Focus

Published on iunie 8th, 2017 | by Dan Neumann

1

Hidra fără capete

• Tweet
• Tweet
• Tweet

Clasări și declasări

“Gândirea speculativă, care din diferitele fructe reale a facut un fruct al abstracției – “Fructul” –, este nevoită deci, pentru a ajunge la aparența unui conținut real, să încerce într-un chip oarecare să revină de la “Fruct’’, de la substanță, la diversele fructe reale din viața de toate zilele, la pară, la măr, la migdală etc. Dar pe cât de ușor este să obții, pornind de la fructele reale, noțiunea abstractă “Fructul”, pe atât de greu este ca, pornind de la noțiunea abstractă “Fructul”, să obții fructe reale. Este chiar imposibil să ajungi de la o abstracție la ceea ce este contrariul abstracției daca nu renunți la abstracție.” (Karl Marx, Friedrich Engels, Sfânta familie, în Opere, volumul 2, ESPLP, 1958, pp. 63-64)

Cartea de debut a lui Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga (Editura Tact, 2017), în continuarea altor volume din ultimii ani, întărește discursul de stânga în spațiul restrâns și restrictiv al micii lumi culturale românești. Prin natura sa, acest volum ar trebui să fie citit de un public larg, nu neapărat recrutat dintre cadre academice, cercetători și scriitori, dar, cel mai probabil, notorietatea acestei cărți nu va depăși limitele câtorva redacții de reviste literare, a câtorva săli de conferințe și seminarii și a discuțiilor, mai mult sau mai puțin temperate, în cadrul unui grup sau altul, neapărat intim, de intelectuali. Ideologii “progresiști” își propagă ideile și analizele în mijlocul unei infrastructuri culturale complet revolute și conservatoare, care, în felul ei propriu, a pierdut de mult contactul cu dinamica internă a societății românești capitaliste. Dacă muncitorii români au făcut trecerea în ordinea socială occidentală, fiind tratați drept ceea ce și sunt, forță de muncă ieftină venită din șomajul românesc, în ultimii aproape douăzeci de ani (de când au început valurile migratorii de refugiați din motive de subzistență), intelighenția țării a rămas, pe mari porțiuni, împotmolită în anii 1990-1992, de unde aduce ofrande Vestului prin sacrificarea propriului său spirit în numele unei arte a divinației capitaliste. Florin Poenaru își propune să surprindă, ba chiar să șocheze într-o oarecare măsură, cu acest ciclu de istorii-analize politice, scrise cu fler jurnalistic și forță eseistică: în primă fază, câțiva politicieni de primă mână ai “tranziției” (postcomunism care nici nu există decât ca o ghioagă ideologică, după cum afirmă chiar Florin Poenaru) reflectă clasele sociale de dinainte și de după 1989, apoi anticomunismul ca înveliș lucitor al raporturilor de dominație politică din prezentul imediat și din trecutul recent, și, nu în cele din urmă, o critică a criticilor ordinii existente, i.e. a stângii intelectuale, care nici nu apare identificată în carne și de oase de către Florin Poenaru. O autocritică ar fi fost mai interesant de urmărit decât o polemică aspră cu abstracțiuni normative și spectre de idei, prin care ghicim urzeala deșirată a unor trupuri și fizionomii concrete, micșorate de eclerajul ideologic.

S-a observat deja că Florin Poenaru nu definește cu exactitate noțiunea de clasă. Ea se deduce din context, deși chiar și acest lucru a ridicat probleme serioase pentru unii cititori competenți. De pildă, Emanuel Copilaș, tributar analizei sociologului Pavel Câmpeanu, respinge ipoteza unor clase sociale în regimurile socialismului real. “În capitalism, raportul claselor cu capitalul este unul negociabil. Mai ales în ceea ce îi privește pe muncitori, a căror forță de muncă este realmente o marfă cu preț fluctuant. În comunism însă, prețul se impune, nu se negociază. Pe cale de consecință, forța de muncă nu este o marfă în sensul capitalist al termenului, ci o resursă. Nici birocrația comunistă nu poate fi o clasă, deoarece interesele sale sunt iremediabil scindate între centru și periferie, birocrații din provincie raliindu-se directorilor de fabrici și secretarilor județeni de partid care se opuneau pretențiilor centrului și a birocraților aferenți acestuia de a extrage cât mai multă plusvaloare posibilă. De fapt, comunismul nu este altceva decât o sumă de incompatibilități care subzistă în cadrul unui sincretism disfuncțional dat de elemente precapitaliste, capitaliste și socialiste.”[i] Nu ne-am putut da seama în ce virtuală interpretare a clasei se plasează Florin Poenaru (poate un marxism personalizat?), dar critica lui Emanuel Copilaș provine cu siguranță din înțelesul marxist al termenului, la care vom reveni curând. Pe de altă parte, Alex Cistelecan se împiedică și el în același hățis de clase disparate din studiile lui Florin Poenaru, declarându-se resemnat la gândul că “minimul care s-ar putea spune este că analiza de clasă din acest volum este doar o analiză a facțiunilor de clasă dominantă de după comunism.”[ii] Un alt critic al neclarității conceptuale este Ștefan Guga, care observă în raportarea nemijlocită dintre un individ, chiar și un politician cunoscut, și presupusa sa clasă socială o scurtcircuitare nedialectică între individualitatea și particularitatea clasei sale (un comod și mecanic formalism logic), de parcă întreaga singularitate este, în afara oricăror determinații, expresia unui universal ușor inteligibil, anume calitatea de exploatator (expresie a capitalului nediferențiat), la dispoziția simțului comun. “Analiza contextului în care acționează respectivii indivizi este cel puțin secundară, creându-se o circularitate implacabilă: relațiile de clasă în abstract sunt utilizate pentru a scoate indivizii concreți din analiză, iar apoi indivizii abstracți sunt folosiți pentru a scoate relațiile de clasă concrete din analiză. Bineînțeles, lucrurile nu funcționează tocmai ca unse.”[iii] Daca lucrurile s-ar prezenta în acest fel transparent, atunci nu ar mai fi nevoie de analize de clase, ci de păreri de clasă. E suficient să decretăm a priori (dar acest apriorism se cuvine explicat), într-un mod finit și static, câteva categorii logice moarte în care introducem un număr cat mai mare de cetățeni vii, iar astfel predeterminarea ideii nemeditate ne plasează în universalul bolșevic, al listelor de dușmani ai poporului pe considerente de clasă. Ai studii universitare și muncești într-un birou de contabilitate? Mic-burghez. Ai moștenit zece hectare de la străbunul tau pe malul stâng al Mureșului? Latifundiar din burghezia mijlocie. Ne aflam în plin idealism sociologic. “Nu întâmplător astfel, capacitatea de a surprinde abstractul – structurile sociale complexe și procesele istorice de durată și profunzime – în imediatul concret constituie unul din principalele merite ale cărții. Dar tot de-aici, din supralicitarea acestui tip de lectură, din identificarea abruptă a imediatului cu abstractul, a personalului cu structuralul, se ivesc și limitele sau problemele acestei construcții.’’[iv]

