Focus Interior de fabrica dezafectata

Published on ianuarie 26th, 2017 | by Alexandru Mamina

1

Fenomenul Donald Trump

Într-un text publicat în „Adevărul” pe 23 ianuarie a.c., consacrat dilemelor, stuporilor şi resemnărilor cu iz aristocratic ce-l încearcă de la o vreme, Andrei Pleşu îi alocă o trăsătură de condei şi preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, etichetat drept „mahalagiu oblu, încântat de sine şi de gândirea sa de rândaş parvenit”. Jurnalistic formularea poate să fie de efect, pentru că autorul (de altminteri l-am apreciat altădată) este un tip inteligent şi cu stil. Din păcate însă pentru inteligenţa lui se pare că a rămas numai cu stilul, mai exact cu talentul de a ascunde sub înflorituri verbale absenţa substanţei analitice. În cazul de faţă Andrei Pleşu ilustrează elocvent complexul afectiv al ignarilor de inspiraţie sorosistă din presa autohtonă, care-şi compensează cvasifantasmatic frustrarea înfrângerii preferatei lor, Hillary Clinton, prin recurgerea la astfel de exprimări cu pretenţii corozive. Încă şi mai grav este însă că ei nu par să priceapă de fapt fondul problemei; cu gândirea ecranată de resentimente, lipsiţi de cunoştinţele necesare, se dovedesc incapabili să depăşească registrul minor al discuţiei (despre manierele sau părul vopsit al lui Donald Trump) şi să ajungă la o interpretare structurală a evenimentelor.

Donald Trump reprezintă un paradox şi totodată un simptom politic. Un paradox deoarece, cu toate că se declară conservator (în sensul american al termenului), a fost votat de mulţi oameni din clasa de mijloc şi de muncitori; cu toate că este republican, pare dornic să renunţe la intervenţionismul militar de factură imperială în favoarea unor soluţii negociate, mai ales cu Rusia. Un simptom în măsura în care victoria sa din alegeri, împotriva unei alianţe contra naturii între politicienii establishment-ului, mediul financiar de pe Wall Street, presa mainstream şi celebrităţile liberale de la Hollywood, indică o schimbare în interiorul sistemului de conducere şi în relaţia categoriilor populare cu reprezentanţii puterii; o schimbare pe care am consemna-o sub sintagma industriaşi contra bancheri, identificabilă şi în Uniunea Europeană după ce Sigmar Gabriel – ministrul german al Economiei – a anunţat în august 2016 eşecul negocierilor pentru aşa-zisul tratat comercial transatlantic.

Simplu formulat, industriaşii, producătorii naţionali nu mai acceptă supremaţia instituţională şi normativă a marii finanţe internaţionale, tradusă în promovarea liberului schimb şi eliminarea „barierelor nontarifare”, adică a reglementărilor sociale, sanitare şi de mediu din fiecare stat, cu scopul de a facilita mobilitatea capitalurilor şi speculaţia bursieră la scară planetară, în cadrul Uniunii Europene adăugându-se şi constrângerile deficitului bugetar de 3% pentru menţinerea cursului monedei unice. Nu vorbim desigur despre sentimente umanitare ori solidaritatea cu persoanele defavorizate ci despre interese, în sensul că sistemul actual, de care marile firme producătoare au beneficiat o vreme, a început să nu mai renteze. În Statele Unite liberul schimb a devenit neprofitabil pe fondul pătrunderii masive a mărfurilor chinezeşti care le surclasează cantitativ şi sub aspectul preţului pe cele autohtone, pe când în Uniunea Europeană rigorile deflaţioniste şi asumarea de către state a pierderilor băncilor, transformate în aşa-numitele datorii suverane, limitează masa monetară în circulaţie şi restrâng cererea, periclitând astfel vânzările de bunuri şi servicii.

Declaraţiile lui Donald Trump în favoarea protecţionismului consemnează reorientarea cel puţin a unei părţi a oamenilor de afaceri, o alta rămânând în continuare favorabilă delocalizărilor şi migraţiei nestingherite a forţei de muncă, susceptibilă să alcătuiască „armata de rezervă” a capitalismului în ţările cu salariaţi incomozi. Tocmai din acest punct de vedere se observă că măsurile preconizare de preşedintele american convin categoriilor populare şi cu deosebire muncitorilor mai mult decât liberul schimb, întrucât nu-şi mai pierd locurile de muncă şi sindicatele nu se mai destructurează odată cu transplantarea întreprinderilor pe alte meridiane, iar limitarea migraţiei, pe lângă faptul că scade presiunea pusă de cheltuielile cu noii veniţi asupra bugetelor publice, le permite să negocieze de pe o poziţie mai fermă cu patronii. Există un capitalism speculativ şi un capitalism producător; ambele practică exploatarea, dar totuşi cel de-al doilea oferă perspective mai bune la angajare şi de pe urma lui rămân unele capacităţi industriale şi o infrastructură de care beneficiază toată lumea, nu doar profitorii bursieri şi specialiştii în demantelarea şi vânzarea fabricilor ca fier vechi.

