On pense

Published on august 25th, 2017 | by Bruno Guigue

1

1973-2017 : prăbușirea ideologică a stângii franceze

În 1973 lovitura de stat a generalului Pinochet împotriva guvernului „Unității populare” din Chile a provocat un val de indignare fără precedent în mediile progresiste din întreaga lume. Stânga europeană a făcut din această lovitură simbolul cinismului claselor dominante, care au sprijinit acest „pronunciamento”. Stânga a acuzat Washingtonul – complicele viitorului dictator – că a ucis democrația înarmându-i pe militarii puciști. În 2007, dimpotrivă, tentativele de destabilizare ale puterii legitime din Venezuela nu sunt întâmpinate decât cu o tăcere jenată, cu câte o predică moralizatoare, și asta în cazul în care nu avem de-a face cu o diatribă anti-chavistă din partea mediilor stângiste, indiferent că e vorba de politicieni, intelectuali publici sau ziare de mare tiraj.

De la Partidul Socialist până la extrema stângă (cu excepția „Polului renașterii comuniste”, care exprimă niște idei clare) se însăilează explicații, se caută soluții de a împăca și capra și varza, i se reproșează președintelui Maduro „autoritarismul” acuzând totuși și opoziția de „intransigență”. În cel mai bun caz se cere puterii legitime să recurgă la compromisuri. În cel mai rău – i se cere demisia. Manuel Valls, fostul premier „socialist”, denunță „dictatura lui Maduro”. Omologului său spaniol, Felipe Gonzalez, i se pare scandaloasă recurgerea la votul popular și acuză „instituirea frauduloasă a Constituantei”. „Ensemble” („Împreună”), mișcare condusă de deputata Clémentine Autain de la „France Insoumise” („Franța nesupusă”, stânga stângii, n. tr.) condamnă „caudillismul” (spaniolă: „caudillo” = conducător, n. tr.) puterii chaviste. Eric Coquerel, și el deputat FI și purtător de cuvânt al Partidului Stângii, se face că nu ia partea nimănui și zice că violențele ar fi opera „ambelor părți”, dar în același timp mărturisește nevinovat că „nu are chef să-l critice pe Maduro”.

Ce s-a întâmplat din 1973 încoace? În urmă cu jumătate de secol stânga franceză și cea europeană erau în general solidare – măcar din buze – cu mișcările progresiste și revoluționare din Sud. Fără a nega erorile comise și dificultățile inerente, totuși Stânga de atunci nu le trăgea un glonț în spate tovarășilor ei sud-americani. Nu se prefăcea că ia poziția regelui Solomon, păstrându-se „imparțială” între puciști și victimele lor. Dimpotrivă, își asuma o poziție clară, cu riscul de a se înșela, și nu practica, așa cum o face stânga de azi, autocenzura panicoasă și cedarea defensivă în fața adversarului. Nu ar fi zis: toată chestia asta e rea și toată lumea e vinovată de violențele astea regretabile. Stânga franceză și europeană din anii 70 era fără îndoială naivă, dar nu exista să-i fie frică de umbra ei, și nici nu trăncănea aiurea când era cazul să facă o analiză concretă. Pare incredibil, dar chiar și socialiștii, precum Salvador Allende, chiar erau atât de convinși că sunt socialiști încât erau gata să-și dea viața pentru crezul lor.

Te ia amețeala când vezi hăul care ne separă de acea epocă. Criza din Venezuela ne oferă un exemplu evident al acestui regres deoarece se pretează la o comparație cu Chile 1973. Dar, dacă lărgim aria analizei, vedem că debandada ideologică e generală, transfrontalieră. În timpul eliberării Alepului de către armata națională siriană, în decembrie 2016, aceiași „progresiști” care tac mâlc vizavi de dificultățile regimului chavist au făcut parte din corul dirijat de mass-media aparținând oligarhiei care acuza Moscova și Damascul de cele mai rele atrocități. Și majoritatea „partidelor de stânga” franceze (PS – socialiștii, PCF – comuniștii, PG – stânga stângii, NPA – extrema stângă, Ensemble, EELV – ecologiștii) au făcut apel pentru organizarea unor manifestații în fața ambasadei Rusiei la Paris, la care să se protesteze împotriva „masacrării” civililor „luați ostatici” în capitala economică a Siriei.

