Focus Puzzle glob pamantesc

Published on decembrie 28th, 2016 | by Claude Karnoouh

2

Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români

Înțeleg prea bine de ce acea parte a populației conectată permanent la Facebook, Twitter, Instagram, televiziuni etc., care îi bagă în aceeași oală, la grămadă, pe politicieni, pe consilierii acestora, pe ziariști și pe intelectuali (câteodată găsind toate preocupările acestea în pielea unui singur personaj) a luat foc mai întâi prezentând, apoi comentând, rezultatele alegerilor parlamentare din 11 decembrie 2017. Victoria zdrobitoare a PSD-ului, ca de altfel și reciproca ei, adică înfrângerea istorică a PNL-ului, urmate apoi, după numai două zile, de începutul destructurării interne a USR-ului, acest partid de „bobo” * urbani privilegiați fără nici un fel de ancorare în populația mai largă și crescut din nimic așa cum cresc plantele artificiale în ghivecele lor de plastic, a dat naștere unui potop de discuții una mai goală decât alta. Astăzi, la ora la care scriu aceste rânduri, speculațiile sunt pe cale să ia sfârșit odată cu numirea primului-ministru, în această republică în care președintele aparține partidului care a pierdut alegerile. Într-o țară precum Franța sau Germania așa ceva se numește „coabitare” și e o luptă la baionetă disimulată în ochii publicului prin intermediul ipocrit al bunelor maniere burgheze. Aici, în România, ai impresia zi de zi că politica e o chestie de negoț și târguială și că relațiile dintre instituții vor interzice o minimă colaborare între ele ducând, încă o dată, la tentative mai mult sau mai puțin grotești de demitere a președintelui.

Totuși, e nevoie să privim și să măsurăm aceste evenimente politice interne în raport cu realitatea restului lumii. România nu doar că face parte din această lume, la fel ca oricare altă țară, dar participă, chiar dacă după puterile sale modeste, în chestiunile politice internaționale, de pildă trimițând soldați în Afganistan și Irak sau autorizând Statele Unite, în cadrul NATO, să instaleze pe teritoriul ei două baze militare, una dintre ele găzduind rachete îndreptate către Rusia. Ceea ce frapează în toate discursurile electorale ale partidelor de azi e absența surprinzătoare a unei poziții precise legate de politica externă a României. Țara apare, astfel, ca un fel de provincie a unui stat federal mai larg, a cărui politică externă nu o interesează deloc, exceptând dimensiunea culturală a acesteia. În ciuda unei tradiții foarte vechi de supunere față de suveranul cel mai puternic al momentului (ceea ce a fost deseori desemnat drept „caracterul fanariot al politicii românești”) atitudinea rămâne una surprinzătoare, neliniștitoare, în orice caz de neașteptat într-o țară în care, cu excepția partidelor servile în mod explicit unor interese străine, naționalismul este manifest, pe alocuri chiar agresiv, și întotdeauna foarte zgomotos. Excepție face cazul în care vocalizele naționaliste nu ar fi decât un simulacru disimulând incapacitatea politicienilor și a unei majorități a intelectualilor de a propune un patriotism ferm și non rasist, capabil să sugereze măsuri de politică externă capabile să apere interesele minimale ale țării, adică să apere populația în ansamblul ei și în totalitatea diversității sale sociale, naționale și religioase – ceea ce filozofia politică clasică numește „binele comun” și „buna guvernare”. Această indiferență față de politica externă se poate dovedi dăunătoare, de pildă, în cazuri precum schimbarea sau refacerea alianțelor, reorientarea politicii externe sau, mai rău, dacă puterile dominante în cadrul NATO ar rupe pactul.

