Filmul „Tânărul Karl Marx” (2017)
Tânărul Karl Marx (regizor: Raoul Peck, 2017) este un film de ficțiune care urmărește mai degrabă să prezinte publicului o formă condensată a ideilor și a contextului social din care s-a născut „Manifestul Partidului Comunist”, decât să facă o cronică istorică realistă a tinereții lui Marx.
Că este o operă de ficțiune, e clar pentru oricine deține niște cunoștințe minime despre viața și opera lui Marx. În film Marx discută în diverse contexte cu Proudhon, Bakunin, Karl Grün sau Wilhelm Weitling. Din operele lui Marx și din relatările epocii știm că Marx chiar a avut de-a face cu toți aceștia, și cu mulți alții, dar filmul inventează întâlniri ireale și discuții improbabile. În film, de pildă, Proudhon îi dă personal lui Marx un exemplar din „Filozofia mizeriei”; dintr-o scrisoare trimisă de Marx lui Pavel Anenkov pe 28 decembrie 1846 (v. Opere vol. 4 pag. 559) știm că în realitate Marx și-a procurat cartea cumpărând-o de la librarul său. Amănuntul acesta însă nu e important în logica filmului, care trebuie cumva să-l facă pe privitor să înțeleagă de ce s-au certat Marx și Proudhon și să sublinieze diferența dintre comunismul „revoluționar” al lui Marx și Engels și comunismul „idealist” al predecesorilor lor.
În film Marx, Engels și consoartele lor sunt umanizați, goliți pe dinafară de aura revoluționară. Marx și Jenny fac dragoste – ceea ce e chiar normal, având în vedere că au avut șapte copii (din care au supraviețuit doar patru, deoarece trei au murit de mici). La un moment dat și Mary Burns (despre care nu știm mare lucru) se pupă cu foc cu tânărul Engels, căruia avea să-i fie parteneră de viață vreo douăzeci de ani. Cei doi zei din panteonul comunist au fost mai presus de toate oameni.
Filmul nu ține să insiste în mod special pe contextul social al epocii în care s-a cristalizat marxismul, dar nici nu e nevoie: sunt destule scene în care este prezentată viața cenușie și grea a muncitorilor din acea vreme, așa cum fusese descrisă și de Engels în „Situația clasei muncitoare din Anglia” (și chiar dacă nu i se dă crezare lui Engels, se pot citi oricând romanele lui Dickens sau „Gervaise” / „L’Assommoir” de Emil Zola). Muncitorii sunt mai mereu îmbrăcați în zdrențe, abrutizați, iar atunci când deschid gura vorbesc despre degete pierdute la mașinării, viață grea, bătăi îndurate. Filmul însuși se deschide cu o scenă în care niște săraci care adunau surcele sunt bătuți crunt de poteră. Pe lângă mizeria muncitorilor o prezență permanentă e poliția, care îl fugărește pe Marx (într-una din scene îl fugărește la modul propriu) pe oriunde îl prinde. Nu știm dacă Marx chiar a trebuit vreodată să-și ia picioarele la spinare într-o confruntare cu polițaii vremii, dar scena din film este menită să expună un risc real sub care Marx, care a fost rând pe rând expulzat din Prusia, Franța, Belgia, și-a trăit tinerețea.
Scenele cu muncitorime sunt mai mereu prilej pentru expunerea doctă a ideilor comuniste. Marx și Engels participă mereu la întâlniri muncitorești unde se aplaudă frenetic și se speră într-un viitor mai bun. Primele întâlniri la care participă sunt marcate de idealism și utopie. Mizeria, sărăcia muncitorilor, sunt undeva în fundal și peste ele vin ideile. Nici Marx nu e înfățișat prea bine. Mai mereu poartă un joben amărât și niște haine ponosite, ceea ce era destul de probabil având în vedere că toată viața a trăit cu bani puțini. Engels e înfățișat mult mai bine: mereu curat, îngrijit. Casele în care trăiește Marx sunt din când în când vizitate de proprietarii care îi cer chiria, mereu în întârziere, și în ele domnește o dezordine tipică de familie tânără și boemă. În acest film comunismul, care în esență nu e altceva decât o revoltă, chiar se naște dintr-o mizerie apăsătoare, grea și fără speranță. În viziunea regizorului, Marx și Engels nu au făcut altceva decât să dea glas și conștiință de sine unor nemulțumiri generale și, poate, și personale.
Tânărul Engels și tânărul Marx. Scenă din film. (captură: LA Times)
Filmul rezumă destul de sumar conflictele duse de Marx în tinerețe: cu tinerii hegelieni, cu Proudhon, cu Karl Grün etc. ceea ce face ca privitorului neavizat să i se poată părea dificil de înțeles de ce omul acesta se certa atât de des cu atât de multă lume. Un film artistic nici nu ar putea rezuma, de altfel, o întreagă bătălie de idei care a durat aproape un deceniu. Dar mesajul care rezultă cu claritate e că Marx și Engels, spre deosebire de alți socialiști ai epocii, au crezut întotdeauna că între muncitori și burghezie e un antagonism iremediabil. Această idee, de altfel, știm prea bine că reprezintă fundamentul marxismului, al comunismului marxist. Filmul se încheie cu momentul tipăririi „Manifestului Partidului Comunist”, adică momentul nașterii comunismului ca doctrină coerentă, unitară și mai ales periculoasă pentru „ordinea” socială acceptată.
Pe siturile specializate filmul e cotat „așa și așa”: IMDB îi dă nota 6,6 / 10, pe Rotten Tomatoes ia 52% în timp ce pe Cinemagia noastră e nebăgat în seamă. Fără a excela astfel la nivel artistic (dar nefiind nici un film prost), Tânărul Karl Marx cred că poate reprezenta o binevenită introducere în factorii determinanți pentru nașterea comunismului ca revoltă populară autentică. Prin mesajul de final și prin reamintirea a ceea ce a stat de fapt la baza doctrinei marxiste – despărțirea de socialismul idealist în vederea radicalizării mesajului revoluționar – putem spune că, într-un fel, suntem invitați să reflectăm și la „stânga caviar” din zilele noastre care crede că toate problemele lumii se vor rezolva dacă homosexualilor li se vor recunoaște drepturi de natură burgheză, dacă vom folosi pentru „Dumnezeu” un pronume neutru (în engleză se poate, în română e mai greu) sau dacă vom primi plini de înduioșare imigranți de aiurea fără să facem nimic concret pentru oprirea războaielor care generează valul de imigranți. Comunismul, așa cum rezultă din film și cum știm că a fost și în realitate, nu a fost câtuși de puțin ceva „antiuman” și „străin” ci dimpotrivă, ceva omenesc, prea omenesc, inventat de niște oameni nemulțumiți de slăbiciunile unor soluții oferite deja în timpul lor. La fel ca la 1848, comunismul va reprezenta întotdeauna o tentație reală acolo unde sărăcia se împletește cu disperarea. Și tocmai de aceea singurul discurs valid de stânga (ca și singurul discurs anticomunist valid, de altfel) nu poate fi decât unul care să propună rezolvarea concretă, nu in abstracto, a acestor două mari probleme pe care umanitatea le are azi fix în aceleași cantități uriașe în care le avea și în urmă cu 170 de ani.
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
Interesantă sugestie, o sa caut sa văd filmul! Bănuiesc ca nu se găsește in cinematografe…
Căutați-l liniștit pe torrente 😉