Eseu masti

Publicat pe septembrie 8th, 2017 | de Claude Karnoouh

0

Adio, Antropologie. Câteva gânduri referitoare la dispariția alterității radicale

1. Să ne reamintim

Ca să abordăm acest subiect, se cuvine în primul rând să amintim care au fost primele provocări ale alterității pentru Occident şi modul în care acesta din urmă a reacţionat la ele. Numai după acest preambul vom putea determina genealogia fazelor/etapelor în care s-a elaborat, treptat, structura unui domeniu al cunoaşterii numit în prezent antropologie. Încă odată, trebuie să precizăm că nu vorbim de antropologie în sensul cuvântului grec anthropos – ceea ce privește omul în general, şi doar omul, în opoziția sa față de zei și Idei. Antropologia despre care vorbim aici (să convenim pentru termenul de antropologie modernă sau „ştiinţă antropologică”) îşi are originea în şocul fără egal resimțit în fața unor ființe percepute ca oameni total diferiți de cei care populau atât Occidentul creştin, cât şi Orientul musulman, chiar şi părţile din Africa cunoscute încă din cea mai veche antichitate a lumii vechi. Cu alte cuvinte, este vorba despre ceea ce a apărut în ochii europenilor de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din secolul al XVI-lea ca alteritate umană radicală. A avut loc astfel un eveniment nemaiîntâlnit, o mutație pe care a suferit-o natura cunoaşterii celuilalt în Occidentul creştin, obiectul acestei cunoașteri devenind o alteritate realmente umană și, cu toate acestea, totalmente diferită de creștinul european. Această fiinţă nu mai era necredinciosul cunoscut din vremea cuceririi arabe, a Cruciadelor şi a războaielor împotriva Imperiului Otoman, ci păgânul, aşa cum îl numeşte Clement Marot, poet protestant francez din grupul Pleiade: este vorba de toate acele popoare care nu-şi bazează convingerile şi credinţa pe religiile cărții. Odată cu descoperirea Americii, indianul a devenit Celălalt prin excelență, aflat într-o situaţie paradoxală. De fapt, în timp ce îl exterminau, colonizatorii catolici încercau totuşi să-l înțeleagă, observându-i minuțios moravurile și cutumele, limbile, pentru ca apoi, prin prisma unei abordări mai teoretice, să încerce, pe măsură ce avansau descoperile, să compare aceste date atât sincronic, cât şi diacronic, în vederea elaborării unui anume fel de ierarhie a dezvoltării popoarelor, adică, conform spiritului Iluminismului înțeles în sensul cel mai larg, o scară care se întindea de la populațiile cele mai îndepărtate de stadiul de dezvoltare al burgheziei din Europa occidentală până la cele care se apropiau întrucâtva de acest stadiu [1]. Astfel, timp de trei secole, pe măsură ce se impunea, într-o manieră generală, filozofia subiectului (mai întâi în sensul de „ego cogitans cartezian, care determină lumea obiectivă/rațională pe baza îndoielii sale, apoi ca ego transcendental kantian, care determină raţionalitatea în limitele a tot ce este accesibil înţelegerii umane) care determină adevărul obiectului, s-au construit bazele unei ştiinţe umane sau sociale cu drepturi depline, diferită, din punct de vedere al abordării practice, de filozofie, dar avându-și originile în aceasta din urmă, fie că s-a numit etnografie (termenul apare în 1832) sau, ulterior, în cursul ultimei treimi a secolului al XIX-lea, antropologie.

Pentru mai multă precizie istorică, să reamintim că această fascinaţie, simultan umanistă (Montaigne) iar « ştiinţifică », pentru omul Celălalt şi totuşi om (care nu este nici barbarul cu adevărat om din concepţia grecilor, care nu poate vorbi zeilor pentru că nu vorbește greaca; nici unul dintre monştrii – oameni-câine, animale cu faţă umană sau cu capete şi picioare de om, și tot felul de demoni proprii reprezentărilor credințelor medievale – din locurile unde domneau Gog şi Magog, preotul Ioan sau oricare altă fiinţă miraculoasă [2], de tipul celor pe care Bosch le-a ilustrat în zorii Renaşterii), este consubstanțială cuceririi Americii. Acesta este motivul datorită căruia aceste percepții și noile lor reprezentări se înscriu în imaginarul naturalismului regăsit al Renașterii.

S-a dovedit de altfel că încă din timpul egiptenilor şi, înainte de ei, din timpul sumerienilor, întreaga istorie a relaţiilor antice ale Orientului Mijlociu și Orientului Apropiat cu Africa trimite la o anumită familiaritate a cunoștințelor pe care le posedau și grecii şi romanii. Încă de la primele expediţii medievale în direcţia Saharei şi a Africii negre, sub-sahariene, apoi, după călătoriile portugheze de-a lungul coastelor Africii, europenii și africanii intră în contact și se stabilesc relații comerciale, inclusiv un comerț cu sclavi, anterior comerţului transatlantic (comerţul triunghiular), de pe urma căruia veneţienii şi genovezii, împreună cu arabii, profitau foarte mult, şi pe care francii l-au descoperit cu ocazia primei cruciade. Ultimele expediţii portugheze de-a lungul coastelor sud-africane au precedat cu foarte puţin „descoperirea” Americii, dar atât berberul, cât şi arabul sau negrul, care putea să fie un războinic sau un sclav, erau oameni cunoscuţi de Occident încă din Antichitate (anumite dinastii egiptene erau negre, venite din amontele Nilului sudanez; în rândul trupelor lui Hanibal existau şi negri), iar relaţiile dintre aceștia și europeni au continuat de-a lungul întregului Ev Mediu. În plus, cu toate că erau percepute ca „sălbatice”, pentru europeni, aceste populaţii negre inspirau mult mai puțină frică decât mongolii şi tătarii veniţi din Asia centrală şi din podişurile Mongoliei. Aceşti negri erau în general sedentari (boşimanii, hotentoţii şi pigmeii, vânători-culegători, erau necunoscuţi) şi veneau din societăţi mai mult sau mai puţin regale, din puternice dinastii ierarhizate pe linie paternă, societăţi de crescători de animale sau societăți pastorale de agricultori-crescători, ei înşişi fiind de mult timp în contact cu marile civilizaţii urbane ale Mediteranei orientale. Situaţia era aceeaşi, în acest sfârşit de secol XV, şi pentru asiatic sau locuitorul Indiei. Europa „știa câte ceva” despre toată această lume. Desigur, aceste populaţii puteau surprinde prin anumite aspecte fizice, prin hainele lor sau prin absenţa hainelor, prin obiceiurile cotidiene, dar această surpriză fusese de mult timp integrată în stocul de cunoştinţe europene. Or, evenimentul din 12 octombrie 1492 a avut rapid impactul unui trăznet asupra acestei civilizaţii europene care, mai mult decât o făcuseră Imperiul Roman sau Imperiul Stepelor, căuta să se extindă, să-și depăşească fără încetare domeniul politic, economic şi cultural. În acea zi, ziua descoperirii Americii de către Columb, lumea, adică planeta noastră, a început să devină modernă, transformându-se într-un singur şi unic spaţiu, unificat prin intermediul comunicaţiilor maritime, același care, cinci secole mai târziu, se va numi „the global village”. De acum înainte – şi încă și mai repede de îndată ce Magellan va depăşi capul Horn şi se va aventura în Pacific prin Vest -, toate continentele vor fi legate unele de altele: Europa, Atlanticul, Pacificul, Oceanul Indian, comunicarea şi economia marilor puteri devenind, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, planetară.

