On pense

Published on decembrie 26th, 2017 | by Diana Johnstone

3

Antifa: teorie și practică

„Fasciștii se împart în două categorii: fasciștii și antifasciștii.”
– Ennio Flaiano, scriitor italian și co-autor al scenariilor celor mai importante filme ale lui Federico Fellini

În ultimele săptămâni o stângă complet dezorientată a fost îndemnată să se unifice în jurul unei avangarde cu cagulă căreia i se zice „Antifa” – de la „antifascist”. Cu gluga trasă pe cap și îmbrăcați în negru, militanții „Antifa” sunt în esență o variantă a „Black Bloc”, o mișcare cunoscută pentru promovarea violenței în cadrul unor demonstrații pașnice dintr-o mulțime de țări. Importată din Europa, denumirea de „Antifa” sună mai degrabă a ceva politic. În plus, servește și scopului de a-i stigmatiza ca fiind „fasciști” pe cei pe care îi atacă.

Dar în ciuda numelui său european, de import, „Antifa” reprezintă încă o dovadă de adâncire în violență a Americii.

Să facem un pic de istorie

Mișcarea Antifa s-a remarcat pentru prima dată prin rolul jucat în revocarea frumoasei tradiții de la Univ. Berkeley legată de „libertatea de exprimare”, atunci când a reușit să împiedice câteva personalități de dreapta să țină câteva discursuri acolo. Dar momentul ei de glorie a fost în timpul ciocnirilor cu simpatizanții dreptei din Charlottesville pe 12 august 2017, în bună măsură din cauză că Trump a fost de părere că „erau oameni de treabă în ambele tabere”. Cu o voioșie exuberantă, comentatorii s-au agățat de această oportunitate ca să-l condamne pe atât de disprețuitul președinte american pentru „echidistanța morală”, ajungând astfel să binecuvânteze Antifa.

Charlottesville a servit și ca rampă de lansare pentru cartea Antifa: the Antifascist Handbook, a cărui autor, cadrul universitar Mark Bray, e teoretician și membru Antifa. Cartea se vinde bine, ceea ce, firește, umple de satisfacție editorul (Melville House). A fost imediat semnalată călduros în mainstream media, de pildă în New York Times, The Guardian și NBC, despre care nu prea auzisem până acum că se înghesuiau să recenzeze cărți stângiste, cel puțin nu ale revoluționarilor anarhiști.

Washington Post l-a salutat pe Bray ca fiind „purtătorul de cuvânt al mișcărilor activiste insurgente”, subliniind: „Contribuția edificatoare a cărții e legată de istoria mișcării antifasciste din ultimul secol, dar legat de zilele noastre ea e foarte importantă pentru justificarea închiderii gurii și combaterii prin forță a suprematiștilor albi.”

„Contribuția edificatoare” a lui Bray constă în a spune o versiune favorabilă a poveștii Antifa unei generații a cărei viziune dualistă asupra istoriei, centrată pe Holocaust, a lipsit-o în mare măsură atât de instrumentele factuale, cât și de cele analitice pentru a judeca evenimente complexe precum apariția fascismului. Bray prezintă Antifa de parcă ar fi moștenitoarea legitimă a tuturor cauzelor nobile apărute de la mișcarea aboliționistă încoace. Atâta doar că nu existau antifasciști înainte de fascism, și în plus eticheta „antifascist” nu se aplică tuturor adversarilor fascismului.

Pretenția implicită de a continua tradiția Brigăzilor Internaționale care au luptat în Spania împotriva lui Franco nu este altceva decât o formă de dezvinovățire prin asociere. Din moment ce trebuie să-i omagiem pe eroii Războiului Civil spaniol, o parte din stima față de acei eroi trebuie că se va răsfrânge și pe autodesemnații lor moștenitori. Din păcate nu mai există veterani în viață ai Brigăzii „Abraham Lincoln” care să ne explice diferența dintre organizarea apărării împotriva armatelor fasciste și caftelile din campusul de la Berkeley. Cât despre anarhiștii din Catalonia, dreptul lor de autor asupra ideii anarhiste a expirat de foarte multă vreme, așa că azi oricine e liber să se prezinte ca fiind un anarhist veritabil.

