Focus

Published on ianuarie 18th, 2017 | by Dan Neumann

0

Periferia ca istorie inversă a centrului

„Lansată spre mijlocul secolui al XIX-lea, dezvoltarea capitalistă a României a produs rezultate inegale ca performanță, dar în ansamblu mediocre dacă punem țara în context comparativ cu alte economii periferice care plecau de la un punct apropiat în cursa dezvoltării. Încercarea de a ieși din starea de dependență clasică a periferiei agricole cunoaște mai întâi forme de mercantilism economic și, pentru o scurtă perioadă (1938-1940), de dictatură corporatistă de dezvoltare. Putem consemna că liberalismul economic nu a fost niciodată singura referință a capitalismului românesc, modernitatea economică a noului stat fiind structurată, de asemenea, de relicve neofeudale atât de bine analizate de Gherea, de rolul statului ca mare angajator sau investitor în infrastructura fizică și chiar bancară și, mai ales, de permanența parteneriatelor mai mult sau mai puțin formale dintre stat și marele capital privat.” (Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, Editura Tact, 2014, pp. 251-252)

Din punctul de vedere al primelor cinci economii mondiale de astăzi, România nici nu există. Este o țară de sub 0.5% din PIB-ul economiei globale. Forța de muncă specializată sau cea necalificată, dar tânără, a plecat din România în urma exodului spre Vest al ultimilor douăzeci de ani. Toate instituțiile statului sunt slabe raportate la scară internațională. Capitalul străin este suprareprezentat în economia națională, dar relativ neimportant, din punct de vedere calitativ și cantitativ, din perspectiva investitorului global. Luată în sine, România nu reprezintă altceva decât mediocritatea unei țări în curs de dezvoltare. Privită însă ca o parte dintr-un întreg al economiilor emergente, România devine altceva: o țară cu o populație și o suprafață deloc neglijabile din punct de vedere economic. La nivelul unei regiuni economice în curs de omogenizare istorică de mai bine de jumătate de secol, România este necesară în dezvoltarea rețelelor economice ale Europei de Est. Țara în sine nu contează, dar regiunea în care se află deține suficiență importanță economică și, implicit, și una politică pentru strategiile marilor centre capitaliste.

Dacă mergem înapoi în istoria regională a Europei de Est, România își păstrează intactă poziția de dependență în ultimele două secole. Nu ne lansăm într-o interpretare sociologică și economică a trecutului pre-1800. Aceste interpretări există deja și au suficientă temeinicie pentru a le considera ca valabile. Pe toate hărțile Europei, teritoriul României de azi, apărea, până la 1877, ca parte a Imperiului Otoman. Spuneai osmanlâi, ziceai, printre alte neamuri supuse, și români. Desigur, reprezentarea cartografică a acestei dependențe deține o fixitate, pe care cursul evenimentelor din istorie o dezminte: la finalul secolului al XIX-lea, regatul României este deja cuplat cu oarecare succes la economia Europei Centrale și de Vest. Independența și suveranitatea României consfințesc o deplasare anterior realizată a raporturilor economice naționale dinspre Orient înspre Occident. După cum am amintit ceva mai sus, centrele capitalismului aveau nevoie de România ca de o piesă într-un ansamblu regional mai larg, menit să consolideze limitele teritoriului vast în care oamenii de afaceri vestici se puteau declara satisfăcuți și siguri pe activitățile lor zilnice. Faptul că în România exista o majoritate zdrobitoare de țărani analfabeți, cu un nivel de trai scăzut, și că piața națională era subdezvoltată nu reprezenta o problemă a cancelariilor sau a camerelor de comerț vestice. Singura grijă a acestora se referea la posibilitatea existenței unui competitor străin, a unui invadator puternic, care puteau să schimbe acest spațiu lăturalnic într-un loc în care nu se mai puteau face afaceri în mod liber. Un Imperiu Otoman se prăbușește pentru ca altul, Imperiul Rus, să pretindă dominația în regiune. Pentru capitalul vest-european, pentru marea burghezie industrială și financiară, Europa de Est a fost granița imperiului. Aceeași imagine o aveau despre această zonă și căpeteniile Rusiei. Această bătălie pentru teritoriu a declanșat reacții interne variate ale elitelor naționale est-europene. Pentru Polonia, Bulgaria, Ungaria, România, Cehia și Slovacia, Serbia etc. problema identității naționale se pune în două feluri: naționaliști proruși (deci antioccidentali) sau naționaliști prooccidentali (rusofobi).

Chestiunea însăși a naționalismului este însă clădită pe o perdea de fum înșelătoare, pe o minciună legitimatoare: în spatele „interesului național”, a culturii populare politizate și a folclorului ideologizat modernizator (să ne schimbăm în bine, adică să ne „civilizăm’’, dar să rămânem, pare-se, tot în matca tradițiilor populare), teme care revin, intens, contradictoriu și obsesiv, în sfera publică a fiecărui stat est-european, se află discursul claselor celor mai emancipate, al modernizatorilor. Orășenii, mica și marea burghezie, funcționarii de toate rangurile, deci o minoritate socială (dar puternică), ridică în slăvi poporul de jos și, în același timp în chip indirect, pe ei înșiși ca stăpânii de drept ai acestor mase mute. Naționalismul nu este emanația politică a claselor de jos. Nu a fost niciodată astfel. Clasele de jos sunt, cel mult, educate să interiorizeze acest discurs, să i se substituie și să aibă conștiința socială pe care elitele economico-politice le-au fabricat-o și le-au impus-o în gazete, în manualele școlare, în codurile de legi etc. Legitimarea politică a elitelor existente este scopul nedeclarat al soporificului naționalist.