Evident, această indignare morală unilaterală făcea abstracție de adevărata „luare de ostatici”, care fusese opera milițiilor islamiste, nu a armatei siriene. S-a putut constata lucrul acesta de îndată ce primele culoare de evacuare au fost organizate de autoritățile legale: civilii au fugit masiv către zona controlată de guvernul sirian, câteodată chiar sub ploaia de gloanțe trimise de simpaticii lor așa-zis protectori cu „căști albe” care făceau pe brancadierii cot la cot cu jihadiștii de dincolo de drum. Pentru „stânga”, milioanele de sirieni din Alepul de vest bombardați de extremiștii transformați în „rebeli moderați” din Alepul de est nu contau, iar suveranitatea Siriei – nici atât. Eliberarea Alepului va rămâne în istorie ca o cotitură decisivă a războiului dus împotriva Siriei. Din păcate destinul a vrut să devină, de asemenea, și un indicator al saltului calitativ făcut de paralizia cerebrală a stângii franceze.

Siria, Venezuela: aceste două exemple ilustrează ravagiile cauzate de sărăcia analizei însoțită de lașitatea politică. Totul are loc ca și cum forțele care țineau loc de „forțe vii” în țara aceasta au fost anesteziate cu cine știe ce sedativ puternic. Pornită din sfera „stângii guvernamentale”, reunirea în jurul ortodoxiei difuzată de mass-media dominantă e generală. Convertită la neo-liberalismul globalist, vechea social-democrație nu s-a mulțumit să le tragă un glonț în spate vechilor tovarăși din Sud, ci și-a tras și ei un glonț în picior. Transformat în curent minoritar – social-liberalismul – în cadrul unei drepte mai devotată ca niciodată capitalului, Partidul Socialist s-a lăsat canibalizat de Macron, care nu e nimic altceva decât „omul bun la toate” al oligarhiei capitaliste euro-atlantistă. În anii 70 chiar și dreapta franceză „liberalist iluministă”, cu Giscard d’Estaing, era mai la stânga decât PS-ul de azi, acest reziduu politic viermănos a cărui unică funcție rămasă e aceea de a mai distribui niște sinecuri urmașilor scăpătați ai holandismului.

O dată lămurită poziția PS, ne-am fi putut aștepta ca „stânga radicală” să preia ștafeta lămurind erorile trecutului. Dar „Franța nesupusă”, în ciuda succesului său electoral din 23 aprilie 2017, e o moluscă fără coloană vertebrală. Găsim acolo indivizi care cred că Maduro e un dictator, și alții care cred că își apără poporul. Cei care denunță aderarea Franței la NATO se smiorcăiau zgomotos la auzul veștilor despre soarta mercenarilor wahabiți din Alep. Tot ei se proclamă cu mâna pe inimă împotriva ingerințelor străine și a aroganțelor neocoloniale în Orientul Mijlociu, dar nu au nimic împotrivă ca „Assad să fie trimis în fața Tribunalului Penal Internațional” – acest tribunal excepțional rezervat pentru paria noii ordini mondiale. Președintele sirian, ni se zice, „e un criminal”, dar în același timp se mizează pe sacrificiul soldaților săi împotriva Daech și Al-Qaida. Contradicțiile acestea ar fi rizibile, dacă nu ar fi dovada unei decăderi mai profunde, a unui colaps ideologic.

Stânga aceasta ar vrea s-o rupă cu social-democrația, dar în același timp aderă la viziunea occidentală a lumii și la doctrina „drept-omunismului” cu direcție variabilă. Viziunea sa asupra relațiilor internaționale e direct importată din doxa pseudo-umanistă care împarte lumea în democrații „simpatice” (= prietenii noștri) și dictaturi abominabile (=inamicii noștri). Etnocentrică, se uită de sus la anti-imperialismul moștenit de naționalismele revoluționare din Lumea a Treia și de mișcările comuniste internaționale. În loc să învețe de la școala lui Ho Și Min, Lumumba, Mandela, Castro, Nasser, Che Guevara, Chavez și Morales, această stângă citește „Marianne” și se uită la France 24. Crede în împărțirea între „cei buni” și „cei răi”, crede că ăia buni seamănă cu noi și că răii trebuie bombardați. Se indignează – sau se simte jenată – când șeful dreptei venezueliene (care s-a format în SUA în mediile neoconservatoare cu scopul explicit de a elimina regimul chavist) este încătușat pentru tentativa de lovitură de stat. Dar e incapabilă să explice motivele crizei economice și politice din Venezuela. Pentru a evita criticile, nu vrea să recunoască faptul că problemele de aprovizionare au fost provocate de capitaliștii importatori care preferă să facă speculații valutare și să paralizeze rețelele de distribuție, în speranța că autoritatea lui Maduro va fi subminată.