Mișcarea antifascistă a reprezentat la început o încercare a Internaționalei Comuniste de a înceta ostilitățile cu partidele social-democrate din Europa, pentru a reuși împreună punerea la punct a unei rezistențe împotriva mișcărilor politice conduse de Mussolini și Hitler.

De vreme ce la vremea respectivă fascismul a înflorit, în timp ce Antifa nu a reușit să devină niciodată un adversar pe măsură, apologeții mișcării insistă asupra ideii contrafactuale că dacă antifasciștii i-ar fi bumbăcit suficient de devreme pe fasciști, atunci aceștia nu ar mai fi reușit să se dezvolte. De vreme ce rațiunea și argumentele nu au reușit să oprească avântul fascismului, atunci, zic ei, e clar că trebuie să utilizăm violența stradală.

Care a eșuat, de fapt, și mai clar. Pentru că vorbim de ceva complet anti-istoric. Fascismul a exaltat violența, și violența a reprezentat principalul său poligon de încercare. Atât comuniștii, cât și fasciștii, au dus lupte de stradă, dar atmosfera violentă i-a ajutat pe fasciști să ia avânt, fiind văzuți ca o forță de apărare anti-bolșevică, ceea ce le-a adus suportul principalilor capitaliști și lideri militari din țările lor, care apoi i-au instalat la putere.

Din moment ce fascismul istoric nu mai există, Antifa lui Bray a lărgit noțiunea de „fascism” pentru a putea include orice e împotriva actualului canon al Politicii Identitare (Identity Politics): de la „patriarhie” (ceva pre-fascist, ca să ne exprimăm cu blândețe…) până la „transfobie” (în mod evident o problemă post-fascistă).

Militanții cu cagulă ai Antifa par a se inspira mai mult din Batman, decât din Marx, sau măcar din Bakunin.

Antifa: trupe de asalt ale Partidului Neoliberal

De vreme ce Mark Bray vorbește de moștenirea europeană în cazul actualei mișcări Antifa din America, e bine să ținem cont de ceea ce mai înseamnă Antifa azi în Europa.

În Europa tendința îmbracă două forme. Activiștii Black Bloc se inserează cu regularitate în diverse mitinguri de stânga cu scopul de a sparge ferestre și de a se bate cu poliția. Aceste manifestări pline de testosteron au o semnificație politică minoră, singura lor relevanță fiind aceea că dau apă la moară diverselor apeluri la întărirea forțelor polițienești. Tocmai de aceea există suspiciuni majore că ar fi infiltrați de oameni ai poliției.

De exemplu, pe 23 septembrie 2017 câteva zeci de agitatori mascați, rupând postere și aruncând cu pietre, au încercat să dărâme podiumul de pe care Jean-Luc Mélenchon urma să se adreseze membrilor mișcării sale La France Insoumise, care astăzi e principalul partid de stânga din Franța. Mesajul lor nespus părea a fi acela că nimeni nu e suficient de revoluționar pentru ei. Câteodată chiar se mai întâmplă să pună mâna pe vreun skinhead oarecare, pe care îl bat. Genul acesta de fapte le întărește faima de „anti-fasciști”.

Folosindu-se de acest renume își arogă dreptul de a-i calomnia pe ceilalți, ca un soi de tribunal inchizitorial autoproclamat.

În 2010 o tânără pe nume Ornella Guyet a apărut la Paris căutându-și un job pe la diverse ziare și bloguri de stânga. Conform fostului director de la Le Monde Diplomatique, Maurice Lemoine, „aceasta a încercat să se infiltreze peste tot”, ceea ce nu l-a împiedicat pe Lemoine, care „a simțit de la bun început o anumită neîncredere față de ea”, să îi ofere un post de intern.