Cu toate acestea, cum statele est-europene sunt infrastructural slab dezvoltate față de influența imperială a centrului economic (Europa de Vest, SUA sau, de cealaltă parte, Rusia) și cum, în aceeași mișcare istorică, clasele dirigente ale fiecărei țări în parte vor să își perpetueze puterea și dominația în societățile lor respective, aceste elite trebuie să servească, sub formă de (semi)periferie, intențiilor economice ale centrului. De aici, cel puțin în situația particulară a României, avem multiple paradoxuri elitare: cu toate că România interbelică era mai apropiată ca nivel de dezvoltare economică de Rusia pre- și postbelică (nu și după 1928, anul declanșării primului cincinal industrial), clasele cele mai bogate afișau o veritabilă antipatie pentru Rusia bolșevică. Dacă această rusofobie ar fi fost exclusiv datorată revoluției bolșevice, reacția este ușor explicabilă. Cum să iei partea unei puteri suverane care respinge împărțirea pe clase, mai ales într-o țară ca România interbelică, unde prăpastia dintre categorii sociale era una uriașă? Ar fi fost sinucigaș pentru elitele înseși. Pe de altă parte, rusofobia este pregnantă și în istoriografia de dinainte de anul 1918, ceea ce ne indică o raportare distantă mai veche față de Rusia în general.

După invadarea României de către trupele de ocupație sovietice în anul 1944, România, aliat semiperiferic al Germaniei naziste, se transformă în ceea ce deja fusese, pentru scurte intervale de timp, în secolul al XIX-lea: semiperiferie rusă. Jumătate de secol mai târziu, după o altă bătălie globală, România, expresie a eternei dependențe și a lipsei de forță economică internă, care să se manifeste exterior ca putere reală (pe care nici Nicolae Ceaușescu nu a fost în stare să o înlăture și să o aducă la standardul mediu al dezvoltării capitaliste vest-europene între 1970-1990), își reia poziția subordonată de semicolonie docilă în raport cu Uniunea Europeană, din care, după o tranziție tulbure și sinistră pentru omul de rând, marginala Românie face parte de un deceniu. Procesul nu este, firește, unul românesc, ci aparține, îndeosebi, Europei de Est ca întreg.

Prin urmare, tot ce se întâmplă în luptele intestine ale elitei românești actuale (capital local corupt, trăind pe spezele statului român și capital extern curat, civilizator, emancipator, productiv și european) reflectă două laturi reale: una economică, în care, într-adevăr, companiile multinaționale, plasate doar în mediu urban și, doar parțial, în cel rural, surclasează în bătălia pentru profit orice formă a capitalului autohton, și alta de relații internaționale, în care acest capital local, înapoiat și secundar ca influență, dar aparent independent față de factorul exterior, este virtual capabil să repoziționeze cândva, într-un viitor îndepărtat, țara într-o anumită autonomie reală, care poate, însă, cădea din nou sub zona de influență rusească. Ecarisajul la care este supus capitalul local, intermediat de DNA și alte instituții ale statului, justifică vocația europeană a României, dar, în aceeași măsură, ne lămurește, încă o dată, cu privire la  dependența reală a societății de Uniunea Europeană.

De ce, totuși, elitele spoliatoare în interior, dar impotente pe scena lumii (deși utile centrului global capitalist), preferă, la dimensiunea Europei de Est, stăpânul de la vest în locul celui estic? Explicația vine din dinamica internă a statului rus: pe lângă gradul de dezvoltare inferior centrelor capitalului mondial, societatea rusă nu negociază cu adevărat cu elitele locale ale Europei de Est. Ceea ce la început are aparența unui contract se transformă, după o vreme, într-un blestem: Imperiul Țarist și Uniunea Sovietică din vremea lui Stalin au un comportament internațional similar. Nu ne îndoim că lucrurile vor sta la fel și în viitorul apropiat. Mai devreme sau mai târziu, elitele locale trebuie să cedeze din puterea lor strict locală Moscovei, să se rusifice sau să se sovietizeze, în funcție de ceasul istoric, să cedeze complet suveranitatea statelor proprii și să permită Rusiei să încorporeze estul european asemenea unor gubernii orientale. Aceasta este o circumstanță intolerabilă și complet nefavorabilă elitelor naționale est-europene. Tocmai de aceea, acestea preferă să-și tranzacționeze, în schimb, economiile naționale Occidentului imperial (Germania și Franța fiind dirijorii acestei orchestre plutocrate), în speranța că acesta la va permite un grad limitat de independență economică în teritoriu, deci de putere politică veritabilă, chiar dacă redusă, și nu va prelua frâiele modernizării în adâncime a societăților respective. Rusia, de cealaltă parte, înghite și dă chip slav dominioanelor sale inițiale. Acestea ajung să fie o reflectare în afară a culturii rusești, o fațetă stranie, dar nu mai puțin vie, din națiunea rusă. Până la dezvoltarea veritabilă ce va avea poate loc, prin confluență cu Vestul european, capitaliștii est-europeni, chiar dacă nu sunt atât de influenți pe cât și-o doresc, preferă statutul de semicolonie decât pe acela îngrozitor de a nu fi nimic altceva decât o provincie pseudostatală din marea Federație Rusă.

Tags: , ,


About the Author



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