Cu riscul de a fi considerați rudimentari, “conservatori” și complet inactuali, pierzându-ne astfel orice credibilitate în ochii unui auditoriu interesat de încinsele bătălii culturale românești, redăm în cele ce urmează categoria de clasă așa cum apare aceasta în critica marxistă a economiei politice. Clasa este un derivat și un inițiator (o cauză și un efect în același timp) al categoriilor economiei politice burgheze (sau neoclasice, standardul manualelor de economie din prezent) și se referă la raportul de (re)producție și de distribuție a capitalului general suplimentar (plusvaloare) creat de o anumită societate în întregul ei. Cel ce este proprietar asupra unor mijloace de producție (pământuri agricole, fabrici, spații de închiriat) și titular temporar al forței de muncă le poate exploata direct pentru un profit și, ca atare, se cheamă capitalist. Venitul său poartă numele de profit. Cine nu deține mijloace de producție (adică o proprietate potențial creatoare de valoare nouă, deși orice proprietate este o valoare conservată), dar trebuie să trăiască într-un fel, își vinde forța sa de muncă în schimbul unui salariu. Acesta este venitul său de bază care îl transformă din ceea ce face în ceea ce este: proletar. Acela care deține vaste terenuri agricole, întreprinderi și alte mijloace de producție le poate închiria unui capitalist, care este nevoit, prin contract, să plătească rente anuale acestui prim proprietar. Venitul său este o rentă, parte din profitul realizat al capitalistului, care este, la rândul ei, parte din plusvaloarea creată de muncitori, cea din care se scad costurile cu forța de muncă și cu mijloacele fixe și circulante. Prin urmare, ne putem imagina un individ care, în același timp, este salariat (plătit cu câteva sute de mii de dolari pe an) și rentier (își închiriază proprietățile curente unor particulari) și capitalist (compania pentru care lucrează ca manager cu poziție înaltă îi dă câteva procente din profitul anual generat prin muncă), dar o asemenea circumstanță se poate tranșa, din punct de vedere al apartenenței de clasă, în următorul fel: procentul cel mai ridicat din venitul său anual general conferă identitatea de clasă. “Cei care nu au altă proprietate decât forța lor de muncă, proprietarii capitalului și proprietarii funciari, ale căror surse respective de venituri sunt salariul, profitul și renta funciară, așadar muncitorii salariați, capitaliștii și proprietarii funciari, formează cele trei mari clase ale societății moderne, bazate pe modul de producție capitalist.”[v] Fără îndoială, există și zone de interferență între clase în funcție de profesiunile exercitate pe piață, dar, pentru a nu încărca prea mult peisajul, sărim aici peste alte lămuriri suplimentare, pe care un cititor interesat le poate căuta și identifica singur în literatura de specialitate.

Revenind la critica lui Emanuel Copilaș privitoare la imposibilitatea claselor în regimurile dejist și ceaușist, trebuie spus că această stă oarecum în picioare, conform schemei conceptuale marxiste: toată populația adultă a țării, capabilă de muncă, era practic salariată (mai puțin o parte din populația feminină, care era casnică, și, ceea ce Florin Poenaru minimizează, o mare parte a țărănimii, poate câteva milioane, care câștigau extrem de puțin din salarii), chiar dacă remunerațiile erau inegale. Secretarul general și ștabii din birocrația de vârf și medie a partidului și a statului primeau totuși salarii. E adevărat că nivelul de trai al acestei nomenclaturi nu depindea exclusiv de veniturile lor salariale, ci căpăta și alte forme, extraeconomice, adică politice, care tot din punct de vedere al consumului merită măsurate: vile de protocol luxoase, vacanțe în străinătate, hrană, haine și deplasări pe gratis, accesul la bunuri occidentale inexistente în „blocul comunist” etc. Pe lângă aceste beneficii cât se poate de materiale, anumite facțiuni ale nomenclaturii puteau face comerț ilegal (cazul paradigmatic este Traian Băsescu) sau chiar să ascundă sume de bani în conturi străine pe numele lor personal (vezi memoriile cinice ale cafegiului Gheorghe Florescu), dar ei nu pot fi numiți capitaliști, pentru că acumularea lor de capital nu se făcea conform legilor pieței: aceștia sustrăgeau, în folos personal, prin furt, o porțiune din plusvaloarea creată de proletariatul țării, pe care o conservau, dar nu o puteau investi, nu o puteau pune productiv în circulație de unii singuri, ca persone private, până în 1989. Adevărata problemă de clasă a regimurilor comuniste este aceea că decidenții politici reali (în mai puțină măsură se poate spune același lucru despre directorii de uzine și fabrici) nu sunt proletarii. Creatorii și supraveghetorii statului muncitorilor scapă oricărei definiții de clasă, aducând mai degrabă cu o castă care deține monopolul violenței legitime. Sunt persoane supralegale și supraeconomice simultan, care definesc societatea din afara ei. Ei sunt absenții care identifică și îi fac pe ceilalți prezenți. Personalul de stat care nu participă decât indirect la producție (prin calificarea forței de munca sau prin asigurarea sănătății acesteia conform așteptărilor sociale medii) pot fi considerați tot proletari, trăind din salarii. Muncitorimea este exploatată și alienată, iar produsele muncii lor se întorc sub formă de bani în vistieria statului, dar cine controlează acest capitalist colectiv în acțiune, care este chiar statul, formează o nouă clasă a exploatării, dar nu una de exploatatori, ci mai curând de profitori fără profit economic privat ai arhitecturii politice reale. Daca această categorie profesională axată pe exercitarea puterii politice, cu efecte hotărâtoare în economie, se încheagă într-adevăr într-o clasă, stratificată în interior, atunci Florin Poenaru are dreptate să vorbească de existența claselor în comunism, dar acestea sunt, grosso modo, doar două: politicienii angajați și angajații obișnuiți, care erau cu toții în număr de 8 milioane în anul 1989, dintr-un total de 10,9 milioane populație ocupată.[vi] Florin Poenaru diferențiază totuși mai multe clase, care seamănă și nu prea cu fracturile sociale de natură economică din interiorul aceleiași clase, neavând însă nici o legătură de adâncime cu analiza marxistă propriu-zisă și neoferind nici o explicație pentru care tehnocrația industrială nu era implicată în realizarea plusvalorii: “Deținând puterea politică asupra statului și asumând o direcție dezvoltaționistă pe baze industriale, implementată ierarhic, centralizată și planificată, partidul a fost constrâns să producă mai multe categorii socio-profesionale cu roluri, poziții, și interese diferite, care se vor solidifica apoi în segmente și facțiuni de clasă distincte, aflate în competiție și chiar în relații antagonice. Procesele puse în mișcare de partidul comunist au dus la crearea a trei categorii distincte, toate fiind caracterizate de importante diferențe interne: birocrația de partid și de stat, cu rol deopotrivă politic și administrativ, aflată în subordinea eșaloanelor superioare ale partidului, adică a ceea ce se numește îndeobște nomenclatură; tehnocrația industrială, chemată să ghideze și să implementeze dezvoltarea industrială, cu un rol din ce în ce mai important pe măsură ce economia creștea în complexitate; și proletariatul industrial – “oamenii muncii” – a căror muncă producea plusvaloarea pe care n-o apropia acum o clasă de capitaliști, ci statul.”[vii] Deosebirile între meserii și sfere de producție nu implică în sine diviziuni de clasă. A disjunge între diverse profesiuni, rezultat al diviziunii muncii abstracte, nu anulează juxtapunerea de clasă, care rămâne în continuare activă.

