Eseu

Published on ianuarie 30th, 2018 | by Dan Ungureanu

1

Marginalii la „Postcomunismul românesc. O posibilă tipologie” de Emanuel Copilaș *

O paralelă pentru postcomunism: postcolonialismul african

În 1576 portughezii fundează Luanda. În 1974 portughezii părăsesc Angola. E durata lungă a colonizării Africii, patru secole. În 1880, englezii fondează Rhodesia ; în 1980 o părăsesc, și ea e redenumită Zimbabwe. Un secol, durata scurtă a colonizării Africii.

Europenii s-au mărginit să mențină contoare neînsemnate în câteva puncte de pe malul Africii timp de secole. Cotropirea Africii începe abia după 1870 și ia sfârșit după 1960. În medie, Africa nu a fost colonizată mai mult de un secol.

Benguela, întemeiată de portughezi în 1617, avea, două secole mai târziu, cincizeci de case din lut, în total.  Portughezii au ajuns în Africa în 1480. Cotropirea Africii a început abia în 1880, patru secole mai târziu.  Timp de patru secole, micii regi africani de pe coastă au vândut sclavi, fildeș și aur portughezilor, spaniolilor, francezilor și englezilor veniți cu navele. Care nu rămâneau: garnizoanele puținelor forturi de aici aveau o mortalitate mare.  Africanii cumpărau puști, pânze, topoare, sticlă de la navigatorii străini.

Patru secole de contact, de comerț și de coexistență, amiabilă sau nu, nu i-au aculturat pe africani. Misiunile de convertire ale portughezilor s-au împotmolit. Africanii nu au dorit să învețe să scrie sau să citească. Tombuktu era singurul oraș cu clădiri trainice pe tot continentul sub-saharian. Toate celelalte așezări aveau clădiri de crengi și de paie – unele mari, dar totuși colibe. Marea moschee din Djenné e celebră, fiindcă e, poate, singura clădire veche din Africa subsahariană.  Etiopia, cu palatele sale din piatră, cu bisericile sale din piatră, cu o cultură scrisă, nu are nici o influență asupra regiunilor aflate mai la sud.

Și contactul cu arabii a fost la fel de superficial. Musulmanii se opresc în Zanzibar, unde fac comerț, fără să pătrundă mai adânc pe continent. Nici de la ei nu preiau africanii scrisul, arhitectura sau alte instituții politice. Patru secole de contact  nu au dus la adoptarea nici unor instituții mai complexe, fie scris, fie tehnologie, fie forme de organizare statală. Timp de patru secole au acostat corăbii în Africa. Localnicii au continuat să-și facă în continuare bărci. Africa e, în secolul XIX, fărâmițată politic, șefii locali au arareori mai mult de o mie-două de supuși, și fărâmițată lingvistic. Expedițiile de vânătoare de sclavi creează neîncredere între vecini și conflict permanent.

După independență, statele africane nu au prosperat. Au alternat între dictaturi, anarhie și războaie civile. Creșterea economică, neînsemnată, a fost anihilată de creșterea demografică (populația Africii se dublează odată la 25 de ani). Ultima dintre țările devenite independente, Zimbabwe, a trecut de la colonizare la dictatura ineptă a lui Robert Mugabe.

Până la colonizare, africanii au avut patru secole de coexistență relativ calmă cu europenii. Au fost patru secole risipite. Europenii au cumpărat sclavi, dar cei care i-au capturat și vândut au fost alți africani. Curiozitatea lor față de europeni a fost mică.

Nu colonialismul, nici imperialismul nu au cauzat sau favorizat instabilitatea țărilor nou create după independență. Ele nu pot fi trase la răspundere pentru genocidul din Rwanda, pentru dictaturile din  Uganda și Republica Centrafricană, pentru războiul civil din Sudan (și nici pentru războiul civil iscat în Sudanul de sud, imediat după obținerea independenței).  Resursele naturale ale coloniilor au fost, desigur, exploatate. În schimb, țările  devenite independente  nu au  fost capabile să-și exploateze profitabil propriile resurse. Nu colonialiștii au fost responsabili de exterminarea leilor, elefanților, rinocerilor și gorilelor Africii. Războaiele civile, genocidul, foametea, bolile par de departe a fi scăzut populația Africii. În cifre, ea a crescut de patru ori după 1965 (comparativ, România ar trebui să aibă 75 milioane de locuitori azi).

