On pense

Published on ianuarie 6th, 2018 | by Bruno Guigue

0

„Regime change” la Teheran?

Indiferent cât se chinuie Donald Trump să demonstreze că „Iranul a eșuat la toate nivelurile”, că „marele popor iranian e oprimat de o mulțime de ani”, că iranienii sunt „însetați de hrană și de libertate”, că „a sosit vremea schimbării” și că el personal „va susține poporul iranian la momentul decisiv”, totul e pierdut. Aceste afirmații grandilocvente nu mai pot avea niciun efect asupra situației din teren. Dezlănțuit, Washingtonul vrea acum să convoace Consiliul de Securitate al ONU [1]. China și Rusia sigur se vor opune oricărei forme de ingerință în treburile interne ale Iranului. Nu vom vedea nici vreun mandat ONU care să torpileze un stat suveran în numele „drepturilor omului”, nici „zonă de interdicție aeriană”, nici „dreptul de a proteja”. Belicoșii să bage bine la cap: Iranul nu va avea soarta Libiei, care a fost distrusă de NATO în 2011.

Cum o „pedeapsă” care să-i lovească pe iranieni cu bombe căzute din cer nu poate fi instrumentată, Washingtonul s-a bazat pe cartea destabilizării interne. Ca să o poată juca, strategii săi au utilizat toată gama de mijloace disponibile: o avalanșă de propagandă antiguvernamentală finanțată de CIA (în principal prin intermediul posturilor care transmit în farsi către Iran), infiltrarea de agenți de tot felul în mișcările populare, sprijin acordat opoziției interne sau celei din exil. Incapabilă să producă „the regime change” de sus în jos, Casa Albă a încercat să o obțină invers, de jos în sus. Fiind apărat împotriva „hard power” americană de propria sa forță militară, dar și de alianțele militare în care este angrenat, „regimul molahilor” a ajuns astfel să fie atacat cu o forță „soft power” made in USA. Casa Albă a dat drumul la un val de dezinformări, fără a avea în vreun fel garanția succesului.

Pentru a răsturna un regim care le displace profund, „neoconii” de la Washington au mai mereu nevoie de o anumită muniție standard. Din experiență știm că le trebuie cel puțin două din următoarele trei atuuri: o opoziție internă puternică, o sursă de mercenari și capacitatea de intervenție directă. Or, în Iran, ei nu dețin de o manieră clară niciunul din aceste trei atuuri. Opoziție internă există, dar e o opoziție nu atât la adresa regimului în sine, cât la adresa guvernului. Sistemul politic o lasă să evolueze în voie pe calea proceselor electorale. Dialectica dintre „conservatori” și „reformatori” structurează dezbaterea publică, favorizând exprimarea liberă a contradicțiilor interne fără a pune în pericol regimul rezultat din revoluția din 1979.

Tocmai de aceea populația nu s-a revărsat masiv pe stradă și nemulțumirile exprimate în stradă din motive economice nu au generat cu adevărat o contestare a regimului politic. E interesant de observat că propaganda occidentală s-a apucat, încă o dată, să manipuleze grosolan. L-am remarcat chiar pe directorul general al „Humans Rights Watch”, Kenneth Roth, folosind o fotografie a manifestanților pro-guvern pentru a ilustra „revolta populară” împotriva regimului. Având impresia că manifestațiile provocate de nemulțumirile de ordin economic sunt preludiul unui schimbări de regim, Washingtonul și-a luat de două ori visele drept realitate: prima oară, confundând nemulțumirile cu dorința de schimbare; apoi, refuzând să observe că manifestațiile pro-guvernamentale erau cel puțin la fel de puternice.

Această speranță a schimbării de regim la Teheran e cu atât mai iluzorie cu cât Washingtonul nu deține nici cel de-al doilea atu: armata de mercenari care să facă treaba murdară. Frontierele Iranului sunt supravegheate atent de armata iraniană, ceea ce face un scenariu „sirian” imposibil. În Siria, milițiile wahabite a fost importate masiv cu complicitatea NATO și le-au trebuit sirienilor șase ani ca să scape de ele. În Iran nu există niciun indiciu că s-ar putea organiza o asemenea invazie. Vor fi trecut câțiva indivizi prin filtrul granițelor, dar capacitatea lor de acționa e cu siguranță redusă. De la înfrângerea ISIS, internaționala takfiristă e în derută. Ultimele rămășițe din Al-Qaida vor sfârși încercuite în punga de la Idlib. Armata siriană înaintează continuu, își recucerește teritoriul național, și discuția despre „the regime change” de la Damasc nici măcar nu mai e la ordinea zilei.