Chipuri și astre

În contrast aparent cu acest tablou general, din care se pot decupa felii de clasă, corespunzând diviziunii generale a muncii, dar nu clase, Florin Poenaru speră însă să realizeze o analiză de clasă, scriind, precum un Plutarh socialist, viețile paralele ale politicienilor postcomuniști. Primul pe lista sa scurtă figurează Ion Iliescu[viii], un carierist de partid tipic din epoca Hrușciov-Brejnev, care nu a fost nici comunist, nici social-democrat, nici măcar un om de stânga, ci un ambițios funcționar politic al nomenclaturii românești. Ion Iliescu nu a făcut nimic împotriva avansurilor și atacurilor internaționale ale neoliberalismului după 1989. În plus, s-a folosit condescendent de mineri, a participat la distrugerea clasei muncitoare românești și a pus o piatră la temelia “burgheziei locale compradoare”. La fel de corect se poate spune că nu a facut nimic în vederea revitalizării ideologiei de partid înainte de 1989, acceptând ritualurile fasciste de preamărire ale Marelui Cârmaci platonician și risipa de resurse și timp de muncă din anii ’80, cei ai austerității traumatizante pentru masele proletare. În apărarea lui se poate spune că nici nu putea acționa altfel. Întregul său bagaj ideologic subțire și socializarea doar pe coridoarele sediilor de partid de dinainte de 1989 inaugurează un nou model de aparatcic după destalinizarea anilor ’50-‘60: apolitic, specialist într-un domeniu industrial și suferind de o accentuată cecitate de clasă, ceea ce este chiar conștiința vacuă de clasă a castei de la vârful PCR.

Dacă generația membrilor fruntași de partid, generație din care făcea parte Ion Iliescu, o luase pe drumul conservatorismului militant în materie de practici politice și chiar degusta excesele naționaliste ale epocii Ceaușescu, Adrian Năstase, urmașul lui Ion Iliescu în democrație, va întări paternalismul PDSR în postcomunism și rețelele de putere ale capitaliștilor autohtoni din teritoriu, devenind el însuși un plutocrat politic pe valul neoliberal. “S-a ajuns astfel la paradoxul că deși PSD era, chipurile, de stânga și proteja clasa muncitoare, în perioada 2000-2004, sub conducerea lui Adrian Năstase, a luat unele dintre cele mai importante măsuri neoliberale postcomuniste, cele mai multe, desigur, în favoarea capitalului internațional. Adrian Năstase nu doar că nu s-a dezis ulterior de ce s-a întâmplat, dar și-a trecut în lista de realizări privatizările din timpul mandatului său: Petrom, Sidex, Electrica, Distrigaz, companii din industria de armament și hidrocentrale, Alfo, RAFO, Rodipet au fost de asemenea pe listă, dar au apărut probleme, deși nu dorința de a le privatiza a lipsit.”[ix] E bizar saltul peste anii CDR-ului, aspect care s-a mai semnalat, cu toate că nu schimbă cu nimic neoliberalismul ca politică de stat în primii douăzeci și cinci de ani de redescoperire a capitalismului. O altă dificultate, pe care Florin Poenaru o tratează en passant, constă în apariția la suprafață a unei falii între burghezia locală și cea internațională, prima fiind asociabilă PSD-ului, iar cealaltă tuturor grupărilor politice de dreapta în general și a PDL-ului (2004-2012) în particular. E vorba despre sfada dintre capitalismul de cumetrie și cel “global, bun”, cel vest-european și, suflând de departe ca Boreas, cel de pe continentul nord-american. Florin Poenaru observă corect că ambele grupări, deși una este plasată în reședințele de județ sărace și în orașele prăpădite, fiefuri psdiste, iar cealaltă este localizată strategic în capitală și înca patru orașe mari din România, apelează la sprijinul statului în diverse forme. De fapt, vorbind din punct de vedere istoric, atât capitalul local, cât și cel global au pus mâna pe ceea ce statul le-a oferit la prețuri de nimic și, uneori, chiar pe gratis, după Revoluție. Originea capitalului privat nu putea fi, de altfel, decât una publică.