Condamnarea colonialismului a împiedicat intelectualii și politicienii africani (sau simpatizând cu soarta Africii subsahariene) să vadă neajunsurile societăților, al regimurilor politice și al sistemelor economice apărute după independență.

Exact la fel se întâmplă în România după 1989:  conducătorii politici noi acuză vag „mentalitatea comunistă” atunci când au oponenți în societatea civilă. Și evită, desigur, să spună în ce constă exact „mentalitatea comunistă” sau „moștenirea comunistă”.

Și postcolonialismul, și postcomunismul sunt, de fapt, discursuri care caută țapi ispășitori în trecut pentru nedreptăți politice prezente, care caută să arunce răspunderea pe alții, în trecut. Politicienii și intelectualii publici români. O idee care ne sucește mințile e o asemenea carte, care e indignată și stupefiată de comunism. „Nu e nimic de înțeles din comunism.”, spun trei intelectuali publici. Existența în România a unor cetățeni care nu votează cu PNȚCD-ul e datorată spălării pe creier comuniste, ne explică îndatoritor Pleșu, Liiceanu și Patapievici. Sărăcia, haosul, corupția, violența, vulgaritatea sunt consecințele comunismului, ne explică ei, condescendent.

Postcomunismul în România

După 1990 condamnările comunismului au fost numeroase în România.  Erau vehemente, nu foarte documentate. În 1990 foamea, sărăcia, supravegherea Securității, cultul personalității erau foarte vii în memoria oricui. Nu era nevoie de nici o bibliografie, de nici un studiu, de nici o referință, de nici o notă de subsol.  Au apărut cărți, articole, interviuri și emisiuni TV despre deținuții politici dintre 1948-1964, despre cei morți în închisori, autobiografii ale celor care rezistaseră în munți.

Un domeniu întreg a rămas însă nestudiat, anume economia comunistă. Sărăcia evidentă a populației în perioada 1979-1989, lipsa de alimente, cartelele, penuria de bunuri de consum, și calitatea proastă a celor încă prezente – toate păreau să arate că un asemenea studiu era inutil. Datele economice publicate an de an de presa regimului erau pură propagandă, greu de folosit ca sursă. Pentru istorici și economiști, nu era nimic de studiat despre o economie care funcționa la intensitate minimă, într-o țară săracă, o economie despre care nu existau date credibile. Și în care raportările erau măsluite și de jos, și de sus. Întreprinderile își mințeau statul. Statul mințea populația. Nu era nimic de studiat.

Cu toate acestea o autopsie a regimului era necesară. Știm de colectivizarea forțată a satului. Ar trebui să spunem câteva cuvinte și despre electrificare, despre asfaltare, și chiar, oui, despre educație și sănătate.

RFG !

Scriem, discutăm, și mai ales gândim – despre blocul comunist în comparație cu Europa de vest, prosperă: de cele mai multe ori, e implicită ideea că din vina comunismului, România a rămas săracă; și dacă ar fi avut economie de piață, s-ar fi dezvoltat și ar fi avut un PIB per capita cât Germania.

România a avut economie de piață. Între 1877, anul independenței, și 1939, trec șase decenii. În care România nu s-a dezvoltat economic, nu a redus nici decalajul economic, nici decalajul tehnic, nici decalajul de educație cu Europa occidentală. Urmează patru decenii de comunism și economie centralizată, planificată. După care vin cele trei decenii de după 1990, cu democrație parlamentară și economie de piață. România nu s-a dezvoltat în perioada  1877-1939.

Nu ar trebui să comparăm ritmul de dezvoltare al României între 1950-1989 cu cel al Germaniei federale, țară cu industrializare veche și populație educată, ci cu cel al României antebelice. În 1930, în jud. Brașov, 86 % știutori de carte,  în Teleorman, abia 44% știutori de carte, în Orhei, 32% știutori de carte: la zece ani după Marea Unire, nici Moldova nici Muntenia nu recuperează înapoierea datorată analfabetismului. Industria interbelică e alcătuită din mori, fabrici de lumânări, fabrici de săpun, tăbăcării, fabrici de unsoare de trăsuri, fabrici de nasturi, fabrici de parchet.