Această expansiune – de fapt penultima expansiune a Occidentului, ultima fiind cucerirea spaţiului – punea în contact direct, pentru prima dată în istoria umanităţii, europeanul cu niște personaje noi, fără vreun echivalent prealabil în memoria călătorilor [3], exploratorilor, negustorilor și preoţilor: indianul, mai târziu aborigenul australian, polinezianul și melanezianul. De data aceasta aveam de-a face cu „sălbaticul” prin excelenţă! Sedentar sau nomad, constructor de imperii, agricultor sau vânător-culegător, cel mai adesea el este gol, chiar şi în regiunile reci. Mayaşi, Tolteci sau Azteci, membri ai societăţilor imperiale ierarhizate şi centralizate, se caracterizează, după spusele conchistadorilor, prin moravuri rafinate dar şi de o violenţă nemaiîntâlnită, cu sacrificii umane masive, infinit mai masive decât cele deja descrise cu groază de către primii preoţi şi primii negustori europeni care întâlniseră mongolii Hoardei de Aur sau care fuseseră reținuți ca prizonieri în taberele hanilor ce își întindeau stăpânirea de la podişurile Mongoliei până în Rusia, Siberia occidentală, Asia Centrală și China. Stranii ființe umane pentru acești hidalgi care valorizează curajul, aurul și argintul! Li se oferă în dar obiecte de o valoare derizorie, în ochii europenilor, pene sau sclave provenite din triburile învinse. Ciudaţi indieni!  Ei sunt cel mai adesea  canibali [4], ca și polinezienii descoperiți, două secole mai târziu, de către Cook și marinarii săi, sau ca melanezienii, cum aveau să descopere, în unei experiențe tragice, misionarii trimiși la ei. Aceşti indieni erau, în afara câtorva excepţii notabile, gata de război pentru a recupera femei şi copii (bunul lor cel mai preţios) sau pentru a umili tribul vecin. Mult mai târziu, deosebit de straniu se dovedește a fi și acest aborigen australian, cel mai arhaic şi poate cel mai neînţeles, om venit direct fără evolutie din paleoliticul superior, fără niciun fel de agricultură şi întâlnit, la mijlocul secolului al XVIII-lea, la Botany Bay: auster, simplu, rezistent, ascetic, a cărui grijă principală, în afară de supravieţuirea alimentară prin vânătoare şi culesul seminţelor sălbatice, era jocul complex al alianţelor şi filiaţiilor în funcţie de sistemele de rudenie foarte complexe [5], pe de o parte, şi, pe de altă parte, strădania de a surprinde, prin intermediul viselor sale, o interpretare a originii lumii pe care să o deseneze și să o picteze. Toate aceste imperii, toate aceste triburi, toate aceste clanuri erau lipsite de simţul proprietăţii private asupra pămîntului, iar unele dintre ele, cele mai arhaice, erau ignorante și cu privire la agricultură. Toate aceste trăsături păreau de neînţeles, atât pentru omul european, cât şi pentru cel asiatic, până într-acolo încât, printre elementele teologico-economice fundamentale care vor servi drept argumente pentru a legitima cucerirea Americii de Nord, va figura, la loc de cinste, în numeroasele acte oficiale, faptul că indienii nu fuseseră învestiți de către divinitate cu demnitatea de a poseda pământul Statelor Unite, pe care trăiau, invocându-se pretextul binecunoscut al teologiei calviniste și neoprotestante, conform căruia nu sunt predestinați să-l muncească!

2. Descoperirea Americii sau sfârşitul arhaismului

Ceea ce face din această zi de 12 octombrie 1492, din acest prim pas pe pământul Lumii Noi, evenimentul (și momentul fondator) (Eiregnis) [6] prin excelenţă modern, este faptul că, încă din primele scrisori adresate de Cristofor Columb suveranilor săi regali, după „descoperirea” acestei insule din Caraibe (pe care el a numit-o Hispaniola, viitoarea Haiti-Santo Domingo), el precizează absenţa acelor monştri umani [7], de care am amintit mai sus, atât de familiari în iconografia medievală a exotismului, aşa cum aceștia continuau să fie reprezentaţi în traducerea spaniolă, din 1524, a lucrării Cartea minunilor lumii, scrisă de Jean de Mandeville și publicată pentru prima dată în 1356 [8].

Aceşti indieni erau deci oameni şi nicidecum monştri, dar oameni atât de diferiţi încât s-au înfățișat imaginarului occidental, mai mult decât negrul, ca primii reprezentanţi ai alterității umane radical diferite. Și în această calitate, de oameni diferiţi, total diferiţi de fiinţele umane deja cunoscute, au fost ei atât obiectul unei curiozităţi, deja cvasiştiinţifice, a călugărilor, cât și, în același timp, subiectul-om „respins de Dumnezeu”, supus și constrâns să facă cea mai rentabilă muncă, cea a sclavului: „[...]  şi tot atâţia sclavi cât ei  [Alteţele lor regle] vor dori să stăpânească, deoarece sunt idolatri” [9]. În acest moment al istoriei occidentale, la nivelul speciei umane, calitatea de creştin este singura trăsătură discriminatorie în funcție de care, fără a comite niciun păcat, se produce, sau nu, reducerea imediată a persoanei la statutul de sclav. Cu alte cuvinte, nu erau nici maimuţe, nici semi-maimuțe, ci oameni adevăraţi, cu calităţile de inteligenţă practică şi teoretică pe care le posedă orice ființă umană, dar, nefiind decât nişte păgâni antropofagi, era permis să-i  obligi să facă o muncă de sclav, care, după cum se ştie, necesită o obișnuință şi o adaptare pe care numai omul este capabil să o îndure. Se constată foarte repede că indianul face într-adevăr parte din specia umană. Astfel, responsabilii unor misiuni înfiinţate de protestanţii calvinişti le vor interzice oilor lor de sex masculin, sub amenințarea excomunicării, orice „tăvăleală” cu femeile indigene nebotezate. Ceea ce sugerează că aceste „tăvăleli” se întâmplau frecvent [10] şi că nu erau socotite drept cazuri de bestialitate sau, în termeni moderni, de zoofilie! Însă chiar atunci când Las Casas a demonstrat că aceste ființe aveau un suflet, faptul cu pricina nu a folosit la nimic: oameni, oameni adevăraţi, inferiori şi învinşi, ei nu puteau să fie decât sclavi conform unei viziuni creştine  care, chiar și catolică fiind, era înţeleasă ca realizare a predestinării: „Astfel, Mântuitorul nostru i-a dăruit acest succes regelui nostru şi reginei noastre, iluştrii noştri stăpâni, şi regatelor lor, devenite celebre prin această importantă cucerire [...], spre marea glorie pe care o vor dobândi atunci când toate aceste popoare se vor converti la sfânta noastră credinţă, iar apoi, pentru toate bunurile temporale care vor aduce beneficii şi profit nu numai Spaniei, ci tuturor creștinilor” [11]. Este adevărat că pentru aceste suflete profund creştine, suita de evenimente din cadrul cuceririi putea să facă loc credinței în această predestinare: atât prăbușirea Imperiului Aztec cât şi cea a Imperiului Incaş au fost opera unor mici trupe de conchistadori hotărâţi, energici, dârzi şi cruzi în violența lor extremă, foarte abili din punct de vedere politic, înarmaţi cu muschete şi cu unul sau două tunuri mici (arme de foc mai înspăimântătoare prin zgomotul lor decât prin eficacitatea lor), călărind acest animal nemaivăzut şi puternic, calul. Aceşti intruşi s-au confruntat, desigur, cu trupele foarte numeroase ale acestor imperii, dar care nu posedau arme de metal, şi, last but not least, care practicau o artă a războiului ale cărei scopuri erau total necunoscute acestor populații. Fie că erau azteci, maiaşi sau incaşi, ori alte etnii mai primitive, scopul războiului nu consta, pentru ei, în a ucide cât mai mulţi duşmani, ci în a lua cât mai mulţi prizonieri cu putință ca să alimenteze sacrificiile umane (bărbaţi), ca să sporească numărul de sclavi (bărbaţi, femei şi copii) şi pentru a dispune de potenţiale soţii care să asigure, la maximum, reproducerea societății [12].

