On pense Democracy? No signal

Publicat pe septembrie 24th, 2017 | de Bruno Guigue

0

Din ce cauză libertatea de exprimare este o poveste de adormit copiii

Libertatea de exprimare este unul dintre principiile nobile pe care și le arogă regimurile așa-zis „civilizate” și „democrate”. Pentru ideologia liberală, lucrurile sunt simple. Întrucât suntem cu toții liberi și egali, ne bucurăm cu toții de posibilitatea de a ne exprima așa cum vrem. Legată indisolubil de natura noastră, această libertate inalienabilă ar fi la îndemâna oricui. În această lume ideală în care libertățile nu așteaptă decât inițiativa individuală pentru a se îndeplini, în care fiecare individ e un Robinson în așteptarea unui insule goale pe care să-și edifice o lume așa cum vrea, fiecare ar fi liber să se exprime indiferent de circumstanțe.

În realitate, e suficient să formulăm cu claritate – așa cum tocmai am făcut-o mai sus – ceea ce ar trebui să fie libertatea de exprimare pentru a ne da seama că ea nu doar că e ireală, ci și imposibilă sub regimul social în care trăim noi. E ireală pentru că e evident că nu toți cetățenii pot exercita această libertate, în aceleași condiții. Atunci când lăudăm libertatea de exprimare care ar domni în democrațiile occidentale ne mulțumim de fapt cu o libertate abstractă, „formală”, după cum zicea Marx, și se vorbește de parcă ar fi suficient să deschizi gura ca să te și bucuri de această minunată libertate acordată tuturor.

Or, această libertate atât de lăudată e o veritabilă poveste de adormit copiii, întrucât exercitarea sa efectivă – și nu simpla posibilitate a acestei exercitări – presupune deținerea unor mijloace de exprimare pe care nu le deținem cu toții în mod egal. În lumea de poveste a liberalismului această inegalitate nu presupune nici o problemă, dar noi, din păcate, trăim în lumea reală. Dacă eu nu am aceleași idei cu ale vecinului meu, poate că nu e lipsit de interes să se știe că el, spre deosebire de mine, e proprietar de ziar. Libertatea sa de exprimare nu va fi echivalentă cu libertatea mea. Într-o societate în care o minoritate deține majoritatea capitalului, e clar că unii dintre noi vor fi „mai liberi” decât alții. Și întrucât monopolizează exercitarea libertății de exprimare, cei bogați, în realitate, îi privează de această libertate pe săraci.

Gândită la modul concret, chestiunea libertății de exprimare se suprapune pe aceea a proprietății mijloacelor de exprimare. Dacă vorbim de Franța, vreo zece miliardari posedă cvasi-totalitatea titlurilor din presa scrisă și audiovizuală, națională și regională. Însă nu din dragoste pentru libertatea de exprimare au preluat controlul mass-media acești deținători de capital. Că dacă ar fi fost așa, linia editorială a acestor organe de presă nu ar mai fi monolitică până la caricaturizare. Nu ar mai reflecta într-atât de clar alegerile ideologice ale unei caste care dorește să-și impună viziunea sa asupra lumii. „Libertatea presei, zicea Marx, e libertatea de care dispun capitaliștii pentru a cumpăra ziarele și ziariștii în scopul de a crea o opinie publică favorabilă burgheziei.”  Războiul mediatic care l-a cocoțat la Palatul Elysée pe dl. Macron, un veritabil filfizon al mediilor financiare, e un bun exemplu.

Poate că unii vor obiecta că în ciuda acestei dominații a bogaților asupra mass-mediei tradiționale, oamenii simpli se pot exprima în voie pe internet. Lucrul acesta e parțial adevărat și parțial fals. Din fericire există numeroase site-uri web administrate benevol care difuzează informații alternative, capabile să facă o breșă în discursul dominant. Dar chiar și așa, nu vorbim de o luptă cu arme egale. Mass-media oficială dispune de mijloace materiale colosale care provin nu doar de la acționarii privați, ci și din subvenții publice [1]. Organul central al partidului euro-atlantist, cotidianul Le Monde, de pildă, a primit de la stat în 2015 4.538.000 de euro. Bineînțeles, asemenea subvenții nu împiedică aceste ziare să publice fel de fel de enormități. Ne putem întreba dacă nu cumva există o relație de tip cauză-efect. Ne aducem aminte cu toții de nenumăratele articole în care „cotidianul de referință” anunța căderea iminentă a lui Bachar Al-Assad, conform doctrinei Ministerului Afacerilor Externe.