Astfel, în timpul săptămânii care a urmat alegerilor, în Orientul Mijlociu s-a produs un eveniment de o importanță majoră care a influențat foarte rapid ansamblul relațiilor internaționale. Este vorba de victoria zdrobitoare de la Alep a armatei naționale siriene și a aliaților săi (Rusia, Iran, luptătorii kurzi, palestinieni și Hezbollah) asupra diverselor trupe de rebeli teroriști dirijate de ofițeri străini, cetățeni ai unor țări membre NATO (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania) sau aliați (Israel, Arabia Saudită, Qatar, Iordania). Evenimentul este enorm dacă avem în vedere fenomenalele mijloace financiare puse la bătaie, cantitățile de armament consumate de pretinșii „revoluționari cu pieptul gol” și gestionarea hipertehnicizată a informațiilor prin satelit utilizate pentru a bombarda armata siriană și spitalele rusești. Nu doar o înfrângere militară ci o înfrângere morală. Cum vor justifica puterile occidentale (căci de monarhiile corupte din Golf, ale foștilor crescători de cămile și tăietori de capete wahabiști, transformați în administratori ai petrolului din zonă, nu e cazul să ne pese) față de cetățenii lor, pe lângă trimiterea masivă de ofițeri ai serviciilor secrete într-o țară căreia nu i s-a declarat niciodată război, un asemenea eșec major politico-militar? Cum vor proceda ca să le închidă gura văduvelor și orfanilor care nu vor putea fi tratați ca văduve de război și orfani de război? Prevăd deja recurgerea la diverse șmecherii întortocheate. Dar să nu ne preocupăm acum de aceste efecte particulare. Oare cetățenii țărilor NATO nu au decât ceea ce merită, de vreme ce prin votul lor ajung la putere politicienii care propun aceste politici criminale?

Evenimentul este enorm deoarece e a doua oară când, în acest debut de secol XXI, Statele Unite și NATO, dar și Israelul, suferă o înfrângere militară și politică în cadrul proiectului lor de politică imperială unipolară reprezentată până azi de îmblânzirea Rusiei și de remodelarea forțată a Orientului Mijlociu. Reversul a început în Ucraina, se continuă în Siria. De fiecare dată, un eșec. Există mai multe maniere de a-l interpreta. Oare e cazul să vedem aici, pur și simplu, efectul ezitărilor președintelui Obama prins între diverșii lobiști cu interese contradictorii și opinia publică din ce în ce mai puțin favorabilă intervențiilor externe care costă atât de mult Statele Unite, în timp ce nu doar că o parte importantă a populației se pauperizează, dar și infrastructura internă se degradează? Sau trebuie să vedem în aceste eșecuri începutul declinului global al imperiului american devenit incapabil să-și mai plătească el singur războaiele imperiale și obligat, de aceea, să se târguiască permanent cu servitorii săi occidentali care îl ajută, dar cu eforturi minime (Franța, de pildă, nu mai are suficiente bombe ca să-și înarmeze propriile avioane sau ca să-și permită un al doilea portavion!)? De aceea președintele ales a declarat că va cere fiecărei țări NATO să-și plătească singură cheltuielile de apărare. De fapt, alegerea lui Donald Trump, dincolo de latura un pic insolită, temperamentală, chiar grosolană a acestui candidat, readuce în actualitate un anumit izolaționism american care urmărește mai degrabă rezolvarea problemelor interne și stabilirea de relații comerciale bilaterale avantajoase, decât să facă din America un jandarm universal. Un fel de Real Politik de tipul New Deal care nu interzice câtuși de puțin apărarea pe plan internațional a intereselor minimale ale țării. Or, această reorientare a politicii americane dorită de jumătate dintre alegătorii americani, în ciuda reacțiilor violente de ostilitate din partea democraților neoconi și a ecologiștilor, va schimba cu siguranță politica Statelor Unite. Sigur, președintele Obama semnează acum cu toată viteza diverse decrete permițând trimiterea în Europa a unui număr cât mai mare de soldați și de echipamente militare, ceea ce ar necesita redeschiderea vechilor baze din perioada Războiului Rece, dar ele oare nu vor putea fi revocate de noul președinte?