Toţi, prin simpla lor prezență ca „ființări umane cum sunt aici, în lume” (Seinde), în acest fel şi nu altfel, manifestau această alteritate radicală care, în practica sa cotidiană şi festivă, în riturile şi credinţele sale, în reprezentările sale materiale, podoabele sale, inclusiv cele tatuate pe corp (Darstellungen), sau în reprezentările sale spirituale (Worstellungen), nu se putea armoniza cu cele pe care le aducea cu sine lumea occidentală, cu creştinismul ei cuceritor, cu setea sa de aur şi de comerţ profitabil cu mirodenii, decât sub două forme. Prima, istorică, a fost convertirea, câteodată paşnică, dar în general ea s-a manifestat prin înrobire și exterminare, inclusiv culturală; a doua,  economică, s-a manifestat atunci când, cu aproximativ patru secole mai târziu, genocidul unui mare număr dintre ei şi eradicarea culturii lor, uneori chiar şi a limbii lor, fuseseră aproape întru totul consumate, așadar, în momentul în care aceste popoare deveniseră un fel de lumpeni (precum aborigenii australieni sau anumite grupuri de indieni din Statele Unite, Brazilia, Columbia, sau Guyana franceză) înțărcuiți în rezervaţii, supuşi exploatării neocoloniale care, în numele unui umanism de mucava, a transformat viaţa lor, „arta” lor sau artizanatul lor, în elemente ale marketizării generalizate sub numele de folclor. Apar atunci niște oameni rătăciţi, sălbăticiţi, abrutizați, produse ale unei aculturaţii ratate, războindu-se pentru diverşi stăpâni şi traficanţi de tot felul (cf. Africa neagră din zilele noastre). Desigur, acest om indigen, cu manierele sale sincretice singulare, a devenit omul modernităţii, sau chiar al modernității tardive, dar al unei modernități ratate întrucât modelate de inconsistenţa conceptuală a noului său mod de a rosti prin intermediul a tot soiul de pidginuri, bislamale, sabiruri și alte volapükuri. Acesta este omul care în prezent utilizează gadgeturi occidentale fără să înțeleagă vreodată originea lor teoretică (dată fiind complexitatea instrumentelor electronice, majoritatea occidentalilor i se aseamănă) sau chiar, iar aici diferenţa este esențială, condiţiile realizării lor.

Din acel moment, după moartea culturală şi economică (un preşedinte francez, Nicolas Sarkozy, a vorbit chiar de neajuns în Istorie!), vechiul „sălbatic”, „păgânul”, „primitivul” poate deveni pe deplin omul al „artei primitive” [13], cel care este contabilizat, clasat, muzeificat ca o insectă de către etnografia-etnologia-antropologia „ştiinţifică”, un om care, cu scopul de a i se accelera sfârșitul, este transformat în marionetă folclorizată, într-o nouă pradă pentru „agenţiile de turism”, într-un erzaț de „autenticitate” arhaică, într-o nouă marfă oferită avidităţii de exotism ieftin pentru imensa masă de turişti inculţi şi obsceni.

3. Eşecul politicilor sincretice

Să revenim acum la zorii acestui moment în care se plantează decorul unei Lumi Noi, de abia descoperite, şi la ceea ce mai târziu va fi considerat drept primul pas al mondializării. Constatăm, încă odată, că indianul destinat exterminării datorită modului în care spaniolii îl obligau să muncească, sub jugul unei violenţe nemaiîntâlnite şi al unei sclavii feroce, este totuşi o fiinţă cât se poate de umană, iar scrisoarea lui Columb către stăpânii săi spanioli, citată deja, scoate în evidență un simptom al predestinării ce stabilește diferenţe valorice calitative între civilizaţii. Acesta este deci simptomul – aici, la catolici, cum vom vedea mai târziu, mai degrabă de ordin politico-sociologic, în timp ce protestanţii îl vor ridica la nivelul unui principiu teologic – care pregăteşte punerea sub tutelă, şi ce tutelă, a tuturor „acestor sălbatici”, a acestora şi a altora pe care occidentalii îi vor găsi pe măsură ce cucerirea lumii de către ei se va extinde. Odată cu celebra controversă de la Valladolid (1550), contraargumentele lui Sépulvéda faţă de Las Casas păreau să justifice în totalitate premizele: „Astfel, simplitatea echipamentelor militare de care dispun indică nu doar arhaismul tehnicii lor, ci şi că Dumnezeu i-a privat de orice posibilitate reală de a se apăra” [14]. Cu siguranţă, şi în ciuda măsurilor antisclavagiste ale lui Carol Quintul, niciodată aplicate din cauza războaielor împotriva reformaţilor, şi mai ales, pentru a duce la bun sfârşit instituirea elementelor acestei tragedii ale cărei efecte grevează încă destinul Americilor, legatul papal care arbitra dezbaterea a luat o decizie încărcată cu responsabilitatea crimelor ce aveau să vină, dat fiind faptul că a legitimat comerţul cu negri: „Verdictul legatului Papei este enunţat într-un mod foarte fin. Atunci când a declarat că este stabilit (acesta este termenul folosit, distinct de „recunoscut” sau „admis”) că amerindienii au un suflet, chipul lui Sépulvéda s-a întunecat, semn al victoriei unei biserici umaniste. Dar decizia este imediat urmată de o soluţie a problemei economice, generată, din acel moment, de natura umană a autohtonilor: având un suflet, un om nu poate fi nici exploatat fără a fi plătit, nici ucis fără motiv. „Trimisul Papei deschide atunci o perspectivă care nu va întârzia să-și arate efectele: mâna de lucru gratuită trebuie căutată printre negrii din Africa, a căror lipsă de civilizație dovedea faptul că nu au suflet. Sepùlvéda și Las Casas sunt amândoi învinşi” [15]. Înțelegem perfect maniera extrem de abilă de a găsi o soluţie la această dublă problemă, pe de o parte teologică, pe de altă parte economică: cum era deja prea târziu pentru a opri impactul marii violențe represive, al epidemiilor mortale şi al sclaviei asupra demografiei indiene, care suferea o prăbușire catastrofică, nu era costisitor să-i scuteşti pe indieni de sclavie datorită naturii lor umane şi să te folosești de acum înainte de africanii negri (de altfel, cunoscuţi de mult timp de către europeni), oameni fără suflet, cu toate că, dacă e să dăm crezare anumitor călători medievali, ei ar fi avut unul (asemeni diverșilor asiatici), chiar dacă erau necredincioși sau idolatri, adică, chiar dacă se aflau în eroare [16].

