Eseu

Published on martie 20th, 2017 | by Axel Gosseries

0

Indienii guarani și gratuitatea semințelor

Există o tensiune între cerința de a împărți beneficiile șteviei și aceea de a promova gratuitatea semințelor [1].

Să luăm în considerare două lupte. Pe de o parte aceea a indienilor guarani din Brazilia și Paraguay, care cer o parte din beneficiile rezultate din folosirea semințelor de ștevie. Multinaționalele au folosit această plantă pentru a îndulci produsele alimentare. Indienii guarani afirmă că ștevia le aparține deoarece strămoșii lor i-au descoperit proprietățile. Nu se pune problema să împiedice utilizarea ei comercială, ci să primească o parte a beneficiilor. În acest scop se aduc argumente legate de formele de proprietate intelectuală asupra cunoștințelor tradiționale, în spiritul Convenției de la Nagoya [2]. Ceea ce ar fi absolut necesar pentru a îmbunătăți situația populațiilor sărace.

Pe de altă parte există aceia, precum asociația „Kokopelli” [3], care apără producția gratuită de semințe, inclusiv prin campanii de tipul „semințe fără frontiere” în sprijinul țăranilor din emisfera sudică. Această luptă e dusă împotriva multinaționalelor din domeniul semințelor care încearcă să limiteze prin mijloace atât biologice (generalizarea hibrizilor „F1”) cât și juridice (restrângerea regimului produselor de origine vegetală, extinderea brevetelor în domeniul vieții etc.) diverse utilizări ale semințelor, cum ar fi posibilitatea unui țăran de a sădi semințele produse de el însuși.

În timp ce guaranii se sprijină pe ideea proprietății intelectuale în profitul celor săraci alții cred că, dimpotrivă, chiar această preocupare necesită limitarea câmpului proprietății intelectuale. Această opoziție ne invită să gândim coerent articularea dintre drepturile de proprietate și lupta împotriva inegalităților, în particular în domeniul accesului la resursele alimentare de origine vegetală.

Să precizăm că vorbim aici de bunuri non-rivale: consumarea lor de către o persoană nu le împiedică să fie consumate și de altcineva. Înmulțirea unei plante se aseamănă mai degrabă cu descărcarea unui fișier mp3 decât cu mâncatul unui măr. Dacă mănânc un măr, îl împiedic pe altul să îl mănânce. În schimb, dacă multiplic un material genetic nu-l împiedic pe altul să-l multiplice și el. Astfel încât materialul genetic vegetal și cunoștințele legate de utilizarea sa sunt bunuri non-rivale.

În consecință, ca să justifici proprietatea intelectuală asupra unui tip de fruct este mult mai dificil decât să justifici proprietatea asupra unuia dintre fructele de acel tip. Și de vreme ce suntem sceptici cu privire la extinderea „dreptului de autor” la 70 de ani de la decesul autorului, atunci putem fi sceptici, de asemenea, cu privire la revendicările privitoare la proprietatea intelectuală asupra unor cunoștințe tradiționale venite din vremuri imemoriale. În principiu ar trebui, așadar, să contestăm revendicările privitoare la împărțirea beneficiilor – cum în cazul guaranilor. Asta nu ar însemna deloc să fim indiferenți față de soarta lor. Dar inegalitățile de care suferă ei ar trebui abordate mai degrabă prin altfel de mecanisme: de pildă, o redistribuire garantată în țara lor și la nivel mondial, finanțată de toată lumea, nu numai de consumatorii de ștevie.

De aceea, strict teoretic, ar fi preferabil să dăm un răspuns inegalităților din cauza cărora suferă guaranii fără să recurgem la noțiunea de „proprietate intelectuală”. Acest lucru nu presupune ideea strictă a diviziunii muncii între politicile redistributive (fiscale, de pildă) și altele care nu au legătură cu redistribuirea. E vorba, pur și simplu, de a cere ca un regim de proprietate să fie coerent.

Totuși, dacă ne-am opri la atâta lucru ar însemna să uităm că în practică modalitățile alternative de redistribuire nu sunt accesibile. Într-un asemenea context suntem obligați să găsim soluții „de mâna a doua”, cum e cea a împărțirii beneficiilor de pe urma utilizării șteviei. A ne preocupa de dreptate în lumea reală implică să acceptăm, și să apărăm, acest tip de reparații. Dar e important să fie clară natura argumentelor pentru a nu amesteca între ele cerințele legate de dreptate. Una e să afirmăm că există un argument „profund” în favoarea dreptului de proprietate asupra unui bun. Și alta e să zicem că un regim de proprietate e acceptabil câtă vreme alte căi de redistribuție sunt blocate. Construind pe baza unor reguli fără să ne fie clar care sunt principiile subiacente înseamnă să ne asumăm riscul de a-i ameți pe oameni în privința a ceea ce ne cere noțiunea de dreptate. Trebuie să menținem o coerență între revendicările guaranilor și ale apărătorilor semințelor gratuite.