Într-o situație în care viitorul apropiat pare atât de fluid, atât de greu de ghicit, chiar instabil, ar fi trebuit ca toată clasa politică din România, în ansamblul ei, plus ziariștii și zecile de intelectuali care trăncănesc toată ziua pe marginea cancanurilor politice locale, să emită câteva propoziții serioase pentru a expune populației, pe de o parte, datele problemei, și, pe de altă parte, potențialele poziționări politice, eventual explicate în funcție de înclinațiile politice ale fiecărui partid. Nimic legat de așa ceva, și politica externă, sau mai bine zis absența politicii externe, a rămas la discreția și în domeniul secret al executivului (nici măcar al legislativului) care, după cum știm cu toții la București, răspunde cu docilitate ordinelor NATO și SUA – adeseori acestea confundându-se. Or, experiențele istorice din a doua jumătate a secolului precedent ne-au învățat cât de mult sunt capabile marile puteri de un cinism total atunci când aliații lor nu le mai sunt utili sau când, cu prilejul unei schimbări de paradigmă, mai precis atunci când își schimbă alianțele, aceștia le-au devenit o povară. Românii par să fi uitat că Statele Unite și-au abandonat aliatul din Vietnamul de Sud atunci când au negociat soarta războiului, la presiunea opiniei publice de acasă, cu Vietnamul de Nord. Românii, în anticomunismul lor primitiv, uită felul în care rușii i-au abandonat pe comuniștii egipteni, iranieni (Tudeh) și irakieni, preferând, din considerente geopolitice, o alianță cu state dirijate de partidul Baas sau de mullahi unei solidarități internaționale cu partidele „frățești”. Românii sunt orbi atunci când vine vorba de maniera în care autoritățile franceze (Sarkozy), după ce l-au primit cu mare pompă pe Gadaffi la Paris și au luat de la acesta fonduri importante pentru alegeri, l-au lichidat doi ani mai târziu, nemaiavând nici un interes politico-economic să-l vadă în fruntea statului libian, jefuindu-i apoi petrolul și depozitele financiare din băncile europene. Or, putem paria că după sosirea la putere a președintelui Trump datele geopolitice se vor schimba nițel și că României îi va fi mai bine dacă se va supune vrând-nevrând schimbării, din moment ce nu are o politică de rezervă, adică din moment ce specialiștii și politicienii nu au elaborat dinainte o soluție de echilibru între marile puteri de pe urma căreia țara ar fi avut numai de câștigat. Căci dacă „a guverna” înseamnă să prevezi, așa cum ne învață manualele de științe politice, atunci unui guvern român serios îi va conveni mai mult să elaboreze diversele scenarii posibile ale unui echilibru abil și echidistant între Statele Unite, Europa de Vest, Rusia și China. În fapt România, sub guvernul comunist al lui Ceaușescu, deținea o poziție interesantă în Orientul Mijlociu și Maghreb în calitate de furnizor de specialiști și tehnicieni pentru diverse activități industriale, medicale sau de învățământ (foraje petroliere, mecanica automobilelor, mașinilor grele și tractoarelor, agricultură, construcții, medicină) în cadrul unui veritabil ajutor plătit acordat țărilor în curs de dezvoltare. Această poziție – sursă de beneficii geopolitice – a fost complet pierdută după ce țara s-a transformat ea însăși într-un soi de colonie de Lumea a Treia ascultând orbește de ordinele stăpânului occidental și dirijată de politicieni compradores. Or, în cazul unor mutații geopolitice și geoeconomice rapide, statele occidentale nu vor face nici un cadou pe piețele care se vor redeschide (Irak, Iran, Rusia și mai ales Siria care va trebui reconstruită de la A la Z). A găsi poziționarea din care să fie recuperate  vechile poziții geoeconomice, iată o sarcină care nu duce lipsă de anvergură în această lume în schimbare, chiar și pentru o țară al cărei potențial industrial a fost scos la mezat. Vor ști câștigătorii alegerilor din decembrie 2016 să se achite de această sarcină? Din păcate, mă îndoiesc. Aceștia sunt deja nerăbdători să le dovedească stăpânilor lor că sunt bine ancorați în moda multiculturală (in the mood) și fini cunoscători ai trăncănelilor culturaloide. Par să uite că politica nu e totuna cu enunțarea bunelor sentimente, nici spectacolul acțiunilor de caritate, nici al gadgeturilor la modă, ci, în esența ei, descifrarea momentului adecvat (kairos) însoțită de curajul deciziei (fortuná) oamenilor politici, kairos și fortuná ale responsabililor politici fără de care popoarele nu sunt altceva decât niște lachei ai celor puternici.

Așteptând, vă urez „la mulți ani” în 2017 !

* bobo = „bourgeois boheme”, „burghez boem” expresie în lb. franceză care se referă la tineretul hipster care e ancorat economic în clasa medie-superioară dar se crede la stânga și e preocupat de ultimele mode culturale. (n. red.)

Tags: , , , ,


About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



2 Responses to Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români

  1. Pingback: Claude Karnoouh: ”Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români”

  2. Lucian Sârbu says:

    Armistițiul de azi pare să confirme teza articolului. Guvernul Siriei și 7 grupuri de rebeli (dar nu ISIS și al-Nusra), totul sub tutela Rusiei, Turciei și Iranului. Americanii – complet ignorați. Nu sunt parte a acestui armistițiu, nu au avut nici un rol, nici nu sunt luați în seamă. Titlul de pe homepage-ul CNN e relevant: „Russia sidelines US”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