Ca să fim corecți față de Biserica Romei, trebuie să precizăm, cel puţin într-un scurt paragraf, că încă de la începutul descoperirii Lumii Noi, papalitatea a decretat datoria morală şi obligaţia juridică a convertirii indienilor [17]. Mai mult, evanghelizatorii, călugări din ordinele de cerşetori (franciscani) şi predicatori (dominicani şi augustini), descoperind îngrozitoarea situaţie a indienilor din insule, au trimis delegaţii care să pledeze pentru cauza indigenilor în faţa noului Rege al Spaniei, Împăratul Sfântului Imperiu Roman germanic, Carol Quintul. Cortés, după ce l-a învins, într-o baie de sânge, pe împăratul aztec la Mexico, i-a  chemat pe franciscani să evanghelizeze Noua Spanie, primul nume al Mexicului. Oameni credincioși, înţelepţi şi culţi, aceştia și-au făcut cu ardoare munca lor. Întâi de toate, prin intermediul interpreților, ei au fost foarte atenţi la cuvintele indienilor, observându-le obiceiurile, analizându-le credinţele şi ritualurile „idolatre”, iar apoi, foarte rapid, au învățat limba lor (nahuatl, în cazul aztecilor) ca să poată dezbate cu preoţii lor despre idolatrie, să traducă cateheza catolică în nahuatl şi să deschidă şcoli pentru copiii familiilor nobile aztece, dorind astfel să creeze o veritabilă elită hispano-aztecă care ar fi trebuit să joace un rol important în administraţia Noii Spanii [18]. Dar începând cu ultima treime a secolului al XVI-lea, coroana spaniolă a pus capăt acestei mişcări de sincretism cultural-religios, adoptând în schimb o politică centralizată și represivă mult mai accentuată [19]. Faptul cu pricina nu împiedică nici rezistenţa indiană şi o anumită memorie a tradiţiei imperiale a civilizaţiei aztece, nici persistența unei importante populații indigene care există și astăzi în țări precum Mexic și Guatemala sau Peru (teritoriu al fostului imperiu incaș), în timp ce din Caraibe, Argentina, Chile, Uruguay şi mare parte din regiunile din Statele Unite şi Canada, indienii au dispărut în totalitate sau aproape în totalitate. Astfel, continuând în decursul acestui secol lupta seculară dusă pentru recunoaştere culturală, socială şi economică, rezistenţa indigenă din Mexic s-a reactualizat în prezent prin mişcarea zapatistă sau, în Statele Unite, prin mişcarea indienilor Sioux, din Sand Creek, împotriva pipeline-urilor de petrol brut care traversează unele din pământurile lor ancestrale și sacre.

Faptul cu pricina nu ne împiedică nici să fim corecți și să recunoaștem, în răspăr cu spiritele animate de un anticlericalism îngust, banalul adevăr factual că acei franciscani, acei dominicani precum Las Casas, sau  mai  târziu augustinii şi iezuiţii, au fost fondatorii etnografiei, etno-lingvisticii şi antropologiei moderne, cu  mult înainte de așa-numitul „Linguistic Turn”. De fapt, încercând să traducă şi să explice, adică să interpreteze pentru preoţii azteci şi alte populaţii din estul Mexicului şi din Guatemala (maiașii), învățăturile creștine despre mântuire și Mântuitor, dubla natură a lui Hristos, divină şi umană, un singur Dumnezeu în ipostazele sale trinitare, Sfântul Duh în dubla sa purcedere de la Tatăl şi Fiul, ei au fost nevoiți să înțeleagă în prealabil concepţia aztecă referitoare la supranatural şi divinitate, locul pe care aceasta îl ocupa în organizarea socio-spirituală a imperiului aztec, mizele simbolice și politice ale ritualurilor și sensul sau sensurile ultime pe care indienii le atribuiau credinţelor lor. Pe scurt, au fost nevoiți să inventeze și să aplice o metodă de abordare a alterităţii: ceea ce, trei secole şi jumătate mai târziu, antropologi precum Boas sau Kroeber vor redescoperi pentru a înţelege resturile destructurate ale societăţilor indiene din America de nord. Voi reveni asupra subiectului. Dar începând de la mijlocul secolului al XVI-lea, nașterea unei societăţi hispano-indiene nu se va realiza deoarece puterea civilă a fost cea care a impus regulile de funcţionare socială și religioasă, reguli care impuneau munca de tip sclavagist, susținută de un cler secular avid de aur şi de bunăstare.

