gruparea civilă a lui Ion Iliescu, acționând separat, nu s-a trezit încurcând anumite planuri oculte. Cert este că eventuala competiție dintre pretendenți a luat sfârșit abia prin sacrificarea soților Ceaușescu din 25 decembrie. Mai târziu, prin prisma a ceea ce s-a întâmplat în primăvara lui 1990, când FSN-ul s-a constituit ca partid și a câștigat detașat alegerile, a devenit clar că de fapt grupul lui Ion Iliescu nu era o simplă „emanație” a revoluției, ci un grup politic pregătit din timp să preia puterea și s-o rețină. Perfidia mecanismelor puse în practică de Ion Iliescu și acoliții săi în primăvara lui 1990 (eliminarea aproape imediată a tuturor revoluționarilor adevărați din conducerea FSN, acapararea totală a puterii de către FSN, inflaționarea scenei politice cu mici partide aservite pentru a putea dicta în CPUN, instigarea cu cinism a muncitorimii, și în special a minerilor, împotriva competitorilor politici etc.) precum și faptul că fostul conducător a fost asasinat cu sălbăticie, în urma unei mizerii de proces, despre care s-a spus că a fost „ultimul proces stalinist” din Europa de Est, nu fac decât să întărească impresia de lovitură de stat. La asta se mai adaugă și faptul că după decembrie 1989 regimul Iliescu a părut ciudat de servil și „recunoscător” față de linia gorbaciovistă a URSS-ului, nu în ultimul rând prin semnarea unui tratat de prietenie complet inutil (dar nu nevinovat) cu URSS-ul muribund,  în primăvara lui 1991.

Ambele tabere, așadar, dețin argumente valabile pentru propria teză. Cel mai simplu ar fi să acceptăm că evenimentele din decembrie 89 sunt mult mai complexe decât cele mai simple categorisiri și să ținem cont de toate faptele: pe fondul unei revolte populare autentice, cu sute de mii de oameni în stradă la Timișoara, București și în alte mari orașe, s-a produs o revoluție politică reală a cărei conducere a fost confiscată de gruparea lui Ion Iliescu prin tactici similare unei lovituri de stat. Istoria nu ar fi nici la primul, și cu siguranță nici la ultimul asemenea eveniment ambiguu. Revoluția Bolșevică, de pildă, a fost mai degrabă o lovitură de stat, decât o revoluție autentică. La fel și Revoluția de la 1848 din Moldova (care a durat câteva ore).

Decembrie ’89: nici revoluție, nici lovitură de stat, ci o înfrângere

Întrebările relevante trebuie să se focuseze mai degrabă pe ceea ce știm cu certitudine din punct de vedere istoric despre evenimentele din decembrie 1989, lăsând disputele sterile în seama istoricilor motivați ideologic, care, în funcție de interesul fiecăruia, vor susține sute de ani de acum încolo ba că a fost revoluție, ba lovitură de stat (să ne amintim de Grivița ’33: din perspectiva comuniștilor a fost o luptă socială pentru drepturile muncitorilor pregătită și condusă de comuniști, în timp ce din perspectiva regimului din acele vremuri și al celui actual a fost o rebeliune comunistă minuțios pregătită de la Moscova). Or, dacă e să știm ceva, atunci știm cu certitudine că în decembrie 1989 România a pierdut Războiul Rece, la fel cum o făcuseră deja majoritatea suratelor sale din Estul Europei și cum avea s-o facă însuși URSS-ul în decembrie 1991. Războiul Rece a fost, desigur, un război neconvențional, dar tot un război: unul real, indubitabil. Cele două blocuri ideologice – blocul vestic, în frunte cu SUA, și „lagărul socialist” în frunte cu URSS – s-au confruntat în perioada 1945-1985 (până la venirea lui Gorbaciov în fruntea PCUS) pe toate planurile: militar (în Coreea, Cuba, Vietnam, Afganistan etc.), economic, științific (ex. cursa pentru cucerirea spațiului), sportiv, cultural etc. Singura deosebire față de un război convențional a fost dată de faptul că cele două superputeri, SUA și URSS, nu au tras niciodată, direct, vreun foc de armă una împotriva celeilalte (deși au fost foarte aproape) ba mai mult, în cadrul ordinii de drept rezultată după al doilea război mondial au putut chiar să exerseze participarea comună în cadrul organismelor internaționale, de multe ori cu rezultate practice de netăgăduit. Prin interpuși și aliați, însă, confruntarea a fost feroce, deschizându-se chiar și teatre de război pe toate continentele, mai puțin în Australia. Gherilele sud-americane, diverse miliții africane, „talibanii” afgani și teroriștii islamiști sunt doar câteva dintre sechelele acelor vremuri.