Altceva ar merita studiat aici, cu date empirice și documentare statistică serioasa, ceea ce cred că s-a realizat deja, chiar daca nu în cadrul unei analize de clasă: dacă prin burghezie înțelegem proprietari ai unor mijloace de producție profitabile, atunci cea mai lucrativă componentă a capitalului românesc este cea a investițiilor străine. De cealaltă parte, burghezia națională, de altminteri, la fel de coruptă precum cea internațională, posedă afaceri în teritoriu care nu aduc considerabile și îndelungate rate și mase ale plusvalorii. Dacă acești capitaliști ar depăși stadiul de proprietari de hoteluri, pensiuni și moteluri, baruri și bordeluri, restaurante, brutării, simigerii, shaormerii, ateliere auto și alte întreprinderi modeste, adică, bref spus, dacă marea noastră mică-burghezie ar fi căpătat dimensiuni sporite, atunci șomajul din județele sărace ale patriei ar fi fost sensibil redus, iar sutele de mii de emigranți anuali, în consecință, ar fi intrat la apă. Adăugând la această panoramă a micimii capitaliste faptul că un procentaj, nu tocmai minor, din burghezia națională, pe măsura practicilor nomenclaturii comuniste târzii, dar la o scară supradimensionată, încasează sume de la bugetul de stat, care nu mai sunt plasate într-o afacere reală, ci, pur și simplu, urmează să fie transferate direct în conturi străine sau sunt folosite pentru a cumpăra pământuri, case, mașini de lux etc. ca depozite sigure ale averii, atunci – ceea ce Florin Poenaru nu bagă de seamă – nu știm dacă ura și antipatia pe reprezentanții și votanții PSD din partea păturilor educate și urbane își au sursa într-o pervertire a conștiinței proletare: decât șomeri sau muncitori oarecare dezrădăcinați prin Europa mai bine exploatați la sânge acasă de investitorul străin, având în vedere faptul că omul de afaceri român fie are puțin capital, fie nu este capitalist, preferând, în schimb, să fie delapidator de fonduri bugetare. Abia pe acest fundal devine, credem, inteligibilă idilă politică dintre salariații români din multinaționale, care practică cele mai calificate profesii din România, și capitalul global. Poate că tot de aici reiese votul majoritar dat de emigranții romani președinților de dreapta din 2009 până în 2017, dar și practica absenteismului la alegerile parlamentare (care, în fond, nu contează decât pentru locuitorii țării). Baronii locali și “bișnițarii” județeni sunt, din perspectiva celor două-trei milioane de români plecați la muncă în străinătate, principalii răspunzătorii pentru suferința lor reală din tranziția postcomunistă și mai puțin dușmanul extern, invadatorul hrăpăreț Petrom, Microsoft, Ford, BRD etc., care trăiește vampirizându-le forța lor de muncă la prețuri de nimic, nu abandonându-i la marginea drumului de țară, fără o lețcaie în buzunar, abrutizați de sărăcie. Mica noastră burghezie are pe frunte semnul morții, care, atâta timp cât nu produce bani din mărfuri, nu are decât apucături sinucigașe în raport cu armata de rezervă a proletariatului și cu clasa muncitoare însăși. Prin urmare, Adrian Năstase și Traian Băsescu, doi milionari în euro, dar cu reduse capacități de autentici burghezi balzacieni, împărtășesc amândoi conștiința de clasă a vechii nomenclaturi, care, în ceea ce în privește, este totuna cu impunitatea economică în postcomunism.

Atunci când Florin Poenaru spune că “Traian Băsescu a fost întruchiparea tehnocratului comunist care s-a desprins de acest regim în virtutea seducției exercitate de capitalismul vestic chiar înainte de 1989”[x], nu putem decât să ne bucurăm de sagacitatea autorului: Traian Băsescu, spre deosebire de Adrian Năstase, politicianul potentat postdecembrist, a fost, oricât de rebarbativ sună, un dizident economic și erou al spiritului antreprenorial genuin, în calitatea lui de reprezentant al capitalului comercial occidental, activând în ilegalitate în România anilor ’80. Susținerea politică a marelui capital în România post-2004 și eliminarea corupției afaceriștilor de obediență PSD, echivalând chiar cu ruinarea lor, prin intermediul DNA-ului, concomitent cu sprijinirea cleptocrației din PDL, vin ca o urmare a activității sale marinărești din Republica Socialistă România, anume aceea de sabotor al economiei de stat, aflat în concurență cu alți sabotori temerari de pe tânăra piață neagră a regimului ceaușist, din ce în ce mai degradat și anchilozat spre final. Aici poate fi cel mult localizată mica-burghezie comunistă, în zona comerțului cu amănuntul. Dar un comerciant talentat nu este un capitalist productiv în teoria marxistă, iar vederea sa este mereu întunecată de chiar circulația mărfurilor, pe care o substituie ca forță creatoare procesului de producție însuși. Prins între Scila statului minimal și Caribda Marii Recesiuni, Traian Băsescu, acest Iason ceaușist plecat odinioară în căutarea lânii de aur în porturile Beneluxului, redescoperă aparent importanța statului în societate după 2012, ceea ce, într-un fel, coincide cu redescoperirea ethosului primei sale tinereți, cea de ofițer (acoperit) în marina României: “Traian Basescu pare să fi devenit adeptul intervenției semnificative a statului în economie, pentru a proteja siguranța națională, pentru a distribui măcar parțial din bunăstare, pentru a răscumpăra (renaționaliza) unități de producție strategice sau pentru a face investiții în infrastructură (de la buget sau prin atragerea fondurilor europene).”[xi] Așadar, ca printr-o mișcare ironică a sorții și a istoriei sociale, Traian Băsescu aduce, cel puțin declarativ, cu fiul rătăcitor întors pe moșia tatălui, uitând totuși că între timp s-a comis un paricid în 1989.