Convergența

Ceea ce trecem cu vederea este fenomenul de convergență. Și în Europa occidentală, și în Europa de est, după 1945 dezvoltarea e, mai mult decât ni se pare, convergentă. România se electrifică, se asfaltează, se urbanizează, își dezvoltă sistemul de sănătate și educație ca în Europa occidentală. Și își cumpără televizoare și frigidere. În sudul Italiei se trăia în aceeași sărăcie și foame ca în România; în numeroase sate, porcii ori caprele dormeau sub pat sau în bucătărie, sau cu oamenii, în singura încăpere a casei. Și sudul Italiei, și sudul României aveau malarie endemică, eradicată după 1945. Procesele de convergență sunt mult mai numeroase, mai profunde și mai importante, ca cele de divergență.  În Sardinia, în Calabria, în Bretania sau în Teleorman, perioada postbelică aduce aceleași transformări: curent, telefon, șosele, televizor, școli, antibiotice.

Vaccinarea generală, eradicarea sifilisului și a tuberculozei, eradicarea malariei au loc în aceeași perioadă. Fenomenul de convergență se oprește în 1980 când Polonia și România intră în criză.

Evil, evil KGB !

KGB-ul a fost o nenorocire, care a arestat, torturat și trimis la moarte milioane de ruși, cei mai mulți nevinovați.  Dar KGB-ul nu avea rețele mari de informatori în populație. O bună parte din cei denunțați au fost denunțați de vecini, pentru conflicte personale meschine. Citim azi destul de mult de teama unora de a fi arestați, de oameni care aveau în permanență valiza făcută: nu avem însă memoriile sutelor de mii care au făcut denunțuri anonime pentru a-și distruge pur și simplu vecinii.  KGB-ul a arestat (și trimis la moarte) o bună parte a ierarhiei de partid, inclusiv membri și șefi ai KGB – de a căror moarte nu ne pare rău și nu ne pasă. O mare parte din victimele terorii staliniste erau ofițeri, șefi de întreprinderi care nu se supuseseră orbește unor ordine arbitrare sau imposibile. O altă parte însă, oameni de rând, au fost victimele invidiei, geloziei, răzbunării vecinilor, ale unor denunțuri anonime. Să nu subestimăm răutatea rusului obișnuit.

Iar brutalitatea polițienească din URSS nu e nouă, ci e moștenită de la regimul țarist. Nicăieri istoricii care condamnă teroarea stalinistă nu scriu „spre deosebire de blândețea regimului țarist de dinainte”.

Sisteme de distribuție : distribuția politică și distribuția economică

Există în societate mai multe sisteme de distribuție. Sistemul economic e doar unul dintre ele: primim salarii, plătim curentul, cumpărăm pâine. Alt sistem e cel juridic – un judecător aprobă confiscări, despăgubiri, restituiri, amenzi, exproprieri. Sistemul politic e altul: creează funcții, stabilește salarii, atribuie șoferi miniștrilor, dă comenzi de stat – de la pavări de autostrăzi la achiziții pentru spitale. Chiar legile sunt, în bună parte, decizii de distribuție: de la includerea unui medicament pe lista celor compensate, la declararea unor arii naturale protejate, legile au consecințe economice majore.

Grosso modo, sistemul feudal e unul în care puterea politică determină prosperitatea economică – nobilii primesc feude de la rege. În capitalism, prosperitatea economică determină puterea politică.

Sistemul comunist a fost unul totalitar, în care ierarhia autoritară politică decidea distribuția, și nu activitatea economică spontană.  Se bucurau de mărfuri și servicii membrii nomenclaturii și ai ierarhiei de stat: apartamentele nu se cumpărau, ci erau repartizate. Venirea de la sat la oraș însăși era aprobată de către stat. Nu cumpărai un televizor color, ci ți se repartiza. Decizia politică prevala asupra relațiilor economice.