Viktor Dedaj, care conduce unul dintre multele site-uri de stânga din Franța, Le Grand Soir, s-a numărat printre cei care au încercat să o ajute, doar pentru a avea parte de o surpriză neplăcută câteva luni mai târziu. Ornella a devenit un inchizitor autoproclamat, care dorea să denunțe „conspiraționismul, confuzionismul, anti-semitismul și roșul-brun” de pe internet. Aceste eforturi au luat forma unor atacuri personale la adresa indivizilor pe care ea îi socotea vinovați de aceste păcate. Ceea ce e important de știut e că toți cei luați în colimator de ea se opuneau războaielor de agresiune duse de SUA și NATO în Orientul Mijlociu.

Într-adevăr, perioada „cruciadei” sale corespundea cu războaiele de „schimbare a regimului” care distrugeau Libia și sfâșiau Siria. Atacurile ei erau îndreptate fix împotriva criticilor acestor războaie.

Viktor Dedaj era și el pe lista ei. La fel au fost și Michel Collon, apropiat de Partidul Muncitorilor din Belgia, autor, activist și manager al sitului bilingv Investig’action, regizorul François Ruffin, editorul ziarului de stânga Fakir, ales recent în Adunarea Națională pe lista partidului lui Mélenchon, și mulți alții. Lista e lungă.

Personalitățile luate la țintă erau diverse, dar aveau în comun un lucru: se opuneau războaielor de agresiune din Orient. Mai mult, din ceea ce știu eu, cam toată lumea care se opunea acestor războaie era pe lista ei.

Tehnica principală era „învinovățirea prin asociere”. La loc de cinste pe lista „păcatelor mortale” e criticarea Uniunii Europene, faptă care este asociată imediat cu „naționalismul”, care la rândul lui e asociat cu „fascismul”, care e asociat cu „antisemitismul”, ceea ce duce la o anumită aplecare către genocid. Chestia asta coincide perfect cu politica oficială a UE și a Comisiei Europene, atâta doar că Antifa utilizează un limbaj mult mai dur.

În iunie 2011 partidul anti-UE Union Populaire Républicaine (UPR) al lui François Asselineau a făcut obiectul unor calomnii insidioase, semnate „Marie-Anne Boutoleau” (pseudonimul Ornellei Guyet) pe câteva situri Antifa. Temându-se de violențe, liderii partidului au anulat o adunare a UPR programată să aibă loc la Lyon. Totuși, UPR a inițiat o mică investigație și a descoperit că Ornella Guyet fusese în martie 2009 pe lista vorbitorilor la un seminar despre „Media Internațională” organizat la Paris de „Center for the Study of International Communications” și de „School of Media and Public Affairs” de pe lângă „George Washington University”. Surprinzătoare asociere pentru o luptătoare atât de zeloasă împotriva „roșu-brunilor” !

În cazul în care vă întrebați ce înseamnă asta, „roșu-brun” e un termen folosit pentru a murdări pe oricine are vederi de stânga – „roșii” – cu culoarea fascismului, „brun”. Această mizerie e posibilă atunci când se întâmplă să ai aceeași opinie cu cineva de dreapta, când se întâmplă să vorbești alături de cineva de dreapta la vreun seminar, dacă ești publicat alături de cineva de dreapta, când participi la demonstrații antirăzboinice la care participă și oameni de dreapta, și tot așa. Treaba asta e utilă mai ales promotorilor războiului, de vreme ce în zilele noastre mai mulți conservatori au ajuns să se opună războaielor, decât oamenii de stânga, aceștia din urmă picând masiv în plasa propagandei despre „războaiele umanitare”.

Guvernul nu mai are nevoie să reprime adunările antirăzboinice. Se ocupă Antifa de treaba asta.

Actorul franco-african Dieudonné M’Bala M’Bala, etichetat încă din 2002 ca antisemit din cauza unui scheci tv care lua în derâdere un colonist israelian care ar fi făcut parte dintr-o așa zisă „axă a binelui” a lui George W. Bush, nu doar că e țintă, dar folosește și la transmiterea unei vinovății prin asociere pentru oricine îi apără dreptul la liberă exprimare – așa cum s-a întâmplat cu profesorul belgian Jean Bricmont, pus pe lista neagră în Franța pentru că a încercat să apere principiul libertății de exprimare într-o emisiune tv. Dieudonné e interzis în mass-media, a fost amendat și adus în fața justiției de nenumărate ori, fiind chiar și condamnat la pușcărie în Belgia, dar continuă să se bucure de sprijinul a numeroși suporteri entuziaști la show-urile sale în care principalul mesaj transmis e unul anti-război.