Așadar, va trebui să mai treacă încă patru secole pentru ca, în ciuda abolirii sclaviei şi a condamnării sale generale, teoriile evoluţiei istorico-culturale să-i judece pe „sălbatici” dintr-un alt unghi decât cel al unei predestinări la supunere faţă de omul occidental. A fost nevoie de patru secole pentru a-l privi pe „sălbatic” dintr-o altă perspectivă decât cea a eficacității tehnice și a efectelor ei practice. A fost necesar să treacă patru secole pentru ca o „ştiinţă” a alterităţii umane, antropologia socială sau culturală, să reexamineze primitivitatea fără să atribuie a priori diverselor sale culturi o slăbiciune ontologică, în afara celei ce ține de tehnică, drept ultima metafizică a modernităţii tardive. Într-adevăr, dacă ne raportăm la teoriile evoluţioniste, constatăm existența tezei potrivit căreia omul occidental – burghezul urban, capitalistul şi industriaşul, inginerul, chiar și muncitorul pentru gânditorii socialiști [20] – reprezenta în lume desăvârşirea a ceea ce trebuia să fie civilizaţia prin excelenţă: cu alte cuvinte, omul occidental reprezenta frumosul, binele și adevărul. Cunoaştem astăzi costul uman al acestei viziuni! Această interpretare socio-istorică funcţiona în paralel cu cea pe care  Darwin o propusese cu privire la evoluţia speciilor: la fel ca în cazul animalelor, societăţile ar fi fost supuse unui selecţii drastice în funcţie de capacitatea lor de adaptare la diversele schimbări ale mediului natural şi de aptitudinea lor intelectuală de a dezvolta mijloacele prin care să domine într-o măsură tot mai mare natura. Astfel, filozofi, antropologi fizici şi culturali, psihologi, sociologi, etc., făceau din progresul tehnico-ştiinţific şi din cei care l-au pus în practică – o clasă formată dintr-o burghezie financiară, din antreprenori industriali, din ingineri – criteriul ultim de judecată în ceea ce privește valorile socio-culturale pozitive ce caracterizează diversele societăţi umane. Istoria lumii se rezuma așadar la grila de lectură a unui evoluţionism unidirecţional şi monocauzal (sensul istoriei, fie el și dialectic!). Toate activităţile umane deveneau din ce în ce mai complexe. Astfel, conform filozofilor iluminiști, limbile ar fi trecut de la onomatopee la limbajele articulate [21], la fel și religiile, moravurile, obiectele rituale (sau „arta primară” [22]), etc. Oricare ar fi cauzalitatea unică, raţionalismul Luminilor şi triumful progresului omenirii sau romantismul herderian – cu a sa teorie a vârstelor societăţilor, prin care filozoful şi episcopul luteran susţinea că în zorii culturilor se desfăşoară, în plenitudinea sa, „spiritul” unei civilizaţii sau al unui popor (Volksgeist), unitatea conceptului şi a sentimentului -, aceste două interpretări contrastante din punctul de vedere al unei dihotomi temporale – orientate fie spre viitor, în direcţia realizării umane în totalitatea sa, fie, invers, privind înapoi către o vârstă de aur care, lasă loc decadenței – se înalță de fapt pe un unic soclu ontologic. Aceste două viziuni sau sensuri ale lumii împărtășeau, de fapt, o unică accepţie ontologică a temporalităţii: timpul ca eshatologie lineară evoluţionistă, Glorie iniţială, Cădere sau Paradis pierdut, dar era vorba întotdeauna de o salvare ce urma să se îndeplinească. Cunoaștem de mult acest dublu refren, inclusiv într-una dintre cele mai frumoase versiuni poetico-filozofice ale sale, anume trimiterea nietzscheană la eterna reîntoarcere a identicului, datorită căreia vom regăsi valorile eroice ale grecilor presocratici. Avem de-a face aici cu ultimele avataruri ale metafizicii istoriei, atât de strălucit expuse, ultimele tentative de a evita (sau poate de a uita!) ravagiile modernităţii tehnice şi efectul lor major: deplina realizare a nihilismului și desăvârșita revelare a adevărului său. Toate aceste discursuri despre decădere sau desăvârşire prezintă tot atâtea variaţii pe teme deja tratate de către sfintele scripturi vechi și noi: Paradis pierdut, Cădere, aşteptare sau sosire a lui Mesia, Mântuitorul, pregătirea Apocalipsei. Ca demn moştenitor al Iluminismului, mai mult decât al dialecticii hegeliene, Engels nu a făcut decât să pună în aplicație eshatologia temporală a evoluţionismului supralicitând materialismul economic ca condiţie a evoluţiei istorice [23]. Dar el nu teoretiza decât în conformitate cu spiritul timpului, fiind foarte apropiat de un antropolog american non-marxist, Lewis H. Morgan, ale cărui opere au inspirat într-o manieră decisivă interpretarea sa referitoare la evoluţia instituţiei familiale [24]. Desigur, fără să implice despărțirea de modelul evoluţionist, această univocitate a fost corectată într-un cadru interpretativ pluridirecţional [25], dar acesta a continuat să rămână orientat, în egală măsură, spre concepţia desăvârșirii în cadrul modelului ideal al burghezului urban european. Este suficient să observi elitele africane, polineziene sau melaneziene pentru a te convinge de faptul cu pricina.

4. Schimbarea interpretativă

Pentru ca antropologia să înceapă să-și modifice abordarea interpretativă a societăţilor primitive a fost nevoie, pe de o parte, ca în cazul lingvisticii, de apariţia comparatismului sincronic (câteodată împotriva istoricismului filologic, dar cel mai adesea în complementaritate cu acesta din urmă), mai întâi funcţional iar apoi structural [26], şi pe de altă parte de un nou Zeitgeist, care abandonează încetul cu încetul aroganţa colonială, astfel încât etnologii lasă în seama cercetătorilor preistoriei şi fosilelor sale investigarea unor aspecte ce țin de originile noastre cele mai vechi, constatând că, de bine, de rău, aceste societăţi care supraviețuiseră până în epoca modernă erau de fapt compuse din homo sapiens sapiens, şi nu din niște maimuţe hiperdezvoltate sau din neandertalieni care reușiseră să supraviețuiască. A fost necesar ca, urmând exemplelor lui Boas, Kroeber, Malinowski, Firth, Griaule, Shallins sau Guidieri, etnologii să fie uimiți, în adevăratul sens al uimirii filosofice, de aceste lumi „sălbatice” şi să măsoare enormitatea ignoranţei noastre, începând cu cea referitoare la limbile și deci la conceptele lor, căci nu există enunţ într-o limbă naturală care să nu poarte în el concepte şi deci o gândire abstractă, care, orice ar zice Lévi-Strauss, nu este un bricolaj [27]. Într-adevăr, după cum remarca Derrida în Despre gramatologie, vorbim de bricolaj atunci când nu înţelegem conectorii logici ai unei limbi şi deci ai unei gândiri. În ciuda tuturor pledoariilor umaniste ale lui Lévi-Strauss şi ale altora, omul occidental antropolog a rămas prizonier al unui etnocentrism care îl făcea, încă odată, să-l înțeleagă pe omul sălbatic ca fiind simultan inferior din punct de vedere intelectual şi model de viaţă al paradisului pierdut: un amestec de Rousseau, în ceea ce priveşte iluzia bunului sălbatic, și de Kant în ceea ce privește universalismul conţinuturilor categoriilor înțelegerii.

Cu toate acestea, după mai mult de un secol și jumătate de meditație asupra diferențelor culturale, rămân încă fără răspunsuri convingătoare întrebări de o importanță enormă [28]. Spre exemplu, de ce anumite popoare au inventat foarte de timpuriu diverse tehnici foarte complexe de arhitectură, de calcul, scrierea, metafizica, monoteismul, forme de stat centralizate şi organizate printr-o puternică administrație? De ce la unii tehno-ştiinţa cvasi-modernă se află deja în faza de pre-gestaţie, în timp ce la alţi homo sapiens sapiens, accentul a fost pus pe complexitatea sistemelor de rudenie, construcția mitologiilor, rafinamentul unor ritualuri foarte complexe? Misterul rămâne! Dar de ce, după cum a remarcat Malinowski [29], ne este atât de greu să înţelegem sensul sau sensurile pe care aceşti oameni le atribuie prezenţei lor în lume, motivelor acţiunilor lor, credinţelor lor şi încrederii lor în aceste credinţe, reprezentărilor lor, manierei de a defini şi de a trata prietenul, duşmanul, vecinul? De ce se căsătoresc în atâtea feluri diferite? De ce au ales o modalitate sau alta de filiaţie, o formă sau alta de excludere exogamică, etc.? A-i citi pe antropologi, dincolo de pretenţiile teoretice adesea goale de conținut, înseamnă, în cel mai bun caz, să citeşti serii de descrieri în care criteriile în funcție de care se alege modalitatea de clasificare sunt, din păcate, foarte rar explicitate (cf., R. Nedham, Belief, Language and Experience), dar se aseamănă cu cele care ne sunt familiare, cu logica noastră, dat fiind faptul că cititorii cărora le sunt destinate publicaţiile noastre, cei care judecă, care atribuie diplome şi garantează valoarea unei „calităţi” profesionale, așadar cei care formează publicul cititor, sunt într-o măsură covârșitoare din occidentali (sau oameni totalmente aculturați, care au asimilat pe deplin modul de gândire occidental) obişnuiţi cu anumite reguli ale retoricii argumentative care, de exemplu, nu ar admite sub nicio formă că explicităm un mit făcând apel la un alt mit, iar asta nu în virtutea unui obiectiv comparativ, ci din punct de vedere al unei hermeneutici imanente.