Medalionul lui Victor Ponta este scris de Florin Poenaru mai mult ca o invectivă, pe care fiecare o poate degusta în stilul său anume, decât ca o demonstrație propriu-zisă de clasă. Copilul de suflet al PSD-ului, din neamul Sârbilor de Timiș, Victor Ponta nu este un mic-burghez, cum îl încondeiază autorul, ci un prototip al birocrației de stat manevrată politic de PSD. Mica-burghezie este, de regulă, asociabilă cu proprietarii de prăvălii și magazine care muncesc (sau nu) cot la cot cu angajații lor sau care, deși situați deasupra celor mai mulți lefegii și angajatori la rândul lor, nu-și permit risipa de bani sau traiul pe picior mare. Charles Grande este, din câte ne amintim, mic-burghezul absolut, amestec de geniu administrativ și avariție, această spaimă vinovată a omului bogat nesigur pe avuția sa, cel care, pornind de jos, din straturile sărace ale societății, urcă până la statutul unui mare burghez fără știrea sa, dar care rămâne în adâncime un suflet scindat, perpetuu autoflagelându-se: buzunarele sale zornăie de banii pe care nu are voie să-i consume pentru plăcerile sale, pentru că banii sunt el însuși viu, închis într-un obiect străin, care are proprietatea de a se extinde și contracta și pe care contabilii îl inregistrează drept capital. A consuma nesăbuit echivalează cu un act de canibalism. Abstinența monetară este suferința materială specifică sufletelor care caută fericirea în acumularea de capital atunci când alții nu au realizat-o înaintea lor, dar și pricina risipei și huzurului urmașilor lor. Prin comparație cu giumbușlucurile micii-burghezii parvenite, ce știe să facă Victor Ponta? Nimic. Iar nimicul îi este de-ajuns. Până și colecționarea asiduă de diplome prezintă defectele funcționarului de stat dintotdeuna, cel care visează la un document prin care munca de birou devine un drept numai al său personal și al odraselor sale directe: valoarea titlul de doctor în științe este, din punctul de vedere îngust al birocratului bugetar, accesul la un privilegiu, un mărunt bilet de noblețe și un spor viager la salariu. Astfel, Victor Ponta este o caricatură a bunicului Ion Iliescu și a tatălui simbolic Adrian Năstase. Primul scrie cărți fiindcă așa a apucat în tinerețile moscovite: PCUS fusese condus de titani intelectuali, care își aveau operele strânse în coperte de piele. Ce contează că aceste producții ideologice aveau în spate chiar idei și lupte politice în stradă, nu doar sloganuri, chermeze de comitet central și truisme repetate pe mii de pagini? Pentru Ion Iliescu un intelectual scrie cărți, ceea ce orice soldat din Armata Roșie știe că făcea Lenin. Nu are însă importanță de ce fel sunt. Adrian Năstase continuă tradiția, cu mențiunea că dânsul reface legătura ruptă cu omul de stat “măreț”, eventual avocat sau magistrat în România interbelică, care scrie tratate groase pe teme generale de drept, din postura de cadru academic, și memorii seci și autojustificatoare în rest. Victor Ponta nici nu mai face efortul intelectual de a mima o scriitură de calitate, care să-l acopere cât de cât de prestigiu și de o așă-numită stralucire spirituala: el doar copiază neașteptând să fie citit pentru că nici lui nu-i pasă de lectură, ci de spectacolul fastuos, de folos în cariera birocratică din partid, al celui care e stăpânul unei cunoașteri presupuse ca inaccesibilă votantului mediu și cadrului de partid obișnuit. De aceea figurează ca ridicolă tentativa lui Florin Poenaru, care se recunoaște bătut de oportunismul candidatului prezidențial din 2014, de a pune degetul pe “stângismul” sau “neoliberalismul”, camuflat de curând în naționalism economic, unui personaj proteic ca Victor Ponta, nu insul fără caracteristici musilian, ci omul oricăror însușiri care pot lua forma promovării în partid, fără îndoială, oricare partid disponibil.