În aceste condiții întrebarea legitimă pe care trebuie să și-o pună politicienii noștri la 27 de ani de la evenimente este: de ce nu semnăm odată un tratat de pace cu învingătorii?

Întrebarea este legitimă pentru simplul motiv că România, azi, pare a fi complet învinsă și prăduită. Și prăduirea nu pare să se mai termine, chiar și azi, la 27 de ani de la evenimentele din decembrie ’89. În dreptul internațional nici un învins nu este distrus sistematic, distrugerea post-război fiind ea însăși o crimă de război. Până și după al doilea război mondial România a fost mai civilizat tratată de învingătorii de atunci, adică URSS-ul, cu care s-a semnat un tratat de pace la Paris care prevedea niște clauze clare: care să fie despăgubirile de război, în ce  cuantum, cum să fie plătite etc. După încheierea „socotelilor”, România a putut să ceară plecarea soldaților sovietici, au fost desființate sovromurile și românii au putut chiar să aibă politici independente în foarte multe domenii: în anii 60 s-a respins planul Valev, s-au pus la punct relații comerciale de durată cu o serie de state „capitaliste” și s-a produs ascensiunea fulminantă a lui Ceaușescu, care a păcălit comunitatea internațională cu prilejul evenimentelor de la Praga din 1968, când a refuzat să ia în seamă solicitarea Tratatului de la Varșovia (de fapt a URSS) de a participa cu trupe la invazia Cehoslovaciei.

Practic, în ultimii 27 de ani Occidentul a așezat aici bazele unei subdezvoltări durabile. Tot ce i-a interesat pe învingătorii noștri din 1989 a fost să își asigure acasă câștiguri economice prin privatizarea sistemului bancar, a resurselor naturale, a fabricilor valoroase etc. Plus că și-a asigurat un fenomenal rezervor de forță de muncă ieftină, vreo 3 milioane de compatrioți rânind pe ogoarele vestului. Aflată la periferia Europei, România nici măcar nu a beneficiat de un efect de contagiune cu bunăstarea de care au beneficiat țările aflate nas în nas cu învingătorii: Polonia, Cehia și Ungaria. În aceste țări salariul mediu e în general dublu față de România. Tot mic față de standardele occidentale, dar semnificativ mai mare decât la noi.