[1] Am tradus „liberté semencière” prin „gratuitatea semințelor”, așadar „libertate” prin „gratuitate”, pentru că în sintagma franceză, și în acest context, „libertate” are același sens cu „free” din engleză (n. red).
[2] Vezi https://www.cbd.int/abs/ (n. red)
[3] Association Kokopelli, https://kokopelli-semences.fr/, un ONG francez care luptă pentru cultivarea în stil tradițional și împotriva OMG-urilor. Cea mai mare problemă legată de OMG-uri e că semințele în sine sunt proprietatea firmei producătoare (de pildă, Monsanto). Încă din neolitic umanitatea a învățat cum să domesticească plantele hrănitoare și cum să-și producă recolta de la an la an, stocând o parte a semințelor pentru anul care urma, astfel încât să nu ducă niciodată lipsă de hrană. Or, odată cu OMG-urile, semințele / însămânțarea devin proprietatea firmei care le livrează. Recolta e a cultivatorului, dar pentru o nouă producție, trebuie să se apeleze din nou la firma producătoare. Deseori, în urma utilizării de semințe proprietare OMG, pământul devine sterp, deoarece cultivatorul folosește îngrășăminte și alte produse chimice la care numai planta OMG răspunde favorabil, nu și celelalte. Culturile OMG echivalează cu ceea ce marxiștii ar numi „comodificarea libertății de a cultiva”, sau cu ceea ce un filozof marxist american, Michael Parenti, rezuma foarte frumos astfel: „Esența capitalismului … înseamnă transformarea naturii în mărfuri și a mărfurilor în capital, în vederea investirii și a acumulării…” (Against Empire, 1995). (n. red.)


About the Author

Axel Gosseries este permanent research fellow (cercetător principal, membru al societăţii belgiene pentru cercetare știinţifică FRS-FNRS), și profesor la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve (unde și-a obţinut și titlul de doctor în anul 2000). Axel Gosseries este unul dintre cei mai importanţi specialiști, pe plan mondial, în problematica filosofică a dreptăţii intergeneraţionale, autor al unor lucrări fundamentale în domeniu între care Penser la justice entre les générations, De l'affaire Perruche à la réforme des retraites, Paris: Aubier (Flammarion), 2004 – traducerea românească: Despre dreptate între generaţii, București: Paideia, 2011. Recunoaşterea sa drept unul dintre experţii magistrali în domeniu este atestată, între altele, de faptul că a fost invitat să semneze capitolele dedicate subiectului în lucrări prestigioase ca The Oxford Handbook of Practical Ethics, Oxford: Oxford University Press, The Routledge Encyclopedia of Philosophy, London: Routledge, The Stanford Encyclopedia of Philosophy, sau The Handbook of Intergenerational Justice, Cheltenham: Edward Elgar. El este, de asemenea, editorul unor lucrări colective esenţiale, ca Arguing about justice. Essays for Philippe Van Parijs (ed. with Y. Vanderborght), 2011, Louvain-la-Neuve: Presses universitaires de Louvain; Intergenerational Justice (ed. with Lukas Meyer) Oxford: Oxford University Press, 2009; Intellectual Property and Theories of Justice (ed. with A. Marciano & A. Strowel), Basingstoke & N.Y.: Palgrave McMillan, 2008. Axel Gosseries a scris numeroase articole de specialitate importante, mult citite şi frecvent citate, pe temele dreptăţii intergeneraţionale, drepturilor generaţiilor viitoare, dreptăţii sociale, democraţiei, egalităţii şi politicilor publice în cele mai prestigioase reviste internaţionale: Ethics & International Affairs, The Journal of Political Philosophy, Politics, Philosophy & Economics, Philosophy & Economics. Lucrările sale au apărut în limbile engleză, franceză, germană, italiană, olandeză, spaniolă, portugheză, română şi letonă. El este editor asociat al revistei Ethical Perspectives, şi membru în board-ul altor reviste internaţionale de specialitate, între care şi Public Reason (editată de Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