Problema continuă să rămână în suspans, inclusiv din punct de vedere funcţionalist. Indigenii întreprind o acţiune sau alta, practică un ritual sau altul, recurg la o credinţă sau alta pentru a rezolva, în cel mai bun mod cu putință, provocările imediate ale forţelor naturii sau cele ale altor omeni? Uneori, anumite explicați pare să fie adevărul, dar perspectiva rămâne foarte superficială. Doar tardiv, un număr, altminteri foarte mic, de etnologi vor redescoperi calea părinților franciscani și vor începe să ia în serios, din perspectiva valorii de adevăr, interpretările indigene, în limba lor, şi să nu procedeze cum a făcut în The Golden Bough Frazer, care insista să demonstreze în ce măsură aceste credinţe nu sunt decât nişte naivităţi ale primitivilor, sau, altfel spus, niște concepții „stupide” (sic!). Iar Wittgenstein, cu bunul său simţ logic şi umorul său devastator, nu va conteni să ridiculizeze abordările celui care era considerat una dintre vedetele antropologiei academice la începutul secolului al XX-lea, insistând asupra faptului că aceste abordări erau mai primitive decât concepțiile primitivilor care făceau obiectul analizelor respectivului antropolog [30].

Desigur, funcționalismul, fără să-și asume asta cu adevărat, rămâne la rândul său marcat de evoluţionism, inclusiv în comparatismul sincronic pe care îl propune. Dar pe măsură ce societăţile primitive dispar ca civilizaţii, antropologii care i-au urmat lui Malinowski şi lui Radcliffe-Brown [31] vor înțelege că aceste pierderi erau iremediabile, că „sălbaticii” nu mai existau, rămânând doar alternativa de a reconstrui literarmente societăţi imaginare care deveneau altceva decât ceea ce fuseseră timp de secole; vor înțelege așadar că mondializarea unei forme politico-economice generale, capitalismul imperial (inclusiv sub forma războaielor mondiale sau locale), schimbase definitiv şi unificase aceste lumi diverse care nu se întâlniseră niciodată înainte. Vor înțelege că totul era consumat şi se expunea sub forma unui sincretism generalizat. Astfel, după cum scria cândva Remo Guidieri în concluzia operei sale majore La Route des morts [32], în zilele noastre, sălbaticii nu mai sunt decât „mari statui de piatră care se scufundă încet-încet, în mlaștină”, oraţie funebră de o profundă sensibilitate și de o mare tristețe.

 


[1] În lucrările gânditorilor liberali din secolul al XIX-lea se întâlnesc adesea afirmaţii care compară atât muncitorii cât şi ţăranii cu  „sălbaticii”.

[2] Jean-Paul Roux, Les Explorateurs au Moyen-Âge, coll. « Le temps qui court », édit. du Seuil, Paris, 1967, cf. « Les merveilles du monde », pp. 149-183. Jurgis Baltrušaitis, Le Moyen-Âge fantastique. Antiquités et exotismes dans l’art ghotique, coll. Idées et recherches, Flammarion, Paris, 1981.

[3] Sosirea Vikingilor pe coasta de Nord-Est a Americii de Nord nu a lăsat decât mici urme materiale, dar nimic altceva care să amintească de ei.

[4] Jean de Lery, Histoire d’un voyage fait en terre de Brésil en l’an 1557, Plasma, Paris, 1980, cap. XV, „Comment les Américains traitent leurs prisonniers pris à la guerre et les cérémonies qu’ils observent tant pour les tuer que pour les manger”, pp.173-182. La azteci, printre ofrandele aduse zeilor, se numărau şi sacrificiile umane constând în general atât din smulgerea inimii cât şi din antropofagie.

[5] Cf. Claude Levy-Strauss, Les Structures élémentaires de parenté, Paris, 1949; şi Rodney Needham, Rethinking kinship and marriage, Oxford University Press, 1971.

[6] Mă refer aici la un concept esențial în filozofia lui Heidegger din cea de-a doua perioadă (după „turnura” sa – kerhe – din 1934–1935). Este vorba de ideea de Istorie a lui Heidegger, potrivit căreia aceasta se desfășoară într-un ritm imprevizibil și non-dialectic, ce presupune succesiunea epocilor de dezvăluire a ființei; evenimentul, în sensul tare al termenului, este apariția unui timp nou al lumii, Heidegger jucându-se cu etimologia germană pentru a sugera că avem de-a face atunci cu „apropriere” (eigen: propriu) și specificare (Eigenschaft: specificitate, însușire proprie) a ființei ca atare, prin intermediul acestei desfășurări. Toate acestea trimit către o concepție a ființei, a lumii, a timpului și a existenței umane schițată în Ființă și timp (Sein und Zeit 1927) și reluată-reactualizată printr-o „repetiție” creatoare și printr-o aprofundare în Contribuții la filozofie (Beiträge zur Philosophie).

[7] Christophe Colomb, Oeuvres complètes, La Différence, Paris, 1992. Cf. pp. 208 – 226, scrisoare adresată lui Luis de Santangel în 14 februarie 1493: „În aceste insule nu am găsit, până azi, oameni monstruoşi, aşa cum credeau mulţi; dimpotrivă, am găsit oameni cu un aspect foarte frumos; Nu sunt negri de tot ca cei din Guineea [Africa] şi au părul drept şi nu locuiesc în locuri unde sunt prea expuşi arşiţei soarelui [...] Deci, nu am întâlnit urmă de monştri, dacă trecem cu vederea o insulă care se numeşte Carib, a doua cum sosești în Indii, care este populată de oameni care, pe întinsul tuturor acestor insule, sunt socotiți feroci, căci carne umană mănâncă.” pp.215 – 215. O jumătate de secol mai târziu, în 1557, un tânăr calvinist francez, fugind de războaiele religioase, s-a instalat în fortul Coligny aflat pe una dintre insulele din golful Guanabara (Rio de Janeiro), pe care l-a părăsit apoi pentru o expediţie de un an pe continent. Descriind întâlnirile sale cu  „sălbaticii” (de fapt, tribul Tupinambas), el scrie: „[ ...] nu sunt mai mari sau mai mici ca statură decât suntem noi în Europa; nu au deci corpuri mosntruoase, nici ieșite din comun, prin comparaţie cu noi.”, în Jean de Lery, op.cit., p.105.

[8] Jean de Mandeville, Le Livre des merveilles du monde, coll. Sources d’Histoire médievale, édition critique de Christiane Deluz, éditions du CNRS, Paris, 2001.