Or economia de după 1990 din România nu a devenit una de piață. Marile averi nu s-au făcut din activitate economică obișnuită, ci din comenzi de stat: baronii asfaltului, băieții șmecheri din domeniul energiei electrice, zeci de firme de intermediere se bazează pe relații clientelare, relații politice, care sunt relații de putere. Din acest punct de vedere, structural vorbind, nu e nici o diferență față de sistemul autoritar de dinainte: economia nu a devenit o economie de piață, distribuția nu a devenit o distribuție de piață. Marile averi de după 1990 din România nu s-au făcut din activitate economică de piață.

Ce înseamnă comunism ?

Epoca comunismului în Europa de est n-a însemnat același lucru peste tot. În Cehoslovacia, Cehia era urbană, industrială, avea o muncitorime numeroasă și o tradiție puternică a socialismului. Eliberatorii sovietici erau frați slavi. Comunismul a fost asimilat relativ ușor, și nu a devenit totalitar: Dubček a promovat un socialism cu față umană, care ar fi dus la pluralism. Tito a condus o Iugoslavie relativ relaxată, care avea relații bune cu Occidentul: câteva milioane de iugoslavi au emigrat în Europa de vest. Hrușciov a condamnat cu fermitate cultul personalității și crimele lui Stalin. Gorbaciov a democratizat sistemul până la a-l distruge. În Polonia, sindicatul Solidaritatea a făcut o opoziție masivă față de guvern, care a tolerat-o. O asemenea opoziție ar fi fost imposibilă în România. Și în Uniunea Sovietică, și în Cehoslovacia apăreau cărți în samizdat. Revoluția din Ungaria, și ea înăbușită de sovietici, a arătat că sistemul comunist nu era inerent totalitar. Totalitar era controlul sovietic, hegemonia sovietică.  Nici Cehoslovacia, nici Ungaria, nici Germania de est nu au avut lipsa de alimente, frigul și foamea instalate după 1980, instalate prin decizia lui Nicolae Ceaușescu de a plăti complet datoria externă a țării.  Și cultul personalității, și înfometarea populației au fost deciziile unei singure persoane. Între 1963 – 1973 cetățenii români au putut călători relativ ușor în Occident, puteau obține burse acolo.  Ulterior a intervenit închiderea, foarte severă după 1980. Dar, trebuie s-o spunem: comunismul n-a fost uniform totalitar în toate țările, economia planificată n-a fost un eșec economic general. După grațierea generală din 1964, o seamă de intelectuali au putut călători nestingheriți în Occident ; (Andrei Pleșu a putut călători cu bursă și în Germania Federală, între 1983-1984, chiar după dizolvarea  grupului Meditației Transcedentale inspirată de Maharishi Mahesh Yogi din care făcuse parte ; în acea perioadă, plecările în Occident erau deja complet oprite).

Ce înseamnă post-comunism ?

Post-comunism ar trebui să însemne toate trăsăturile societății de după 1990 în contrast cu cea dinainte: democrație, ca sistem politic, societate civilă puternică, și economia de piață ca sistem economic. Și în acest caz, fiecare țară din Europa de est a evoluat diferit.

Evoluția economică.

Creșterea economică a țărilor estice depinde direct de vecinătatea cu țări occidentale care aveau deja economie de piață : spre deosebire de absolut toate celelalte țări foste comuniste, care se învecinau cu cel puțin o țară occidentală, România e înconjurată exclusiv de țări foste comuniste, sărace. Creșterea economică a fost extrem de lentă. Economia nu a devenit nici după trei decenii economie de piață: cele mai mari averi s-au făcut prin contracte cu statul.

Discuția economică a luat în considerare doar parametrul de stat / privat. Există doi alți parametri importanți, cel al dimensiunii și cel sectorial. Ca dimensiune, după lichidarea marilor combinate comuniste, România de după 1990 n-a mai fost capabilă să creeze firme industriale mari, ca în Coreea de sud și în Germania. Ea a trecut de la o economie industrială cu firme mari la o economie de servicii cu firme mici. Sectorial, era de așteptat ca privatizarea agriculturii să o transforme într-un sector eficient. Acest lucru nu s-a întâmplat. Ponderea agriculturii în PIB a scăzut de la 22,6% în 1993 până la doar 3,9% în 2016. Sectorul serviciilor, sectorul terțiar, a crescut, dar e vorba de un sector fluctuant.