În continuare folosirea pe baze nemarxiste a conceptului de clasă duce la fragmente precum următorul, care se dorește a fi o explicitare a voturilor de clasă pe care le-ar fi primit Klaus Iohannis în decembrie 2014, un politician care, asemeni tuturor portretelor pictate de Florin Poenaru, a lucrat întreaga sa viață ca angajat al statului, fie ca profesor, fie ca demnitar sau funcționar sus-pus, deși majoritatea veniturilor sale au ca sursă încasările din casele închiriate. Klaus Iohannis stă la intersecția dintre a fi membru de elită al birocrației de partid și de stat (postcomunist) și a ridica mii de euro lunar ca proprietar bogat al unor imobile dobândite facil și parțial ilegal: prin anvergura sa financiară, președintele Klaus Iohannis aparține burgheziei rentiere, tihnite și îmbelșugate, neavând nici în trecut, grație activităților sale, vreo origine mic-burgheză. “Iohannis reprezintă segmentul parvenit al micii burghezii provinciale postcomuniste: profesori de liceu, notari, ingineri cu calificări specializate, doctori, mici antreprenori și negustori, fermieri sau avocați. Înainte de 1989, toți aceștia erau subordonați atât birocrației partidului comunist, cât și tehnocrației comuniste, iar conflictual dintre cele două categorii (înainte și după 1989) a fost motorul transformărilor sociale, lăsând mica burghezie să se descurce cum poate.”[xii] Dincolo de faptul că un notar nu are veniturile unui profesor (pre)universitar în postcomunism, alăturarea de clasă a unor salariați banali lângă micii antreprenori este superficială. Pur și simplu, meseriile amintite de Florin Poenaru nu-și câștigă la fel banii și nu se află în relații de producție similare. Confuzia este fatală pentru veridicitatea verdictelor de clasă, care nu au un temei sociologic atât la nivel intuitiv, cât și factual, latură asupră căreia atrage atenție deja Alex Cistelecan. “La capătul acestei secțiuni, dacă e să adunăm toate clasele pe care le întruchipează perfect președinții noștri postdecembriști, obținem un rezultat bizar: pe de o parte, o acumulare de suprapuneri parțiale, semi-sinonimii antagonice de facțiuni de clasă – capitaliști locali, baroni (identici dar opuși totodată), tehnocrația, birocrația, mica burghezie de la centru și din provincie; pe de altă parte, adunate, toate aceste „clase” nu strâng laolaltă mai mult de 20% din societate. Ceea ce ne spune, într-adevăr, ceva ce știam deja din marxism – că democrația burgheză este un mecanism de nereprezentare politică a marii majorități a societății; dar ne și explică de ce o lectură precum face Poenaru este expusă pericolelor și încalcă într-adevăr „un tabu analitic al marxismului”, pentru că citește într-un mecanism deliberat deformat de reprezentare politică a societății un sistem transparent și pasiv de expresie a dinamicilor sociale generale.”[xiii] Tehnocrația lui Dacian Cioloș, un birocrat de top din structurile federale ale Uniunii Europene, susținut de marele capital internațional și de politicieni din PNL, aripa PDL, este descifrată ca un amurg al democrației reprezentative și ca pe o autonomizare a birocrației de stat, cea care conduce societatea fără sprijinul partidelor politice și chiar al relațiilor de clasă. Florin Poenaru omite să amintească faptul că titulatura de tehnocrați îi aparține chiar guvernării Cioloș însăși, iar sub protecția neutralizantă a așa-numitei “tehnocrații”, care are controlul asupra lucrurilor, se vrea înlocuirea fojgăielii politicii psdiste, ultraprovincială, cu serena politică europeană, cea a corporațiilor transfrontaliere și a muncitorimii sale emancipate, care va preschimba țara într-o imensă platformă Pipera și locuitorii lotofagi din birturile rurale vor fi înlocuiți cu tineri purtând badge-ul calității mărcii la gât. Dacian Cioloș, descendent spiritual al comisarilor europeni, se imagina, în campania parlamentară din toamna anului 2016, un fel de anti-Dragnea, Dragnea personificând vârful de lance, cum just notează Florin Poenaru, al reprimării anticorupției axate pe capitaliști locali. Cu aceasta ajungem la instrumentalizarea anticorupției în societatea românească a deceniului 2007-2017, nu înainte de puncta opulența politicianului Liviu Dragnea. Acesta este în aceeași persoană mare burghez (afaceri de milioane de euro în turism, agricultură, infrastructură rutieră etc.), rentier (latifundii și case prin toată lumea, America de Sud fiind un alt Telorman) și politician de înalt nivel (poate pentru a acoperi rezultatele profiturilor firmelor sale, cuplate nu atât la mecanismele pieței și ale concurenței, cât la contractele sigure și grase cu statul). Marea enigmă a burgheziei compradoare românești, îndeosebi a aripii PSD, este că nu poate explica publicului larg și instituțiilor de forță ale statului (sub egida Uniunii Europene) cum au ajuns să acumuleze averi fabuloase fără clasă muncitoare, fără mărfuri sau servicii comercializate pe piață. Ei au capital, dar nu știm cine și cum îl lucrează, iar disproporția dintre cifra de afaceri și activitățile economice reale urlă pentru o argumentație rațională. E la fel ca situația în care, să presupunem prin absurd, gigantul Apple ar veni în România ca într-o nouă Chină, ar ridica în fugă fabrici de asamblare și producere de piese electronice, dar aceste uriașe hale ar rămâne parțial goale și uneori nu ar avea nici un angajat înregistrat, în afara femeilor de serviciu și a paznicilor. Pesemne de aici se naște mitul capitalismului înalt, blond și cu ochii albaștrii în categoriile profesionale ale salariațiilor de multinaționale din România. Dragnea și clica burgheziei naționale încă nu pot explica cum poate fi exploatarea (sau, eufemistic vorbind, activitatea unitară, intensivă și extensivă a factorilor de producție) imaginară, dacă nu ești un gigant al finanțelor, lucru care, în mod evident, ei nu sunt. Dacă burghezia României ar fi în stare să găsească o motivație imaterială a plusvalorii, ceea ce ne îndoim să fie posibil, ar fi un fenomen nemaiîntâlnit undeva pe pământ, o inovație care ar face de rușine pe oricare economist recunoscut al lumii.

Departe de a fi doar o miză oarecare, lupta anticorupție nu este numai propagandă și o reglare de conturi oarecare între facțiuni rivale de capitaliști. Doar naivii sau cei interesați de fondurile obținute în lupta lor anticorupție se pot iluziona că există un capitalism fără corupție, cum atrage atenția Florin Poenaru. “Propunerea Demos nu mai are caracterul militant al luptei de acum împotriva corupției, dar rămâne la fel de utopică la nivelul speranței că simpla transparentizare a intereselor capitaliste va duce la normarea acestora și la eliminarea corupției. Asta deoarece, așa cum am văzut, corupția poate fi la fel de bine internalizată în mod legal și natural însăși logicii de funcționare a capitalismului. Paradisurile fiscale, lobby-urile, scutirile de taxe sau facilitățile nu sunt exterioare capitalismului, ci modul în care aceste se reproduce.”[xiv] Când marele capital neromânesc sprijină, prin reprezentanții săi de la Bruxelles și prin parlamentarii naționali, corupția și abuzurile la vedere, de data aceasta legiferate, aici avem de-a face cu o nevoia de stabilitate și imprevizibilitate scăzută la care orice exploatator productiv râvnește: cât mai puține de taxe, zero sindicate și salariul minim desființat. Tentația de a distruge chiar competiția este cuibărită în inima capitalului. De ce s-ar rușina cei mai puternici, din punct de vedere economic, că modul lor de a ființa în societate să nu treacă drept cel oficial, cel dominant, cel impunător și, în cele din urmă, cel recomandabil tuturor? Lupta politică este câmpul lor de bătălie ideologică. Pe de altă parte, capitalul românesc, dependent prea mult de stat chiar și când produce mărfuri și servicii, după cum am amintit la un moment dat, nu se pune pe sine în mișcare, nu este cu adevărat un organism activ și, prin calitatea sa imanentă de corp parazitar, un adevărat lichen supraviețuind în simbioză cu fondurile statului, pare, la prima vedere, ca o negație interioară, nefuncțională, a activității libere, tipic capitaliste, de a stoarce forță de muncă din energia sa creatoare cu profit. Lumea afacerilor își subordonează și își construiește aparatul de stat de care are nevoie, după cum am văzut cu toții în Statele Unite după recenta Mare Recesiune, și nu invers, cum încă se petrece, cel puțin în mediul rural subdezvoltat, dar majoritar, în România. Lupta se dă în continuare între oraș și sat în România, iar confruntarea, așa cum ne arată orice istorie a dezvoltării economice, nu poate fi câștigată decât de oraș, în pofida oricăror suferințe și interese de clasă provinciale și pasagere. Lupta anticorupție va lua amploare sub alte denumiri în următorul deceniu, iar sfârșitul acestei cruciade împotriva vechii Românii, pe care nici comuniștii nu au mutat-o din loc în întregime, oricât și-ar fi dorit-o în modelul lor de dezvoltare organică, va fi declarat în luna în care populația rurală va ajunge de ordinul unei zecimi din întreaga națiune română. Procesul de depeizare a milioanelor de emigranți români apare ca uvertură la opera în curs de scriere sub ochii noștri, cea de demolare și reclădire a societății românești.