Pentru a distruge „regimul molahilor” Washingtonul nu poate conta nici pe opoziția internă, nici pe mercenarii externi, nici pe o intervenție militară directă. Opoziția internă nu îi împărtășește obiectivele, mercenarii străini sunt pe cale de dispariție și o eventuală intervenție militară e sortită eșecului. „The regime change” a reușit în Libia din cauza bombardamentelor aeriene. A eșuat în Siria în ciuda hoardelor de mercenari. Nu are nicio șansă de reușită în Iran. Poporul iranian suferă mai ales din cauza sancțiunilor impuse de un stat străin care îi dă lecții de „drepturile omului”. E natural ca anumite pături sociale să aspire la schimbare, și totul va depinde de puterea revendicărilor lor. Președintele Rohani a condamnat violențele, dar a admis legitimitatea nemulțumirii sociale, anulând anumite măsuri nepopulare. Iranienii nu par să aibă intenția de a se omorî între ei pentru a-i face plăcere chiriașului de la Casa Albă.

Situația e grea pentru cei săraci, dar Iranul e departe de a fi o țară în prag de faliment. În ciuda sancțiunilor impuse de Washington țara a cunoscut o dezvoltare notabilă în 2016. Economia a avut o creștere economică de 6,5% și datoria publică rămâne la un nivel mic (35% din PIB). Dar șomajul rămâne ridicat (12,5%) și îi afectează mai ales pe tineri. Țara are parte de o criză de creștere care alimentează tensiunile sociale, subliniind privilegiile burgheziei comerciale, care a fost avantajată de reformele liberale dorite de guvern. Iranul exportă petrol, dar duce lipsă de capital extern. Pândind cea mai mică slăbiciune, Washingtonul visa o mișcare de mare amploare, capabilă să zdruncine puterea de la Teheran. În mod evident acest lucru nu s-a petrecut și mișcarea agresivă a SUA și-a ratat obiectivul. Ceea ce nu înseamnă că va înceta, deoarece Iranul e de multă vreme luat în colimatorul „șoimilor războiului” de la Washington.

Obsesie a „neoconilor”, lupta împotriva Teheranului durează încă de la începuturile Republicii islamice (1979). Ea a fost inaugurată prin războiul provocat de irakieni în anii ’80 (1980-1988), aceștia beneficiind la vremea respectivă de armament din Occident și de petrodolari de la monarhiile din zonă. A continuat cu atentatele organizate de Mossad și CIA, care au adus acasă la iranieni chiar „terorismul” de care erau ei înșiși acuzați. Apoi a continuat cu inventarea „amenințării nucleare iraniene” la începutul anilor 2000. E evident că lui Trump nu-i pasă nici cât negru sub unghie de drepturile omului și că problema nucleară e doar un pretext pentru criza actuală. Ca printr-un miracol, la Washington s-a refăcut unitatea de monolit a mediilor politice împotriva Iranului. Această țară nu și-a atacat niciodată vecinii, dar posibilitatea de a se dota cu o „manta de protecție” nucleară, care să conteste monopolul israelian din regiune, e socotită a fi o treabă intolerabilă. De aceea, chiar dacă „the regime change” a sucombat, e clar că Trump va torpila acordul din 2015.

[sursa: http://www.afrique-asie.fr/pas-de-regime-change-a-teheran/]

[1] L-a convocat deja, ieri 5 ian., fără nici un rezultat notabil. [n. red.]


About the Author

Filozof francez și analist politic, fost înalt funcționar public. A publicat: Aux origines du conflit israélo-arabe : l'invisible remords de l'Occident, L'Harmattan 1999, Faut-il brûler Lénine ?, L'Harmattan 2001, Économie solidaire : alternative ou palliatif ?, L'Harmattan 2003, Les raisons de l'esclavage, L'Harmattan 2002, Proche-Orient : la guerre des mots, L'Harmattan 2002 etc.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