Asta nu înseamnă că acuza de a fi „tolerant față de Dieudonné” nu poate avea efecte serioase asupra indivizilor aflați în poziții dintre cele mai precare, atâta vreme cât indiciile de „antisemitism” pot reprezenta un final de carieră în Franța. Brusc, te poți trezi că dispar invitațiile de colaborare, articolele nu mai sunt publicate, emailurile rămân fără răspuns.

În aprilie 2016 Ornella Guyet a dispărut din peisaj, pe fondul unor suspiciuni puternice privitoare la propriile ei asocieri. [1]

Morala acestei afaceri e simplă. Autoproclamații revoluționari radicali pot ajunge să fie cea mai utilă poliție a gândirii care sprijină facțiunea războinică a neoliberalilor.

Nu sugerez că toți membrii Antifa, sau majoritatea lor, sunt agenții establishmentului. Ci că pot fi manipulați, infiltrați sau imitați tocmai pentru că au o identitate autoproclamată și se manifestă, de obicei, mai mult sau mai puțin cu masca pe față.

Reducând la tăcere orice dezbatere necesară

Cineva care e sincer este, fără doar și poate, Mark Bray, autorul cărții The Antifa Handbook. Ne este clar de unde vine dumnealui atunci când citim (pp. 36-37): „Soluția finală propusă de Hitler a dus la uciderea a șase milioane de evrei în camerele de gazare, în fața plutoanelor de execuție, prin înfometare și lipsirea de tratament medical în lagăre și ghetouri mizere, prin bătăi, prin epuizare și prin sinucideri produse de disperare. Aproximativ doi din trei evrei europeni au fost uciși, inclusiv niște rude de-ale mele.”

Această istorie personală explică de ce Mark Bray e atât de violent împotriva „fascismului”. Lucrul acesta e perfect de înțeles la cineva care e bântuit de teama că „totul s-ar putea repeta”.

Totuși, chiar și cele mai îndreptățite temeri nu reprezintă neapărat un sfetnic bun. Reacțiile violente la teamă pot părea puternice și eficace, dar de fapt sunt slabe din punct de vedere moral și lipsite de eficiență practică.

Ne aflăm într-o perioadă de mare confuzie politică. Dacă etichetăm orice manifestație „incorectă politică” drept fascism, vom împiedica orice clarificare a dezbaterii asupra problemelor care trebuie definite și clarificate.

Raritatea fasciștilor reali a fost compensată prin identificarea criticilor imigrației de masă ca fiind fasciști. Această identificare, împreună cu respingerea noțiunii de granițe naționale, își extrage o mare parte a forței emoționale în primul rând din teama ancestrală a comunităților evreiești care se simțeau excluse din rândul națiunilor în mijlocul cărora conviețuiau.

Problema imigrației de masă ia diverse aspecte în locuri diferite. În UE nu e totuna cu problema din SUA. Există o diferență de principiu între imigranți și imigrație. Imigranții sunt oameni care merită respectați. Imigrația e o politică pe care trebuie să o evaluăm. Ar trebui să putem discuta politica fără să fim acuzați că îi persecutăm pe oameni. În fond, liderii sindicali s-au opus în mod tradițional imigrației de masă, nu pentru că erau rasiști, ci pentru că imigrația de masă putea reprezenta o politică deliberată a capitaliștilor în vederea scăderii salariilor.

Imigrația este un subiect complex, cu multe aspecte care pot duce la un compromis rezonabil. Dar polarizarea problemei poate rata șansa compromisului. Făcând din problema imigrației de masă testul suprem al apartenenței cuiva la fascism, atitudinea agresivă a Antifa împiedică orice discuție rațională. Fără dezbateri, fără disponibilitatea de a asculta toate punctele de vedere, problema pur și simplu va împărți populația în două tabere, una pro și alta contra. Și cine va câștiga o astfel de confruntare?