Anticomunismul ca miraj

Pentru Florin Poenaru corpusul istoriografic anticomunist a avut două motivații ideologice, ambele împlinite cu succes după 1989: prima a fost aceea de a justifica orice măsură neoliberală în România (dezindustrializare prin privatizare, investitorul străin ca salvator al națiunii etc.) și a conferi legitimitate noilor clase postdecembriste, aflate în ascensiune, în vreme ce a doua a fost orientată înspre purificarea unor biografii intelectuale fragile moral, personalități care simțeau pornirea, greu materializată, de a fi sacerdoți ai intelighenției literare de dinainte de 1989 și despoți, pe modelul intelectualului public interbelic, simpatizant fascist, după. Anticomunismul apare ca, metonimic vorbind, posedând valoare de întrebuințare atât pentru McDonald’s, cât și pentru Gabriel Liiceanu. “Astfel că anticomunismul nu a fost deloc o poziție intelectuală și morală dezinteresată, ci una ancorată în interese de clase și politice foarte concrete. Anticomunismul a fost menit să justifice și să perpetueze privilegiile de clasă și posibilitățile de acumulare (de capital financiar, simbolic și cultural) ale unui segment de clasă de după 1989. Deloc întâmplător, el a susținut – ca element central al însăși raportării sale la trecutul comunist – procesele de reîmpropietărire, restituire și privatizare, nu doar ca urmare a unei credințe pur ideologice în virtuțile proprietății private, ci și ca interes material de clasă.”[xv] S-a remarcat în chip just înalta valoare analitică a acestor pagini, cu toate că ideile nu sunt nici inedite, nici necunoscute cititorilor cu orientări de stânga. Felul în care dosarele fostei Securități au devenit uneltele de forjare ale unor reputații publice contemporane, iar istoricii anticomuniști au căpătat alura unor coribanți ai invectivelor și declamațiilor orgiastice, este subliniat de Florin Poenaru. “Economia ocultă cu secretele din dosare nu a fost decât reflectarea pe terenul anticomunismului a proceselor sociale postcomuniste mai ample, precum privatizările, de asemenea învăluite în mister și secret. În acest climat de suspiciune, secret și tranzacții oculte au explodat, în mod inevitabil, explicațiile bazate pe teoria conspirației.”[xvi] Reușita acestor noi istorici inchizitori, după cum îi indică Florin Poenaru, rezultă în transubstanțierea Securității reale, o instituție străbătută de hibe umane și mărginiri sociale, într-o Securitate ideală, unde, aidoma narațiunilor kafkiene, Adevărul este secret de stat, iar ofițerul de informații are posibilitatea de a acționa taumaturgic, dacă își pune în cap și codul esoteric îi permite, asupra subiecților. Securitatea istoricilor anticomuniști seamănă izbitor cu imaginea folclorică existentă despre agenții poliției secrete, umbre sacre, plimbându-se în loden și conducând mașini sovietice misterioase, ditamai sarcofagele ferecate sub șapte peceți din piele omenească, umezite cu sânge de deținut politic. Nici Securitatea nu se oglindea pe sine într-o himeră atât de fioroasă. De ce acest efort colosal de recriptare a trecutului? Florin Poenaru tranșează chestiunea pe final de capitol: “Anticomunismul est-european se potrivește perfect unui orizont și unor așteptări imperiale. În postcomunism, comunismul este redus la varianta sa muzeală, un artefact sau o marfă în care relațiile dintre oameni apar sub forma relațiilor dintre obiecte de colecționat și de expus. Prin urmare, muzeul comunismului nu este doar o instituție de transformare în marfă a trecutului, ci și o formă de uitare socială. Rolul acestuia este de a șterge trecutul comunist prin chiar aparenta expunere a sa, de a-l oculta prin chiar exhibarea abundentă de obiecte ale acestuia, de a-l face uitat prin chiar faptul că este mereu invocat. De aceea, în ultimă instanță, ceea ce expune de fapt muzeul comunismului nu este trecutul comunist, ci felul în care el apare în prezentul postcomunist din perpectiva ideologiei sale dominante, adică din perspectiva antocomunismului.”[xvii] Implicit, anticomunismul canonic este dizolvantul oricărei gândiri de stânga, cu atât mai mult dirijat împotriva coalizării și organizării unor partide veritabil progresiste, cu cât polarizările de clasă și mizeria materială cresc, de la an la an, în dimensiuni.

Care stânga?

