Focus bosch

Publicat pe iunie 29th, 2017 | de Alexandru Mamina

0

Deficitul statului normativ

Formal, constituţional, România este un stat de drept, un stat normativ, care consacră legal anumite principii (suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă, drepturile omului) şi în care activitatea politcă şi socială se desfăşoară în funcţie de reguli generale, nu după capricii, interese ori jocuri de putere conjuncturale. Faptul că în realitate lucrurile nu stau tocmai aşa, abia dacă mai trebuie demonstrat. Să luăm totuşi un exemplu: problema interdicţiei pentru persoanele condamnate penal de a mai ocupa posturi ministeriale, în contradicţie logică şi legală cu permisiunea de a putea candida totuşi la alegerile parlamentare. Personal, considerăm că această interdicţie se cere eliminată, în primul rând pentru a înceta contradicţia respectivă. În varianta contrară, în care s-ar extinde şi asupra alegerilor parlamentare, ar însemna că li se refuză alegătorilor dreptul de a fi reprezentaţi de cine doresc – situaţie inacceptabilă din punct de vedere democratic. În al doilea rând, intervine tocmai o chestiune de principiu: unei persoane i se pot interzice anumite drepturi, inclusiv acela de a fi ales, numai de către instanţă şi numai pentru o perioadă bine determinată. A prelungi regimul de restricţie pe termen nedefinit echivalează cu o condamnare perpetuă, cu un tratament abuziv ce sfidează însăşi ideea statului de drept. După ce un individ şi-a ispăşit pedeapsa, îşi reintră în deplinătatea drepturilor, nu mai poate fi sancţionat decât în ordine morală, prin neîncrederea alegătorilor sau a parlamentarilor care avizează miniştrii.

Aceasta ar fi poziţia de principiu. Încercaţi numai să o aduceţi în discuţie! Veţi fi acuzaţi că atentaţi la justiţie, că vă plăteşte Partidul Social-Democrat, că sunteţi în slujba lui Liviu Dragnea. Împrejurarea că aceeaşi argumentaţie li se aplică tuturor politicienilor condamnaţi penal, indiferent de partid, nu mai are nici o relevanţă, importante sunt recriminările susceptibile că compromită adversarul, să scoată lumea în stradă ori să conducă la schimbarea guvernului. Cu alte cuvinte, principiile cedează în faţa nevoilor şi intereselor politicii curente, iar dreptul apare ca decurgând mai degrabă din raporturile de forţă ale momentului, decât din conformitatea cu normele universale. În aceste circumstanţe statul normativ devine nu neapărat o ficţiune, dar mai mult o referinţă tendenţială, un orizont de aşteptare al oamenilor, instrumentalizat demagogic de întregul spectru politic şi presa de serviciu.

Decalajul dintre teorie şi practică se regăseşte şi în Occident, chiar dacă nu în proporţia de la noi. Mai grav în România este alt aspect, şi anume că lupta pentru supremaţie în stat nu se dă între partide, ci între politicieni, în particular cei din Partidul Social-Democrat şi procurorii din Direcţia Naţională Anticorupţie. Nu se confruntă atât puterea şi opoziţia, cât o parte a clasei politice cu segmentul represiv din aparatul justiţiei (represiv în sensul constrângerii legale, nu ne referim aici la represiunea contondentă aplicată de jandarmi, cunoscută şi sub denumirea de violenţă legitimă). Dacă disputa dintre partide este gestionată cât de cât de către cetăţeni, măcar o dată la patru sau cinci ani cu ocazia alegerilor, confruntarea politicienilor cu procurorii se desfăşoară la un nivel inaccesibil pentru oamenii obişnuiţi, fiindcă miza nu o reprezintă componenţa Parlamentului sau a guvernului, cum s-ar zice exerciţiul suveranităţii naţionale, ci stabilirea ierarhiei decizionale între puterile statului, lăsată eventual în seama Curţii Constituţionale, aşadar a unui corp de experţi aflaţi deasupra controlului civic, atunci când nu este influenţată hotărâtor de ambasadorul Statelor Unite ale Americii.

După mai mult de două decenii de omnipotenţă a clasei politice, de circa zece ani asistăm la emergenţa puterii publice a procurorilor, care se erijează în controlorii de facto ai scenei politice. Explicaţia se regăseşte în amploarea corupţiei şi în dorinţa de revanşă a oamenilor simpli, sătui de hoţiile şi atitudinea sfidătoare a noilor îmbogăţiţi susţinuţi politic. Dacă parlamentarii, miniştrii şi primarii au început să se teamă să mai încalce legea, este un lucru bun. Neliniştitor este faptul că procurorii par să se constituie la rândul lor într-un fel de „castă” incontrolabilă, analoagă pe undeva celei a parlamentarilor protejaţi de imunitate. Este simptomatic ce s-a întâmplat chiar zilele acestea, când un denunţ făcut la Parchetul general împotriva Laurei Codruţa Kovesi a fost trimis spre soluţionare nici mai mult nici mai puţin decât subordonaţilor acesteia de la Direcţia Naţională Anticorupţie. O putere incontrolabilă îşi depăşeşte mai devreme sau mai târziu competeţele şi devine abuzivă, iar contra abuzurilor sau pur şi simplu a incompetenţei procurorilor nu există deocamdată sancţiuni legale cu adevărat descurajatoare (aşa cum se întâmplă spre exemplu în cazul medicilor care comit malpraxis).

Ne confruntăm astfel cu vechea dilemă platoniciană: cine-i păzeşte pe paznicii cetăţii? Partidul Social-Democrat, indiferent de ce majoritate dispune în Parlament, nu este în măsură să o rezolve; atâta timp cât pe numele preşedintelui său, Liviu Dragnea, există un dosar penal pentru abuz în serviciu, va fi inevitabil suspectat că urmăreşte subordonarea justiţiei sau măcar protejarea liderului. Nu toţi politicienii sunt corupţi, după cum nu toţi procurorii comit abuzuri, însă din păcate conflictul nu se reduce la persoane. Este vorba despre o disfuncţionalitate sistemică, între componente constitutive ale statului de drept. Paradoxal, deşi fiecare parte se proclamă apărătoarea legalităţii, rezultatul acţiunii lor este tocmai alterarea esenţei normative a statului, devenit terenul de luptă al ambiţiilor, resentimentelor şi intereselor.


Despre autor

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific II la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Mergi sus ↑

Google+