Un sondaj recent * arată că imigrația de masă devine din ce în ce o politică tot mai nepopulară în toată țările UE. Complexitatea acestei probleme se vede și din faptul că în marea majoritate a țărilor UE cei mai mulți locuitori cred că e de datoria lor să-i primească bine pe imigranți, dar resping ideea unei imigrări în masă. Argumentul oficial care zice că imigrarea e un lucru bun e acceptat doar de 40% din populația UE, comparativ cu 60% care cred că „imigrarea e rea [pentru țara noastră]”. O stângă a cărei principală cauză de luptă e deschiderea granițelor va deveni din ce în mai nepopulară.

Antifa: o violență infantilă

Ideea că pentru a închide gura cuiva trebuie să-i dai un pumn e la fel de americană ca și filmele de la Hollywood. Este și una tipică pentru războaiele dintre bande rivale, din anumite zone ale Los Angelesului. Adunarea sub un același steag împreună cu alții „la fel”, în vederea unei bătăi cu o bandă formată din indivizi „altfel”, având drept scop un control teritorial, e ceva caracteristic pentru tineretul aflat în circumstanțe nesigure. Justificarea unei cauze poate duce la exhibarea unei astfel de conduite cu un scop politic: fie fascist, fie antifascist. Pentru tineretul dezorientat, așa ceva nu e decât o alternativă la înrolarea în US Marines.

Antifa americană seamănă foarte mult cu o nuntă burgheză între politica identitară și războaiele dintre bande rivale. Mark Bray (p. 175) spune, citând o sursă proprie, că motivația așa-zișilor „fasciști” e să se dea bine pe lângă „cel mai șmecher tip din cartier”, drept pentru care trebuie să-i sperii (adică să te arăți mai tare ca ei) pentru a-i face să bată în retragere. Gașca noastră e mai tare decât gașca voastră…

Aceasta e și logica imperialismului american, care are un obicei din a declara despre inamici: „Nu ascultă decât de forță.” Deși Antifa pretinde că ar fi o mișcare radical revoluționară, construcția lor mentală e perfect integrată în atmosfera violentă care predomină în America militarizată de azi.

În altă ordine de idei, Antifa urmează trendul actual al exceselor politicii identitare, care reduce la tăcere libertatea de exprimare chiar acolo unde ar trebui să fie locul ei principal: în mediul academic. Cuvintele sunt considerate atât de periculoase încât trebuie definite „spații de siguranță” pentru a-i proteja pe oameni de ele. Această sensibilitate extremă față de rănirea prin cuvinte se împletește în mod straniu cu o toleranță ciudată față de adevărata violență: cea fizică.

Antifa: o goană după cai verzi pe pereți

În SUA cel mai rău lucru legat de Antifa îl reprezintă efortul de a orienta o stângă americană, oricum confuză, spre o goană după cai verzi pe pereți, adică vânarea unor „fascisme” imaginare, în loc să se urmărească reunirea acestei stângi în jurul elaborării unui program coerent. Desigur, SUA deține o cantitate suficientă de indivizi ciudați, de agresiuni lipsite de sens, de idei năstrușnice, dar „vânarea” promotorilor a tot felul de chestiuni marginale reprezintă o mare pierdere de vreme. Adevărații indivizi periculoși din SUA se află în siguranță pe Wall Street, în think-tank-urile din Washington DC, în industria de apărare, fără să mai pomenim de unele redacții din mainstream media care se dovedesc a fi extrem de prietenoase cu „antifasciștii” pentru simplul motiv că asta îi ajută să se focuseze pe prostiile făcute de Trump, nu pe ei înșiși.

Prin echivalarea „rezistenței la fascism” cu rezistența față de cauze lipsite de sens – slăvirea Confederației, suprematismul alb sau Donald Trump – Antifa americană de fapt deturnează eforturile necesare pentru rezistența față de establishment-ul neoliberal care, și el, se împotrivește memoriei Confederației și suprematiștilor albi, și a reușit deja să-l captureze pe Trump prin campaniile neîncetate duse împotriva sa. Adică fix acel establishment care, prin setea sa neobosită de noi războaie și prin insistența cu care îndreaptă America spre o societate polițienească, a reușit cu succes să se folosească de „rezistența la Trump” ca să-l facă pe acesta să devină și mai rău decât era deja.

