Focus

Published on noiembrie 11th, 2017 | by Alexandru Mamina

1

Cultură, nuanțe, reducționism

Cu ocazia unei conferințe recente consacrată evenimentelor din Rusia în 1917, am afirmat că anii 1920 au fost perioada de aur a avangardei ruse. Observația nu avea nimic extraordinar, putea să fie surprinzătoare numai pentru semidocți. Oricine cu oarecare cultură generală știe despre atmosfera de efervescență intelectuală și artistică din epoca în care au coexistat într-o relație de comunicare dinamică suprematiști, constructiviști, expresioniști, Kasimir Malevici, Vladimir Tatlin și Marc Chagall, regizorii Lev Kuleşov și Serghei Eisenstein, alături de scriitori mai vechi sau mai noi, cum au fost Maxim Gorki sau Vladimir Maiakovski. Nu discutăm aici valoarea creației lor. Esențial este că pictau, făceau filme, scriau în contextul unei libertăți nemaiîntâlnite în timpul țarismului, și cu atât mai puțin sub stalinismul de mai târziu. Atunci când elogiau revoluția nu o făceau nici la comandă, nici de teamă, ci fiindcă întrevedeau în socialism speranța emancipării lor de sub rigorile constrângătoare ale pieței și comanditarilor, sau pe un plan general – speranța emancipării omului din procesul alienării, propriu capitalismului industrial. Este perioada în care, numit comisar la Vitebsk, Marc Chagall a înființat acolo „Școala de artă”, perioada în care Serghei Eisenstein a turnat Crucișătorul Potemkin.

O astfel de libertate apare paradoxală în cadrul unui regim autoproclamat dictatorial, ce nu a ezitat să-și reprime fără menajamente adversarii. Se explică totuși prin faptul că, în acei ani, regimul trebuia să rezolve problemele presante ale războiului civil și crizei economice, așa încât nu mai avea timp să se ocupe de chestiunea relativ marginală a scriitorilor și artiștilor. Pe cei indezirabili prefera mai degrabă să-i exileze, cum s-a întâmplat în 1922 cu Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Nikolai Loski și alții, nu neapărat să-i extermine. A mai intervenit de asemenea un factor subiectiv: protecția comisarului poporului pentru Educație, Anatoli Lunaciarski, personal rezervat față de experimentele prea abstracte ale avangardei, dar care cu toate acestea s-a arătat permisiv cu inițiativele artiștilor.

În replică, Ernst Oberländer-Târnoveanu, nimeni altul decât directorul Muzeului Național de Istorie a României (este adevărat, numismat ca specializare), s-a simțit dator să ne precizeze la toți că de fapt esențiale nu sunt aceste realizări culturale. Esențiale sunt distrugerile, violențele și numărul mare de intelectuali executați de bolșevici în epoca respectivă. Dacă ar fi dat și câteva exemple, ar fi fost mai instructiv. Altminteri, niște vorbe goale de o banalitate crasă. Distrugerile, violențele și execuțiile sunt lucruri comune în aproape toate revoluțiile, mai ales atunci când revoluția este făcută de mujici, foarte mulți analfabeți și animați de sentimentul revanșei pentru exploatarea suferită. În sine, replica nu merită așadar să fie luată în seamă. Dacă o aducem în atenție, este deoarece ni se pare simptomatică pentru tendința obtuză de a reduce istoria regimului comunist exclusiv la experiența concentraționară, la cenzură și la supravegherea generalizată. Cum se proclama în titlul unei alte conferințe recente privind revoluția din octombrie 1917: o sută de ani de represiune.

Să ne înțelegem: nu edulcorăm și nu regretăm comunismul, care a debutat ca mare așteptare pentru mulți, și a sfârșit ca mare dezamăgire pentru și mai mulți. A restrânge însă întreaga existență la dimensiunea represivă, ca și cum nu s-ar mai fi întâmplat nimic altceva semnificativ, a nu accepta elementele pozitive, inclusiv din cultură, a te simți obligat să le treci sub tăcere ori să le bagatelizezi considerându-le ceva neesențial, echivalează cu a denatura istoria până la grotesc și dezumanizare, pentru că realității concrete, inevitabil nuanțate, i se substituie schemele abstracte prestabilite, sau altfel spus, viața oamenilor autentici este înlocuită cu jocul de umbre al „mitologiei”, al semnelor despre realitate. Cei care procedează astfel ar trebui să-și treacă în revistă propria istorie personală, ca să vadă în ce măsură corespunde cu prejudecățile și clișeele vehiculate, adică în ce măsură viața lor a fost într-adevăr o teroare constantă, o confruntare continuă de-a hoții și vardiștii cu agenții regimului. Toți cei trecuți prin comunism am cunoscut în grade diferite constrângerile sale, dar existența noastră a înregistrat și spații de autonomie, forme de eludare a puterii, soluții de negociere sau acomodare cu aceasta, fără să fim permanent obligați să facem opțiunea maniheistă între totul sau nimic, așa cum obișnuiesc să ne pretindă vitejește post factum agenții de serviciu ai recriminărilor neoconservatoare. Am mai dat acest exemplu altundeva: în pofida propagandei ateiste oficiale, muncitorii de la mina Cavnic au stat de mai multe ori acasă de Crăciun, cu acordul directorului, al liderului de sindicat și al secretarului de partid, din binecuvântatul motiv că, dacă ar fi intrat în subteran după masa de sărbătoare, s-ar fi produs accidente.

De-a lungul regimului comunist intervalele de represiune masivă au alternat cu cele de relativă normalitate, mai exact de normalitate controlată, când așa-zisa luptă a claselor a fost înlocuită cu administrarea treburilor curente. Au fost intervalele de creștere economică și deschidere culturală, inclusiv prin reluarea contactelor cu Occidentul. Adepții tardivi ai regimului se referă îndeosebi la cele din urmă, glorificând capacitatea sa de a reduce decalajele și de a îmbunătăți nivelul educațional. Anticomuniștii, preponderenți astăzi, nu vor să știe însă decât de represiune și victime. Ei practică o cenzură memorială: nu trebuie să nuanțăm, să relativizăm răul absolut al comunismului, ca nu cumva oamenii să încerce nostalgii vinovate în legătură cu acesta, în care-și regăsesc de fapt farmecul tinereții. Nu punem aici nimic de la noi, sunt afirmațiile explicite ale lui Sven-Joachim Irmer, directorul pentru România al Fundaţiei „Konrad Adenauer”, precum și ale lui Dragoş Petrescu, președintele Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Miza nu este nici măcar comunismul, o experiență epuizată cu prea puțini susținători, cel puțin în România, ca să mai prezinte vreo amenințare la adresa sistemului actual. Miza sunt ideile de stânga în general, echivalate insidios cu propensiunea către totalitarism, pentru a le compromite și a le anihila forța de atracție în rândul categoriilor populare. Putem să înțelegem un asemenea demers din perspectivă politică, ideologică, propagandistică. Problema începe atunci când ne este livrat în calitate de analiză științifică, pentru că din acest moment ceea ce se compromite nu mai este comunismul ci știinţa. Incidental se compromit și persoanele care-l promovează…


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific II la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



One Response to Cultură, nuanțe, reducționism

  1. Robin says:

    Daca socialismul a reprezentat o dezamăgire pentru mulți, capitalismul este un coșmar trăit și de mai multi! Doar o idee, datoriile la nivel global depășesc de 3 ori PIB-ul, numai bula aceasta când o să se spargă vor fi mai multe victime decât se impută in mod exagerat sistemelor socialiste. Aș fi curios să știu unde a fost comunism?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