Ceea ce este mai alarmant este că an de an apar noi cerințe ale învingătorilor, oricât de secătuită ar părea România. Simpla bănuială a existenței gazelor de șist i-a și adus aici pe cei de la Chevron despre care aflăm astăzi că au plecat dând statului român o frumoasă țeapă de 1,4 miliarde EUR. S-a încercat valorificarea rapidă (și criminală) a aurului rămas la Roșia Montană, nu s-a reușit, dar acum statul român e dat în judecată la Centrul de Arbitraj de pe lângă World Bank (băieții joacă dur). Serviciile sociale ale statului au început deja să fie privatizate în favoarea unor companii occidentale încă din 2008, prin privatizarea unei părți a sistemului de pensii. Privatizarea sistemului de sănătate pare o chestiune de timp. La fel și educația, care de facto are numeroase zone deja privatizate (zona manualelor școlare, de pildă; e drept că aici privatizarea s-a făcut în favoarea unor editori români). Ni se cere suplimentarea efortului de susținere a războaielor NATO (în condițiile în care în România încă sunt școli fără grup sanitar în interior). Ni s-a cerut acceptarea unui program de creditare subprime, aberant (Prima Casă) doar pentru susținerea monedei euro, care risca să se prăbușească dacă se prăbușeau băncile străine din România care au inițiat și susținut bula imobiliară. La fel și împrumutul de la FMI din 2010, al cărui singur efect palpabil a fost că a apărat cursul de schimb care, la rândul lui, i-a protejat pe datornici, ceea ce într-un final a protejat băncile. Dl. prim-ministru Ponta, ni-l aducem aminte, plecase „leu” din România cu prilejul suspendării lui Băsescu și s-a întors „mielușel” de la Bruxelles, adus de spate, umil, ca un veritabil chelner, după întâlnirea cu Barroso. Mai nou, guvernul Cioloș s-a apucat să privatizeze aeroporturile și porturile. Despre structura fiscalității, gândită ca un preș în fața multinaționalelor și ca un zbir față de muncitorul local, nu mai pomenesc. Când strănută AmCham se deschid degrabă umbrelele la Palatul Victoria, în timp ce ambasadorul puterii suzerane intră ca-n brânză în viața politică de la București, dând indicații prețioase și chemând politicienii la ordine. Ah, și să nu uităm pădurile! Etc. Cerințele învingătorilor par să nu se mai termine. Și toate acestea pentru că nu există un tratat în care învingătorii să-și precizeze clar dorințele și limita acestora. Cât mai au de gând să ia, și cum. În decembrie 1989 România a pierdut un război, și aceasta e lecția cea mai importantă a acelor evenimente.

Nu vreau să fiu greșit înțeles. Nu sunt anti-occidental, așa cum nu sunt nici anti-rus, anti-chinez sau anti-brazilian. Dar trebuie să ne conștientizăm la modul cel mai serios situația de învinși și să devenim conștienți de drepturile pe care le avem ca stat și ca națiune.  Războiul Rece a fost neconvențional. Înfrângerea, pe cale de consecință, a fost tot una neconvențională. E cazul însă să o transformăm într-una convențională, cu limite clare. Ne-ar trebui niște politicieni care să le mai și poată zice învingătorilor „Stop!”, „Ajunge!”, „Nu-i posibil!”. Poate îi vom avea din 2017. Cine poate ști?

[1] De ex. http://www.contributors.ro/societatelife/ipoteze-in-dosarul-generalului-nicolae-militaru/


About the Author

Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de marketing. A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia.



2 Responses to Decembrie ’89, o falsă dilemă: „revoluție” sau „lovitură de stat”?

  1. Pribeagul says:

    La multi ani, domnule Lucian!
    Consider ca fiind excelenta aceasta analiza.
    Este evident ca principiile capitalismului de organizare si conducere a societatii au triumfat. Evident ca Razboiul Rece a foast cistigat de occident, dar invinsul in acest razboi a fost URSS. Teza de a considera Romania cu statut de invins este foarte interesanta, dar discutabila.
    Am cautat mult explicatia acestui jaf si situatii pur si simplu nemaiintilnite, iesite cu totul din limitele rationalului, desprinse parca dintr-un science-fiction oribil. Sa te tezesti, intr-o tara relative bogata, dupa ani si ani de discurs care s-a dovedit a fi demagogic, cu un salariu mediu net de cca 450 euro si o pensie medie de sub 200 de euro/luna, la preturi aproape occidentale, nu-i cea mai placuta situatie pentru cetateanul roman.
    Consider ca jaful incredibil la care a fost supusa Romania se explica mai putin prin lacomia bolnava si neomenoasa a capitalistilor externi sau interni si mai mult prin nevolnicia conducatorilor postdecembristi ai tarii.
    Suntem prea ingaduitori cu toti nemernicii care ne-au nenorocit!

    • Lucian Sârbu says:

      Vă mulțumesc, la mulți ani și dvs.

      Situația e și mai tragică dacă luăm în considerare salariile și pensiile mediane, nu pe cele medii. Sigur că o parte mare din vină o are clasa politică. Din păcate România a devenit o colonie de tip clasic, condusă de o clasă politică pe care analiștii marxiști ar numi-o de tip „compradores”. Această clasă are doar un rol de administrare a coloniei din perspectiva intereselor coloniale externe, pe principiul fanariot: „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