În ce privește partidele politice, ele se caracterizează prin instabilitate, sciziuni, fuziuni și schimbări de nume, turism politic. Ele nu au ideologie, ci doar clientele. Clientelismul e trăsătura cea mai puternică a vieții politice românești. Ca în Pakistan, India și Grecia, prima generație de părinți politici transferă deja puterea copiilor.

Clientelismul e situația în care puterile din stat, cea politică și cea juridică, nu sunt separate, și aplicarea legii se face selectiv, contractele se atribuie selectiv. Oamenii politici au descoperit această scurtătură: dau contracte grase clienților, care restituie o parte din venituri partidelor. E scurtcircuitată necesitatea de a lua măsuri legislative dorite de alegători, de a face economia și administrația mai eficientă. Privatizarea a pus economia în mâinile a aproximativ o mie de afaceriști și baroni locali, regi ai asfaltului și ai cherestelei. Ei dețin tot ce este de deținut în România. Politicienii mai controlează economia prin o mie cinci sute de firme înregistrate în paradisuri fiscale.

O mie de oameni de afaceri dețin tot ce e de deținut în România.

Comunismul spectral

Istoria care fusese cenzurată înainte de 1990 a inundat media. Nevorbiți timp de peste două decenii, foștii deținuți erau foarte volubili. Verbozitatea lor, paradoxal, era plină de tăceri. Dintre foștii deținuți politici, nici un țărănist implicat în „scandalul Škoda”, nici un legionar care împușcase evrei, nici un politician veros. Am putea deplânge moartea generalului Cihoski – dacă n-ar fi fost printre generalii mituiți în „scandalul Škoda”. Am putea deplânge familia țărăniștilor Boilă – dacă nu s-ar fi îmbogățit de pe urma fraudei. Mihai Popovici, ministrul justiției care decisese oprirea anchetei, a fost și el închis la Sighet. I-am putea deplânge pe generalii  Iacobici și Macici,  morți la Aiud, dacă n-am ști că fuseseră responsabili de masacrarea a mii de evrei civili la Odessa. Generalul Constantin Trestioreanu, organizator al masacrului, a fost eliberat în 1956 și a trăit până în 1983 liniștit, în pace, deși există rapoartele sale către Antonescu prin care confirmă că a ucis mii de evrei.

Accentul pus pe suferințele celor închiși,  în revista Memoria, ciclul de emisiuni TV Memorialul durerii, duce la escamotarea completă a responsabilităților.  Istoria de după 1990 e la fel de trunchiată ca și cea de dinainte: pe de o parte corupție și scandaluri, pogromul din București, pogromul din Iași, masacrul din Odessa. Pe de altă parte, oameni condamnați la închisoare pentru vini benigne. Și nici o legătură între crime și cei închiși.

Postcolonialism african și postcomunism în România

Eliberarea de sub colonialism a țărilor africane a fost un eșec general și indiscutabil. Țările africane au eșuat politic în dictaturi, anarhie și războaie civile. Economic nu au avansat deloc. Populația s-a cvadruplat din anii 1960.  Diverși autori au pus sărăcia, haosul și corupția pe seama moștenirii coloniale. Fostele puteri coloniale, ziceau ei, erau de vină pentru tot.

Această analiză era profund falsă. Și țările din Maghreb se decolonializaseră, și țările Asiei. Numeroase țări plecau de la un PIB per capita asemănător. China, de exemplu, are un PIB per capita inferior Africii subsahariene până în 1992. Coreea de sud ajunge din urmă PIB-ul per capita al Africii subsahariene doar în 1967. India e la fel de săracă, de patru decenii, ca Africa subsahariană. Dar India are democrație, China stabilitate, stagnare demografică și creștere economică. Țările Africii n-au ajuns nici la democrație, nici la stabilitate politică, nici la creștere economică, nici nu și-au redus explozia demografică. Africa e prinsă într-o capcană malthusiană.  Colonialism fusese peste tot. El e urmat de haos și eșec doar în Africa. Rasismul nu e o explicație: indienii, bengalezii și pakistanezii sunt la fel de negri la culoare ca africanii. Unele țări, ca Zimbabwe, nu au fost colonizate mai mult de 80 de ani. La scara istoriei, e foarte puțin. De eșecul politic și economic al țării Zimbabwe sunt responsabili doar politicienii și populația de acolo.