Dacă siturile web de informare alternativă ar primi măcar a zecea parte din ceea ce primesc cei nouă miliardari ca să-și mențină vii fițuicile lor nesărate, cu greu ne-am putea imagina efectele. Atâta doar că o distribuire echitabilă a subvențiilor publice nu va fi niciodată posibilă. Sistemul media al democrațiilor liberale se sprijină simultan pe concentrarea de tip capitalist și pe favorizarea puterii. Un ziar bun e unul care zice ceea ce trebuie zis – din punctul de vedere al oligarhiei – și căruia statul îi oferă mijloacele de eliminare a concurenței. Punctul culminant a fost atins atunci când fostul ministru al Educației a ordonat școlilor ca, pe de o parte, să le ofere liceenilor acces gratuit la zeci de ziare, și pe de altă parte să-i convingă pe elevi să nu se mai informeze de pe internet [2]. Formându-le deprinderile, așadar, încă „din leagăn”, nu ne îndoim că rezultatele vor fi și mai „bune” decât au fost până acum…

Odată sechestrată de către oligarhi sfera mediatică, libertatea de exprimare nu mai e decât un drept formal a cărui exercitare efectivă e rezervată numai celor care servesc oligarhia. Libertatea de exprimare se rezumă în acest univers orwellian la simpla dictatură a doxei, acuzele de „conspiraționism” – versiunea modernă a proceselor cu vrăjitoare – permițând cu ușurință neutralizarea recalcitranților. Dar atâta lucru nu e suficient. Nu doar că spațiul mediatic e saturat de către ideologia dominantă ca urmare a acționariatului său privat, dar se veghează, de asemenea, ca și spațiul public să rămână sub controlul său. Se ajunge astfel să i se refuze unui intelectual de anvergura lui Noam Chomsky intrarea în sediul Adunării Naționale unde trebuia să susțină o comunicare de interes științific. Transformat în vagabond, eminentul lingvist, chipurile vinovat de un obscur delict de opinie (a făcut greșeala de a critica Israelul și SUA) și-a găsit refugiu la centrul cultural al Belgiei. [3]

Ca să salvăm ceea ce mai putem salva din această libertate de exprimare muribundă, am putea spera atunci că serviciul public de informare, care e în afara influenței afaceriștilor și lobiștilor, ar putea să contrabalanseze. Aici însă trebuie să avem în vedere influența puterii. Am putut vedea recent o remarcabilă emisiune din seria “Un oeil sur la planète” consacrată Siriei. Dând dovadă de un profesionalism rar, echipa France 2 a dezvăluit aspectele contradictorii ale dramei siriene, desprinzându-se de narațiunea dominantă privitoare la acest război dus prin interpuși. Dar lobiștii care apără interesele NATO și ale Israelui au avut grijă să pună lucrurile la punct. După 15 ani de servicii corecte și loiale, emisiunea a fost scoasă din grila de programe, fără nici o explicație. QED. [4]

Ca să apărăm libertatea de exprimare va trebui mai întâi de toate să încetăm a-i mai atribui o realitate pe care nu o are. Ne purtăm ca și cum fiecare ar fi liber să se bucure de ea, când de fapt vorbim de o posibilitate a cărei realizare depinde de niște mijloace pe care cetățeanul obișnuit nu le are la dispoziție. Câtă vreme aceste mijloace sunt monopolizate de burghezia de afaceri această realizare e o iluzie. În așa-zisele „democrații” libertatea presei e mantaua în care se înveșmântează clasa dominantă pentru a forma opinia publică. „Pentru democrație propaganda este ceea ce e bâta pentru dictatură.”, zicea Chomsky. Orice vorbuliță care scapă cenzurii clasei dominante e o victorie, dar știm că de cele mai multe ori „nu vedem pădurea din cauza copacilor”. Așa că singura manieră de a promova pluralismul rămâne exproprierea fără condiții a magnaților din presă.

[sursa: https://www.legrandsoir.info/pourquoi-la-liberte-d-expression-est-un-conte-de-fees-32327.html]

[1] În România e binecunoscut cazul Realitatea TV, care e în insolvență de … 6 ani, având datorii la stat de zeci de milioane de lei. De asemenea, abia acum încep să iasă la iveală pozițiile de jurnaliști „acoperiți” din mass-media, care apărau interesele unor instituții ale statului (de multe ori împotriva altor instituții). Viitorul ne va rezerva, cu siguranță, multe surprize. Nu în ultimul rând ne aducem aminte de felul în care autorități publice și companii publice aflate în stare de semi-faliment găseau ca prin minune fondurile necesare pentru a direcționa publicitate plătită către entități din mass-media. Ziarele din provincie – un fenomen mai puțin vizibil de la București – nu ar putea supraviețui fără „publicitatea dezinteresată” achiziționată de fel de fel de primari și primării, una mai obscură decât alta. (N. red. L.S.)

[2] E vorba de un ordin real emis de fostul ministru al educației din Franța, d-na Najat Vallaud-Belkacem, în octombrie 2016. Astfel, s-a pus la punct platforma LireLactu.fr – o adevărată întreprindere orwelliană care oferă numai știri din ziarele „de bine”. V. http://www.20minutes.fr/societe/1937615-20161006-education-collegiens-lyceens-acces-gratuitement-presse-quotidienne (N. red. L.S.)

[3] Episodul s-a petrecut în noiembrie 2016. http://www.philomag.com/lactu/breves/quand-lassemblee-nationale-remballe-noam-chomsky-19228 (N. red. L.S.)

[4] În România avem exemplul campaniilor electorale, unde partidele care nu fac parte din „sistemul politicienilor de bine” sunt pur și simplu  ignorate masiv de mass-media, chiar și atunci când au legea de partea lor și mass-media ar trebui să le acorde timp electoral. Personal, cunosc caz de televiziuni care au preferat mai degrabă să plătească amenzi (modice) decât să ofere timp de emisie reprezentanților unui anumit partid considerat ca fiind „nefrecventabil” (N. red. L.S.)

Tags: ,


Despre autor



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Mergi sus ↑

Google+