[9] Christophe Colomb, op, cit., p. 216. Pentru o istorie a desfășurării cuceririi descrise de actorii acestei epoci, a  se vedea  Bernal Diaz del Castillo, Historia Verdadera de la Conquista de Nueva España, redacată în 1558, manuscrisul fiind regăsit în 1632 la Madrid şi publicat. Există şi o traducere românească a acestei lucrări, Adevărata istorie a cuceririi Noii Spanii, (cuvânt înainte, alegerea textelor şi traducerea de Maria Berza), ed. Meridiane, Bucureşti, 1986; şi mai ales, Fratele Bernardino de Sahagún, Historia general de las cosas de Nueva España (Histoire générale des affaires de la Nouvelle Espagne), text redactat în 1569 şi publicat în 1800 în Mexic. Există şi o traducere românească, Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie (prefaţa, traducerea şi comentariile de Narcis Zărnescu), ed. Meridiane, Bucureşti, 1989. Vom găsi aici ceea ce se poate numi, fără rezerve, prima descriere etnografică a indienilor situaţi între Florida şi vestul Golfului Mexic, la Álvar Núñez Cabeza de Vaca, în Relación que dio Álvar Núñez Cabeza de Vaca de lo acaescido en las Indias en la armada donde iba por Goberndor Pánfilo de Narvaez, reeditată  sub numele de Naufragios … în franceză, Relation et naufrages d’Álvar  Núñez Cabeça de Vaca, prima ediţie,  Paris, 1837. Pentru a înţelege condiţiile îngrozitoare ale represaliilor împotriva indigenilor recalcitranţi şi înrobirea lor de către spaniolii, care vor provoca, într-o jumătate de secol, depopularea aproape completă a tuturor insulelor Caraibe, inclusiv Cuba, cea mai mare dintre ele, a se vedea scrierea primului şi celui mai celebru apărător al indienilor, dominicanul Bartolomé de Las Casas, Brevissima relación de la destruyción de las Indias. Colegida por el Obispo don Bartolomé de Las Casas o Casaus de la orden de Santo Domingo, prima apariţie în 1552 (Există trei ediţii moderne în franceză, care reiau toate traducerea din 1579 a protestantului François de Miggrode, publicată la Anvers, în 1579). În final, foarte folositoare este și opera de sinteză scrisă de Marcel Bataillon şi André Saint-Lu, Las Casas et la défense des Indiens, coll. Archives Julliard, 1971. Este imperativ să reamintim – căci acest aspect este decisiv pentru viitorul coloniilor şi dezvoltarea rapidă a capitalismului mercantil, precum și, în ultimă instanță, pentru antamarea accelerată a globalizării – că această exterminare totală a antrenat imediat o altă formă de criminalitate colonială, anume comerţul transatlantic cu negri, reglat mai întâi de Codul negru spaniol, apoi, mai târziu, de foarte celebrul Cod negru promulgat sub Ludovic al XIV-lea. A se citi pe această temă admirabilul comentariu al lui Louis Sala-Molins, Le Code noir ou le calvaire de Canaan, P.U.F., Paris ,1987.

[10] Jean de Lery, op.cit., chap. VI. Catolicii în schimb puteau să-şi aleagă metresă oficială sau concubină dintre femeile indiene, cu binecuvântarea Bisericii, cu condiţia ca ele să fi fost botezate în „adevărata credinţă”. Cea mai cunoscută dintre primele metrese a fost doña Marina, concubina-translator a lui Cortés, cuceritorul Imperiului Aztec. Această practică era foarte răspândită, în măsura în care, în semn de pace, cu ocazia primelor contacte pașnice cu conchistadorii, şefii indieni ofereau, printre alte ofrande, tinere fete și femei luate prizoniere ca urmare a războaielor victorioase purtate împotriva triburilor învecinate.

[11] Christophe Colomb, Ibidem. După cum poate constata oricine, în această scrisoare din ajunul apariţiei Reformei (tezele lui Luther de la Wittenberg datează din 15 octombrie 1517), catolicii îi privesc pe indieni dintr-o perspectivă care, la rândul ei, se bazează pe predestinare. În alți termeni, mai moderni, indienii au pierdut marele joc al Istoriei pentru că nu erau creştini şi deci, de la bun început, nu erau aleşii lui Dumnezeu! Este evident că teoria structuralistă a istoriei a lui Lévi-Strauss, bazată pe un hazard pozitiv al factorilor favorabili – ca într-un fel de joc de cărţi, în care hazardul, câteodată, aranjează bine lucrurile (cf. Race et histoire) -, este o pură construcție ideologică care eludează, maschează sub pretextul egalitarismului, această înfrângere iniţială bazată tocmai pe o superioritate în acelaşi timp metafizică și tehnică, origine a tuturor imperiilor coloniale.

[12] Alfred Métraux, Les Incas, coll. Le temps qui coure, édit. du Seuil, Paris, 1961. Cf., „Pe 16 noiembrie 1532, la apus, incaşul Atahuallpa a fost scos din litiera sa în mijlocul gărzilor sale şi capturat de către Francisco Pizzaro. Armata sa, măcelărită de un grup de cavaleri, se pierdea în noapte.”, în „Le mirage inca”, p. 3.

[13] În franceza posmodernă şi anthropologicaly correct: „arts premiers” pentru „Musée des arts premiers”

[14] Site internet: Encyclopédie Wikipédia: fr. Wikipedia.org/wiki/Controvrse_de_Valladolid.

[15] Ibidem.

[16] Jean-Paul Roux, op. cit., „L’âme aventureuse”, p.107.

[17] Bulle Inter Caetera d’Alexandre VI du 4 mai 1493     

[18] Situaţia Mexicului nu este unică, ci reprezintă modelul dominant în ansamblul continentului american. Includerea unor posibile elite indiene în administraţia regală a fost în general admisă, dar, în realitate, crearea acestor elite a fost sistematic respinsă de către puterile laice şi religioase ale diverse perioadei.

[19] Pentru studiul șocului cultural provocat de cucerire şi evanghelizare în secolul al XVI-lea, a se citi lucrarea exemplară a lui Christian Duverger, La Conversion des Indiens de Nouvelles Espagne, édit. Du Seuil, Paris, 1987. În acestă lucrare vom întâlni prima traducere în franceză a dezbaterii teologice dintre azteci şi franciscani: „Bernardino de Sahgún, colloques et doctrines chrétiennes qui permirent aux douze frères de Saint- François envoyés par le Pape Adrien VI et l’Empereur Charles Quint de convertir les Indiens de Nouvelle-Espagne en langue mexicaine et espagnole”, pp. 69 – 111. În acest text, unii pot citi, sub pana lui Sahgún, această descriere care va surprinde pe mulţi: „Acest pământ [ Noua Spanie] era plin de oameni foarte civilizaţi, foarte înţelepţi în guvernarea republicii lor, bine instruiţi în arta militară pe care o stăpâneau şi în care se dovedeau pricepuţi, foarte credincioşi faţă de idolii lor cărora le arătau un profund respect”. p. 72. În continuare, textul indică în special faptul că predicatorii depuneau eforturi pentru credinţa creştină, Biserica Catolică şi vicarul lui Dumnezu pe pământ, conducătorul ei temporal şi spiritual, Papa. Când se face referire la „Regele Spaniilor”, acesta este menționat doar în calitate sa de protector al „Maicii Sfinte, Biserica Catolică, Apostolică şi Romană” şi al acţiunilor sale de evanghelizare. Trebuie adăugat faptul că în virtutea pretenţiei sale de universalitate (cuvântul şi trupul lui Hristos erau oferite tuturor oamenilor, fără nicio distincție), evanghelizarea indienilor, în paralel cu desfășurarea unui comerț cu sclavi ce alimenta un capitalism mercantil extensibil până la limitele planetei, explică în felul său, dintr-o perspectivă teologică, primii paşi spre mondializare.