Cu atât mai benefic apare protecţionismul pentru categoriile populare dacă privim chestiunea la nivelul întregii lumi, întrucât liberul schimb este de natură să accentueze decalajul dintre ţările bogate şi cele sărace. Cauza este clară: în condiţiile în care nu se aplică tarife vamale iar subvenţiile sunt prohibite sub eticheta de „concurenţă neloială” (ca şi cum ar exista realmente o egalitate a şanselor şi de tratament între bogaţi şi săraci), mărfurile mai multe şi mai ieftine din economiile dezvoltate pătrund uşor în zonele mai puţin dezvoltate şi falimentează producţia locală. Acest lucru conduce la şomaj, pauperizare şi finalmente la restrângerea cererii mondiale semnalată inclusiv de fostul economist-şef al Băncii Mondiale, Joseph Stiglitz, restrângere cu efecte secundare negative chiar şi asupra ţărilor bogate care-şi pierd debuşeele. Consecinţele majore sunt aşadar fluxul migratoriu către ţările bogate şi contractarea activităţii economice din lipsa pieţelor de desfacere, împrejurare în care primii şi cel mai mult suferă angajaţii rămaşi fără lucru nu patronii. Ca atare, decizia noului preşedinte american de a denunţa tratatul de liber schimb transpacific, înlocuit cu acorduri bilaterale între state, poate să determine cea mai importantă mutaţie din relaţiile internaţionale după dispariţia Uniunii Sovietice. Sunt motive pentru care liberalii americani ca Michael Moore de pildă, preocupaţi sincer de soarta oamenilor simpli, ar trebui să treacă dincolo de imaginea consacrată despre republicani şi să vadă că astăzi de fapt Donald Trump promovează, fie şi implicit, interesele acestora, nu Hillary Clinton, exponenta finanţei de pe Wall Street şi a cercurilor militariste cu vocaţie imperială, combătute de însuşi Michael Moore în documentarele sale. Faptul că George Soros, sponsor important al campaniei lui Hillary Clinton, vituperează la adresa administraţiei abia instalate de la tribuna reuniunii privilegiaţilor – Forumul Economic de la Davos –, confirmă cu prisosinţă constatarea.

Într-un asemenea context se explică accentuarea sentimentelor suveraniste şi printre europeni (desigur cu excepţia celor care trăiesc din carierele sau finanţările oferite de birocraţia supranaţională de la Bruxelles), tendinţă recognoscibilă în votul popular de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, în creşterea simpatiei francezilor pentru Marine Le Pen şi a germanilor pentru Frauke Petri, ori în scorurile electorale mari obţinute de Norbert Hofer în Austria şi formaţiunea JOBBIK în Ungaria. Atâta timp cât democraţii americani şi socialiştii europeni rămân blocaţi în retorica înşelătoare a umanismului „fără frontiere”, ascunzând în realitate interese mercantile şi expansioniste, atâta timp cât vehiculează temele „corectitudinii politice” împotriva majorităţii cetăţenilor, este normal ca oamenii din categoriile populare să voteze partidele dreptei naţionaliste, singurele care-i protejează împotriva efectelor negative ale dominaţiei internaţionale a capitalismului financiar. Pe lângă personaje relativ izolate precum Arnaud Montebourg în Franţa sau Yanis Varoufakis în Grecia, stânga, în diversele ei ipostaze, nu înregistrează lideri semnificativi de orientare suveranistă.

Alegerea lui Donald Trump este inteligibilă în coordonatele acestui proces de reconfigurare socială, instituţională şi geopolitică a lumii, care impune deja regândirea conceptelor şi a modelelor de analiză consacrate. În politică realismul are proprietatea de a surclasa „nominalismul”, adică blocarea în titulaturile şi identificările formale revolute, fără legătură cu practica actuală. Dacă politicienii şi propagandiştii ignoranţi nu pricep ce se petrece la nivel global, cu atât mai riscant pentru ei. Este posibil ca mai devreme sau mai târziu să resimtă la modul imperativ transformările respective, indiferent de eventualele lor abilităţi stilistice.

Tags: , ,


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



One Response to Fenomenul Donald Trump

  1. teodor gugiu says:

    Si totusi, ar trebui sa existe o reconciliere a valorilor umanismului si ale corectitudinii politice cu o forma de protectionism. Vi se pare imposibil asa ceva?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