Indiferentă la mișcările profunde, această stângă se mulțumește doar cu participarea la mișcările de suprafață. Pradă unei anumite distrageri de tip pascalian care o împiedică să remarce esențialul, ea ignoră greutatea structurilor. Dacă ar fi să dăm crezare acestei stângi politica nu e un câmp de forțe ci un teatru de umbre. Ia partea anumitor minorități oprimate din lumea întreagă fără să se întrebe de ce unele sunt vizibile și altele nu. De pildă, îi preferă pe kurzii din Siria tuturor sirienilor, pentru că sunt minoritari, fără să-și dea seama că preferința asta servește felului în care cauza kurzilor este instrumentată de Washington, care a făcut din ei o armată suplimentară care va garanta o dezmembrare a Siriei conform proiectului neoconservator. Stânga aceasta refuză să vadă că respectarea suveranității statelor nu e o chestiune marginală, ci e revendicarea majoră a popoarelor vizavi de pretențiile hegemonice ale unui Occident vasal Washingtonului, și că ideologia drepturilor omului și a apărării LGBT slujește deseori drept paravan pentru intervenționismul occidental interesat de fapt de petrol, gaze și alte bogății minerale.

Vom putea căuta zadarnic în producția culturală a acestei stângi, care se vrea radicală, articole care să explice de ce în Cuba, în ciuda blocadei, rata de mortalitate infantilă e inferioară decât cea din SUA, speranța de viață e la fel ca în țările dezvoltate, alfabetizarea e de 98% și Adunarea Puterii Populare (parlamentul) are în componența sa 48% femei. Nu vom găsi nici articole care să explice de ce Kerala, acest stat indian cu 33 de milioane de locuitori guvernat de comuniști și de aliații lor încă din anii 50, are cel mai mare indice de dezvoltare umană (HDI – Human Development Index) din toată India (0,790; România are un HDI de 0,802, n. tr.) și din ce cauză femeile au acolo un rol social și politic de prim plan. Căci experiențele de dezvoltare autonomă și de transformare socială conduse departe de lumina reflectoarelor, prin țări exotice, nu-i interesează deloc pe progresiștii noștri, fascinați doar de viziunea ce reiese din ecranele tv.

Intoxicată cu formalisme mic-burgheze, această stângă „bobo” semnează petiții, intentează procese și lansează anateme împotriva șefilor de stat care au supărătorul obicei de a apăra suveranitatea țărilor lor. Maniheismul o scutește de sarcina penibilă de a analiza fiecare situație concretă și de a privi mai departe decât lungul nasului. Se comportă ca și cum lumea ar fi un tot unitar, omogen, traversat de aceleași idei, ca și cum toate societățile ar asculta de aceleași principii antropologice și ar evolua după același ritm. Stânga aceasta confundă în mod intenționat dreptul popoarelor la autodeterminare cu datoria statelor de a se conforma cerințelor unui Occident care se erijează în judecător suprem. Ne face să ne aducem aminte de mișcarea aboliționistă din secolul XIX care vroia să suprime sclavia la indigeni aducându-le „luminile civilizației” cu pușca. Stânga ar trebui să știe că infernul imperialismului, azi, la fel ca al colonialismului de ieri, este pavat cu bune intenții. În timpul invaziei din Afganistan din 2001 n-am citit niciodată atâtea articole, în presa progresistă, despre oprimarea femeilor afgane și imperativul moral al eliberării lor. După 15 ani de emancipat femeile afgane cu tunul de 105 mm, ele sunt mai acoperite și mai analfabete ca niciodată.

[sursa: https://www.legrandsoir.info/1973-2017-l-effondrement-ideologique-de-la-gauche-francaise.html]

Tags: , , , ,


About the Author

Filozof francez și analist politic, fost înalt funcționar public. A publicat: Aux origines du conflit israélo-arabe : l'invisible remords de l'Occident, L'Harmattan 1999, Faut-il brûler Lénine ?, L'Harmattan 2001, Économie solidaire : alternative ou palliatif ?, L'Harmattan 2003, Les raisons de l'esclavage, L'Harmattan 2002, Proche-Orient : la guerre des mots, L'Harmattan 2002 etc.



One Response to 1973-2017 : prăbușirea ideologică a stângii franceze

  1. Robin V. says:

    Interesantă problematizarea. Poate multi din partidul lui Melanchon sunt niște stângiști fără chemare, dar cred ca mișcarea „France Insoumise” este cea mai ancorată în realitatea momentului din Franța.
    Erorile de plasare pe scena politicii internaționale pot indica, așa cum și autorul arată, lipsa de orizont ideologic, stânga este în colaps, dar „ce este de făcut”?
    În a doua republică Românească lucrurile stau și mai rău decât in cea de a 5a franțuzească, motiv pentru care consider că totuși mișcarea „France Insoumise” este de urmat pentru cei de stânga care vor să activeze politic aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