Utilizarea cu lejeritate a termenului „fascist” împiedică identificarea corectă și definirea adevăratului inamic al umanității contemporane. În haosul de azi cele mai mari și cele mai periculoase răsturnări de situație provin din aceeași sursă, greu de numit, dar căreia putem să-i zicem provizoriu „Imperialismul Globalizat”. E vorba de un proiect multilateral care are drept scop reformarea lumii în vederea satisfacerii cerințelor capitalismului financiarizat, ale complexului militaro-industrial, ale vanității ideologice a SUA și ale megalomaniei liderilor puterilor occidentale mai mici, în special Israelul. L-am putea numi simplu „imperialism”, atâta doar că avem de-a face cu ceva mult mai vast și mai destructiv decât imperialismul istoric din secolele precedente. Este, de asemenea, un imperialism mult mai bine deghizat. Și de vreme ce nu răspunde unei etichetări precum cea de „fascism”, e greu de denunțat într-o terminologie simplistă.

Obsesia de a împiedica revenirea unei forme de tiranie care a înflorit în urmă cu peste 80 de ani, în circumstanțe complet diferite, împiedică recunoașterea tiraniei monstruoase de azi. Să duci o luptă care aparține trecutului nu poate duce decât la înfrângere.

Donald Trump e un „outsider” care nu va deveni niciodată un „insider”. Alegerea lui Trump reprezintă mai presus de orice un simptom al decadenței sistemului politic american, dominat în întregime de bani, lobby, complexul militaro-industrial și mass-media. Minciunile lor fisurează însăși baza democrației. Antifa a trecut la ofensivă exact împotriva singurelor arme rămase în mâinile oamenilor: dreptul la liberă exprimare și la manifestații publice.

[apărut inițial în Counterpunch în octombrie 2017]

* «Où va la démocratie?», o cercetare a Fondation pour l’innovation politique condusă de Dominique Reynié, (Plon, Paris, 2017).

[1] Mai precis, au existat voci în Franța care au lansat acuzația că persoana respectivă, și nu numai,  avea legături cu serviciile secrete americane, adică CIA, fiind dirijată de acestea. (n. red.) V. aici: https://www.upr.fr/actualite/upr-parti-politique/qui-veut-nuire-a-lupr-dr-jekyll-mrs-hyde-lantifasciste-boutoleau-et-la-tres-americanophile-professor-guyet


About the Author



3 Responses to Antifa: teorie și practică

  1. Robin V. says:

    Interesantă traducere! Felicitări pentru efortul depus și mulțumiri pentru promovarea subiectului.
    Cred că e vorba despre aceiași problemă și la noi când neo-liberalii social democrați sunt etichetați drept comuniști. PSD-ALDE și alții așa ziși de stânga n-au nici o treabă cu economia planificată, cu redistribuirea socială, cu asigurarea unei bune funcționări a statului social, ci din contră, acțiunile lor nu fac decât să dereglementeze modul de funcționare a statului prin privatizari mascate în domeniile sănătății, educației, dereglementarea drepturilor muncii și a celor civile sau prin externalizarea multor servicii publice, de genul celuia în care SIVECO asigura monitorizarea activităților online pentru SRI. Ce să mai vorbim de resurse, acestea sunt concesionate păgubos, de genul Roșia Montană în mod transpartinic, așa cum e cazul proiectului BRUA, in care aprox. 60 mld de Euro vor fi accesați de entități private, cum e normal în capitalismul de tip colonizator.
    Așadar, diagnosticarea greșită a indivizilor, ideilor și faptelor, de genul „ciuma roșie” / „comuniștii” nu face decât să pună un văl pe natura capitalistă a faptelor și ideilor celor care sunt la vârf și care numai cu Marx și cu socialismul nu au treabă! Ce mai, diagnostic greșit asupra acțiunilor, moarte sigură asupra statului!

  2. Claude Karnoouh says:

    Bravo Argumente și fapte pentru traducerea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