[20] Cf., articolelor lui Marx şi Engels despre problema colonială a „Indiilor orientale”, despre războaiele purtate de Coroana Britanică, Persia şi Afganistan, etc…, în Karl Marx şi Friedrich Engels, Textes sur le colonialisme, Edit. du Progrès, Moscou, 1977. E important să menționăm datele publicării textelor originale. Aceste articole apar în numerele din New York Daily Tribune care s-au succedat între 10 iunie 1853 şi 24 iunie 1857. Dubla poziţie a autorilor implică pe de o parte o analiză a modului în care colonialismul englez a distrus, într-un mod extrem de violent, societăţile indiene tradiţionale, pentru a-și impune puterea sa politică şi economică, iar pe de altă parte, sublinierea faptului că această distrugere este condiţia ontologică a apariției capitalismului şi a societăţii burgheze, cu elitele sale administrative, industriale, financiare şi, last but not least, cu un proletariat modern. În opinia autorilor, în câmpul acestei dinamici, există doar garanția unei intrări a acestui sub-continent în „singura şi veritabila” dimensiune istorică a omului conştient de această istorie – istoria modernităţii tehno-ştiinţifice. Aceste articole oferă una dintre cele mai penetrante analize socio-economice (şi în paralel geopolitice) referitoare la transformarea colonizării mercantile într-o întreprindere industrială modernă. Fie că sunt de dreapta sau de stânga, toţi cei care dezbat astăzi despre binefacerile sau efectele nocive ale colonizării eructează locuri comune stupide; dacă aceşti oameni ar fi vrut să reexamineze cu seriozitate interpretările făcute de Marx şi Engels, nu ar fi fost deloc dificil să recitescă aceste texte cu atenţia solicitată de mizele cardinale ale neocolonialismului din zilele noastre.

[21] M. de Maupertuis, Réflexions philosophiques sur lorigine des langues et la signification des mots, Paris, 1748. Turgot, „Remaques critiques sur les  Réflexions philosophiques  de Maupertuis sur l’origine des langues et la signification des mots”, în Oeuvres et documents le concernant, tome 1, pp. 157 – 179, Paris, 1913.

[22] În zilele noastre, expresia „artă primară” este la fel de ridicolă ca şi etnografia la modă a lui James Frazer. De ce ar fi această noţiune mai adecvată decât cea de „artă primitivă”? Crezând că aduc un omagiu „sălbaticilor”, nobilele suflete antropologice şi muzeografice reeditează, sub o altă formă, spiritul evoluţionist cel mai trivial. „Sălbaticilor” le revin „artele primare” iar nouă cele secunde, terțe, etc.! Dar arta (și oare era cu adevărat artă?), sau mai degrabă diversele reprezentări materiale rituale şi totemice – măşti, podoabe, sculpturi, machiaje, tatuaje, sacrificii, etc. – era „artă primară” pentru cei care o practicau? Constatăm acum, încă o dată, că fanfaronada moralei universitare, moralismul de doi bani al intelectualilor, nu creează decât stupizenii capabile doar să epateze netoţii şi ignoranţii.

[23] Friedrich Engels, Les Origines de la famille, de la propriété privée et de l’État, Éditions Sociales, Paris, 1954. (Publicată prima oară la Zurich, în 1884, în Volksbuchhandlung); trebuie să semnalăm că, încă din 1885, cartea este publicată în italiană la Benevento şi, între septembrie 1885 şi mai 1886, este publicată în română, la Iaşi, în numerele succesive ale revistei Contemporanul.

[24] Lewis H. Morgan, Ancient Society, or Researches in the Lines of Human Progress from Savagery, through Barbarism, to Civilisation, London, Macmillan and Co, 1877.

[25] Cf., Emil Durkheim, Les Règles de la méthode sociologique, Paris 1894. Totodată, evoluţionismul fundamental al lui Durkheim este surprins pe deplin în titlul lucrării sale consacrate religiei: Les Formes élémentaires de la vie religieuse, Paris, 1912. Ca şi cum religiile  „sălbaticilor” ar fi fost mai simple, mai puţin complexe din punct de vedere intelectual decât religiile noastre monoteiste! Cu siguranţă, mai puţin filozofice, iată ceea ce este sigur. Dar prezența filozofiei în religie este o garanţie de elementaritate religioasă sau, din contră, un pas către secularizare? Leo Srauss sesizase foarte bine acestă dinamică în celebrul său eseu despre „Atena sau Ierusalim”. Şi se pare că timpurile moderne au validat pe deplin secularizarea, cel puțin în lumea care a inventat şi a pus în practică într-o manieră radicală tehnoştiinţa, Occidentul creştin, civilizația care se identifică, fără îndoială, cu însăși originea mondializării.

[26] Trebuie reamintit că lingvistica a jucat până foarte de curând un rol decisiv în schimbarea interpretativă a antropologiei contemporane, prin revenirea la abordarea călugărilor fondatori: „Linguistic turn”. Desigur, călugării, având misiunea de a-i converti pe azteci (precum cei ce vor avea, mai târziu, o misiune similară în Indiile orientale, în China şi în Japonia – mai ales Iezuiţii), se vor cufunda în probleme de traducere în încercarea lor de a reda în limbile nativilor noţiunile creştine ale Bisericii Latine, marcate de filozofia greacă şi de transformarea sa în scolastica tomistă. Şi, făcând aceasta, s-au confruntat cu noțiunile indigene de supranatural, divin, idol, totemism, tabuuri, cu diverse panteonuri, dar şi cu sisteme de fondare a lumii extrem de complexe precum hinduismul, budhismul, în diversele sale variante, confucianismul, taoismul, etc… care au reprezentat tot atâtea provocări pentu gândirea occidentală. Epoca evoluţionismului pare o regresie prin raport cu abordarea complexităţii acestor universuri mentale… Unii cunosc rolul fundamental al fonologiei structurale ruseşti (Trubeţkoi, Bogatyrev, Jakobson) în apariţia etnografiei structurale (Bogatyrev, Analyse structurale du costume populaire morave) şi a antropologiei structurale (Lévi-Strauss, Antropologie structurale un; Les Mythologiques, t.I, II, III, IV,).

[27] În op. cit., Antropologie structurale un.

[28] Este de la sine înţeles că vom abandona în subsolurile pseudo-gândirii elucubraţiile unor personaje atât de suspecte precum domnii Bernard Lewis şi Samuel Huntington şi versiunile lor Reader Digest referitoare la ciocnirea civilizaţiilor …. În prezent, suntem martorii criminalității manevrelor pe care și le-au imaginat.

[29] Bronislav Malinowski, A Diary in the Strict Sens of the Term, Routledge & Kegan Paul, London, 1967.

[30] Cf.,Wittgenstein, Remarques sur le Rameau d’Or  de Frazer, Âge d’Homme (Remarks on Frazer’s Golden Bough – 1967 şi 1971). „Frazer este mult mai sălbatic decât cea mai mare parte a acestor sălbatici, căci aceştia nu vor fi niciodată atât de îndepărtați de înţelegerea unei probleme spirituale ca un englez din secolul XX. Explicaţiile sale despre obiceiurile primitive sunt mult mai grosolane decât semnificaţia acestor obiceiuri”.

[31] A. R. Radcliff-Brown, Structure and fonction in Primitive Society, Londres, 1935.

[32] Remo Guidieri, La Route des morts, Seuil, Paris, 1980.


Despre autor

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Mergi sus ↑

Google+