Portughezii stabilesc primele contacte cu africanii și primele contoare spre 1500. Timp de trei secole, europenii s-au mulțumit să cumpere sclavi, aur și fildeș, fără să cerceteze interiorul. Șefii de trib și conducătorii locali au avut trei secole întregi ca să asimileze tehnologiile europenilor. În trei secole nu s-a întâmplat nimic. Nici contactul cu arabii musulmani nu a dus la aculturare. Islamul rămâne la marginea deșertului Sahara și pe coasta de est a Africii, fără să intre mai departe, și, mai ales, fără să transmită cultura islamică sau instituții. Africa subsahariană e colonizată de europeni târziu, între 1870-1960. Acesta e scurtul secol colonial al Africii. Etiopia, cu regalitatea ei străveche, religia creștină, cronicile sale, e o excepție. Limbile impuse de colonizatori n-au fost un handicap, ci o șansă: engleza și franceza au înlocuit șapte sute de limbi africane care împiedicau comunicarea. Africanii au avut trei secole întregi de contacte minimale, strict comerciale, cu europenii, vreme în care ar fi putut adopta scrisul și instituții europene, ar fi putut dezvolta state trainice – statele africane tradiționale erau efemere, durau rareori mai mult de un secol sau două, nu aveau nici capitală, nici granițe stabile.

O parte din africani acuză perioada colonială de sărăcia și haosul de după. Cauzele sunt, însă, endogene. În România, o parte a media și intelectualității a acuzat „moștenirea comunistă” de derivele autoritare, corupția și sărăcia de după 1990. Politica și economia din România sunt strâns legate, sistemul de cumetrie, cronyism, valabil din Grecia până în Pakistan și India. A vorbi despre „moștenirea comunismului” e o contradicție. Comunismul (real sau pretins) are un proiect totalitar de economie și de societate, e un proiect voluntarist. Economia de piață și democrația pluralistă sunt promovate ca stări spontane, naturale, ale societății. Societatea comunistă e uniformizatoare. Pluralismul încurajează diferențele, originalitatea.

A existat comunism în România ?

Nu a existat o stângă reală și importantă în perioada interbelică. În România, comunismul a fost adus prin ocupația militară sovietică, a fost o ideologie de import, exotică, arbitrar impusă, o grefă imediat rejectată. În ultimele două decenii, marcate de cultul personalității lui Ceaușescu, nu s-a mai vorbit despre marxism sau materialism dialectic. Singurele prețioase îndrumări erau discursurile lui Ceaușescu. Componenta ideologică scădea repede, componenta cultului personalității creștea. Totalitarismele n-au fost specifice blocului sovietic. Occidentul a instalat (sau doar susținut) o sumă de dictatori odioși, pe Salazar, Franco, Pinochet.

Metamorfoza postcomunismului: fake news manipulate de Rusia lui Putin

Fake news : tot citesc articole despre fake news în general, nici unul cu vreun exemplu specific. În revista 22, 4 decembrie 2017, Brîndușa Armanca deplânge un film care condamnă exploatarea petrolului prin fracking. E un film fals, spune ea. „Industria de știri false vorbește rusește”.  E oare vorba de știri ? Nici vorbă. Mass-media au două sarcini distincte: de a aduce știri, și de a fi o platformă de dezbateri publice.  Știrile factuale pot fi verificate, și sunt. Avem numeroase surse de informație. Care sunt efectele exploatării petrolului prin fracking? N-am văzut nici un geolog sau petrolist să fie invitat la televiziune sau să scrie un articol despre subiect, n-am văzut nici un documentar despre subiect turnat în România.