Straturi suprapuse de intelectuali independenți (aici avem o exprimare care merită nuanțată: independenți față de cine sau ce?), activiști LGBTQ, oengiști antifracking și anticianuri în Roșia Montană, simpatizanți ai mișcării Occupy, ecologiști de toate culorile – adunați, cel mult câteva zeci de mii de cetățeni – articulează atât teoretic, cât și practic stânga românească, ieșită la rampă după 2008 și devenind din ce în ce mai vocală până în 2014, când, crede Florin Poenaru, apele se despart. Deși autorul afirmă ca PSD este cel mai conservator partid politic de pe scena politică românească, poziționarea antiPSD apare ca un cal troian al stângii. Cine nu votează antiantiPSD, ne sugerează Florin Poenaru, se autoidentifică ca apărător al statu-quo-ului neoliberal, deja fisurat de inegalități și crize interne, cu toate că PSD-ul se remarcă tot ca amestec autohton de partiarhalism social și domnie a capitalului global în România. Stângiștii care au îndrăznit să pună ștampila de vot pe candidatul Klaus Iohannis și-au arătat mânia de clasă micburgheză. Stânga moderată a căpătat aprobarea establishmentului în ultimii ani, iar fondurile de la diverse ONG-uri social democrate, afiliate partidelor de stânga vest-europene, nu au încetat să apară. E cool să fii de stânga ecofriendly, pro Gay Pride, cât mai feminist, atâta vreme cât discursul radical de stânga, vizând relațiile sociale în funcție de realitățile economice, este pus în umbră de primele grupuri de stânga, cumva stânga vitrină, cuminte și fără bube ideologice. Adevărul este, ceea ce Florin Poenaru nu greșește în a puncta, destul de cinic: șomajul crescut, salariile de subzistență, emigrația nesfârșită, slaba sindicalizare, un aparat de stat condus de o oligarhie plutocratică pot coabita excelent cu toate mișcările flower power stângiste, după cum stânga occidentală ne arată de aproape jumătate de secol, în sordidul ei faliment. Ce scrie în contractul de muncă (sau în cel de creditare) e mult mai important pentru conservarea relațiilor sociale decât ceea ce faci când plantezi un copac sau mănânci demonstrativ din pubele sau când mărșăluiești pe străzi pentru dreptul tău de a lăsa o moștenire persoanei/persoanelor de aceleași sex pe care o îndrăgești/le îndrăgești. “Miza esențială a rearticularii stângii în România a fost fundamentarea unui mod de analiză, a unei practici teoretice și a unei forme de intervenție publică și politică care, pe baza criticii prezentului tranziției postcomuniste și a trecutului comunist, să ofere, până la urmă, o critică a relațiilor capitaliste care structurează în mod fundamental relațiile sociale. Altfel spus, o analiză și o critică a modului concret, local și particular în care se articulează relațiile capitaliste, globale în natură, sunt ancorate istoric și material și au un caracter totalizant. Stânga care pleacă de la analiza concretă a tranziției, trecea deci prin confruntarea cu trecutul comunist (reliefându-i natura capitalistă și structura de clasă) și ajungea în cele din urmă la destinație: confruntarea cu capitalismul – atât analitic, cât și politic.”[xviii] Conservatorii să stea liniștiți: nu numai că nu vrem comunismul sovietic la orizont, dar, până la mult așteptatele confruntări de idei, chiar revoluția se amână!

În acest sens, stânga intelectuală, pe care nu o putem aduna nici măcar într-un hambar, ci direct într-o sală de clasă, rămâne prizoniera mentalității mic-burgheze, trăind în grupuscule care se bârfesc și se șicanează între ele, având chiar înclinații bucolice și romantice reverii agrare, conform lui Florin Poenaru. “Principalii actori ai reconfigurării stângii postcomuniste românești au fost producători culturali, artiști, studenți și universitari la început de carieră, activiști sociali și, într-o măsură mai mică, oengiști. Ei erau prinsi în forme flexibile de angajare sau autoangajare, combinând veniturile salariale (în cel mai bun caz) cu venituri neregulate din burse, granturi și proiecte. Cei mai norocoși se puteau baza pe un oarecare sprijin de la familie, mai ales dacă aceasta făcuse parte din tehnocrație sau birocrația de stat comunistă, însă cei mai mulți erau nevoiți să se descurce singuri în apele tulburi ale tranziției”.[xix] Desigur, nu suntem minimal informați cu privire la numele acestor intelectuali de stânga, dar îi putem ghici, fără mari sforțări, ca fiind cei din jurul platformei Criticatac, Lefteast, editurii Tact, revistei Idea, cooperativei Macaz și încă vreo câteva locuri și fundații social-democrate. Neavând o infrastructură culturală bine pusă la punct și luptând “permanent pentru asigurarea existenței”, intelectualii de stânga au sucombat ba în sterile lupte intestine (lupte de prestigiu cultural, dovada interiorizării modelului intelectualului public standard în România), ba în slabe teoretizări și lipsă de acțiune politică. Ca aproape întotdeauna, clasele îi joacă feste lui Florin Poenaru[xx]: stângiștii sunt proletari calificați sau chiar hipercalificați în domenii care nu au căutare pe piața românească și care depind de stipendii și proiecte temporare de la universități/instituții de stat pentru a se întreține. Contestarea sistemului de clase de catre aceste voci critice își are nucleul în imposibilitatea lor de a se integra fără a face concesii majore, trecând dincolo de conformism și de zona servilismului meschin, în lumea academică românească. Mai mult de atât, nu pare a exista alternativă la “devenirea burgheză”. Lumpenintelectualii de stânga exprimă reala poziționare a intelectualilor români care au trecut prin tranziție fără să se lipească de un institut de cercetare, de o catedră universitara sau de o sinecură într-o birou afiliat Ministerului Educației sau Culturii, care, să recunoaștem, aduc venituri apreciabile și o rețea socială de largă influență în aparatul de stat: așa cum arată acum, piața se poate dispensa de ei. Nimeni nu le valorizează efortul intelectual în bani, în afara amplasării lor în cadrul birocrației de stat. Nimeni nu-l plătește pe omul de litere doar ca să facă literatură artistică în România. Intelectualul român “stangist” este un proletar frustrat de faptul că nu ocupă diferite poziții de influență în câmpul larg al ideilor, idei cât mai generale, mai lichefiate și mai desprinse de realitate, firește. “Până la urmă, stânga locală nu a reușit de fapt decât să întărească puterea normelor, a disciplinei și a grupului asupra membrilor săi. (…) Din contra, prin însăși acțiunea sa culturală și activistă, stânga, sau măcar o parte a ei, a reușit doar să-și ofere sieși respectabilitate burgheză.”[xxi] Orientarea de stânga există în România, dar mai greu găsim oameni care să o aprofundeze și să o practice în sfera publică.

În cele din urmă, cartea lui Florin Poenaru se prezinta ca un vast șantier, în care avem tot felul de clădiri care nu se unesc nicidecum într-un ansamblu și, deși nici una dintre acestea nu este finalizată, iar amplasarea lor pare a fi rodul unei fantezii de poet damnat, se disting cornișe, capiteluri, frontoane și perspective de toată frumusețea la tot pasul, care anunță un talent puternic. Științele sociale, din păcate, nu se satură numai cu intuiții splendide și viziuni sociale scăpărătoare. E nevoie de șlefuirea migăloasă a pietrei brute, adică a datelor sociologice și a statisticilor economice. Aceasta ar putea fi o cale de urmat chiar de Florin Poenaru, dacă dorește să mergem dincolo de situația în care ne aflăm.

Note

About the Author

Dan Neumann

Related Posts

Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →

Colacul de salvare →

Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →

Al doilea Vietnam. Câteva considerații →