E extrem de ușor să spui că opoziția față de fracking și față de exploatarea aurului de la Roșia Montană e propagandă rusă.

În realitate, statul român ia decizii cu impact ecologic și social imens fără nici o consultare publică, în cea mai deplină opacitate, și cel mai adesea cu încălcarea legilor.

„Campania media împotriva exploatării gazelor de șist de către compania americană Chevron a circulat identic în România, Bulgaria, Lituania, Franța, Ucraina. Filmul documentar american care arăta că se aprinde apa din cauza exploatării gazelor de șist s-a dovedit a fi o făcătură rusească” (ibid.).

Nu e vorba de nici o dezinformare rusească. Statul român, și nu doar, dorește să ia decizii fără nici o dezbatere publică. Brîndușa Armanca, și zeci de alți ziariști care ne deschid ochii, fac jocul statului. Știe stăpânirea statul, halal să-i fie, ce e spre binele nostru.

Tot așa cum stânga românească interbelică a fost acuzată de propagandă bolșevică, activiștii civici de azi sunt acuzați că ar fi manipulați de propaganda rusească.  Nu există fake news. Există doar eforturile statului de a ascunde contractele oneroase cu companii multinaționale, așa cum ascund propriile lor contracte cu statul în anonimatul a o mie de firme off-shore care fac afaceri în România.

Nici unul dintre mulții ziariști ai dreptei, foarte suspicioși la „articole pe internet nesemnate” de pe situri „fără adresa și numele proprietarilor” nu au de zis nimic despre situl inliniedreapta.net, sit românesc de extremă dreapta. Nu are adresă, nici telefon, nici adresă de mail. Din echipa redacțională, nouă sunt persoane fizice reale, iar paisprezece sunt simple pseudonime.

Dintre articole, cam jumătate sunt semnate. (Cele semnate de Adrian Papahagi și de Vladimir Tismăneanu ies strident în evidență, ca niște intruși ursuzi, care vin fără mască la un bal mascat).

Postcomunismul  și vânătoarea de fake news „promovate de propaganda de la Kremlin” sunt de fapt două arme ideologice.  Ambele au ca scop reducerea la tăcere a celeilalte jumătăți din dialogul politic și civic din România. „Greaua moștenire a comunismului” e țapul ispășitor al tot soiul de neajunsuri, de la fanariotismul bucureștenilor, la vulgaritate, murdărie, dezorganizare.

Regimul de democrație are, în România, 28 de ani.

După 28 de ani de comunism, în 1976, România era un stat decent, aproape democratic. Educația și sănătatea funcționau, malaria, sifilisul, tuberculoza erau eradicate, ca și analfabetismul. Tocmai se terminaseră hidrocentrala Porțile de Fier și Transfăgărășanul.

Deocamdată, regimul de democrație și economie de piață a reușit să ducă populația României la nivelul din 1968.

* Articolul lui Emanuel Copilaș este în curs de publicare la revista Sociologie românească, nr. 1-2, 2017. Într-o formă extinsă, textul a fost publicat în mai multe părţi consecutive pe portalul de critică social Baricada.org : http://ro.baricada.org/anticomunism-anticoruptie-sfarsitul-istoriei/, http://ro.baricada.org/tranzitia-romania-dereglementare-devalizare-capitalism-politic/, http://ro.baricada.org/privatizare-consumerism-fundamentalismul-pietei-libere/, http://ro.baricada.org/contract-social-precarizare-evacuare-incriminare/, http://ro.baricada.org/imperative-culturale-elitism-postmodernism-oportunism/, http://ro.baricada.org/teologia-eliberarii-capitaliste-neoconservatorism-neoliberalism/, http://ro.baricada.org/contract-ecologic-natura-trebuie-repolitizata/, http://ro.baricada.org/gentrificare-urbanism-postcomunism/, http://ro.baricada.org/dictatura-intregului-razbunarea-particularului/


About the Author



One Response to Marginalii la „Postcomunismul românesc. O posibilă tipologie” de Emanuel Copilaș *

  1. Robin V. says:

    Interesant!

Back to Top ↑