Recenzii

Published on mai 18th, 2018 | by Alexandru Mamina

0

Despre poezie, umanitate și uniformizare

Semnul unei lumi pe cale să dispară – așa putem considera volumul publicat anul acesta de Nicu Alifantis, intitulat 45. Poeme la întâmplare. (Numărul 45 se referă la perioada petrecută de autor pe scenă). Sau într-un ton mai optimist, o speranță de regenerare, implicită în evocarea experienței subiective genuine împotriva golirii de substanță afectivă observabilă în zilele noastre…

Nicu Alifantis nu scrie un manifest, nu judecă și nu dă lecții. Altfel spus, nu cade în greșeala tezismului. Scrie în schimb o poezie sugestivă, tocmai fiindcă nu este declarativă. Forța ei de transmitere nu survine „programatic”, din afirmații ostentative, ci din faptul că exprimă sentimente omenești pur și simplu, asumabile finalmente, conform propriei experiențe, de către fiecare cititor. Trăirile sunt expuse în general într-o manieră minimalistă, ca în filigran, transgresând registrele de la sentimental, fără să fie niciodată melodramatic (Un singur răspuns, Cântec pentru Prințese etc.), la tratarea ludică din Îndemn sau De la Mureș mai la vale… Raportarea la actualitate, în particular la conformismul și snobismul din jur, se face mai degrabă ironic decât militant, în termenii unui angajament discret și totuși fără menajamente (Cireșe de mai, Carte și muzică, #iubesteromaneste).

Sub aspectul creației, remarcăm muzicalitatea intrinsecă a unor texte, cadența versurilor din Fantasmă în crepuscul (I) de pildă, ce imprimă frazelor ritm și sonoritate. Este probabil reflexul talentului de compozitor al autorului, accentuat în contactul prelungit cu lirica de bună factură. De altfel, în subtextul unor poezii precum Tomnatică ori Poem la marginea apei credem că discernem cel puțin două dintre referințele sale literare – George Bacovia și Nicolae Labiș, primul prin atmosfera melancolică și imaginarul cotidian, marcat de prezența obiectelor familiare, al doilea prin tema cu semnificația unei inițieri, concepută „în oglindă” cu Moartea căprioarei.

În cadrul de față, însă, nu ne interesează neapărat realizarea estetică a scriiturii (completată în mod fericit de ilustrația esențializată a lui Răzvan Luscov), ci semnificația istorică generală care se degajă din substanța volumului. Cu atât mai mult, cu cât percepția în orizontul evoluției are darul să accentueze, comparativ, mai clar direcția de astăzi. Dincolo de rime sau versurile albe, de figurile stilistice și trimiterile subtextuale, prin ideile și preocupările sale Nicu Alifantis documentează de fapt spiritul unei generații, și anume generația tinerilor din anii 1960-1970, precizată intelectual și moral sub influența literaturii, a folkului și rockului. Reperele acesteia erau Bob Dylan, Leonard Cohen, John Lennon, Jacques Prévert, Serghei Esenin, dar și tinerii poeți autohtoni, începând cu Nicolae Labiș, apoi Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu. Trăsătura caracteristică a generației respective a fost personalitatea, sau mai bine zis dorința de individualizare personală, de la vestimentație până la modul de viață, în răspăr cu modelele părinților și deopotrivă cu etica utilitarist-productivă a regimului, care asimila nonconformismul cu lipsa de seriozitate și hedonismul cu parazitismul. Ajunge să ne amintim de Phoenix cu Mamă, mamă, sau de Anda Călugăreanu cu Noi, nu!, subsumabile până la un punct, prin mesajul și atitudinea lor inerentă, unei versiuni românești a contraculturii din Occident.

După cum arătam înainte, Nicu Alifantis nu este declarativ. Nu se improvizează director de conștiințe, cum fac alții pe Facebook. Participă însă la spiritul din perioada anilor 1960-1970, din care-și extrage de altfel vocația și forța creatoare, prin autenticitatea experienței afective și detașarea de canoanele și manierismele contemporane, așadar prin afirmarea profilului propriu. Este un spirit pe cale să dispară, înlocuit, cel puțin la nivelul multor tineri cu pretenții de educație și cultură, de uniformizarea corporatistă. Nu spunem că aceștia sunt proști sau incapabili de sentimente, numai că își subsumează inteligența și emotivitatea corporației unde lucrează; își identifică realizarea de sine cu succesul companiei de parcă ea le-ar aparține, cu alte cuvinte se înstrăinează în activitatea pe care o desfășoară frecvent peste program, ignorând adevărul de la Aristotel citire, că scopul muncii nu este munca însăși ci repaosul asigurat de ea. Practic, se dezindividualizează, se înregimentează voluntar, nu de teama regimului, cum se întâmpla frecvent în timpul comunismului, tocmai deoarece tind să creadă că viața lor este în primul rând firma. Se comportă mimetic inclusiv la manifestații, când repetă lozincile livrate de alții pe rețelele de socializare. I-ați observat vreodată ieșind împreună de la serviciu? Arată ca o masă informă, cu același tip de haine, aproximativ de aceeași culoare, și cu mersul parcă teleghidat, iar când stau în autobuz ori în metrou se concentrează de obicei la ecranul telefonului mobil, adânciți într-un univers artificial de filme și jocuri video. Muzica exprimă elocvent atmosfera lor mentală, în sensul că ascultă tot mai mult piese fără cuvinte, elaborate pe calculator, din care se pierde tocmai elementul definitoriu al comunicării interpersonale – mesajul vorbit, redus la irelevanță în beneficiul sonorizării tehnice și atât.

Întotdeauna au existat mode și exemple de urmat.  Acum patruzeci, cincizeci de ani se purtau de pildă cămășile înflorate, despre care cânta Florian Pittiș. Însă imprimeurile și culorile acelor cămăși difereau potrivit înfățișării sau felului de a fi al celor care le îmbrăcau. Ideea era să ieși în evidență, nu să te asimilezi mulțimii sau unui grup oarecare. Actualmente se cultivă în schimb uniformizarea, fiindcă pentru sistemul social existent nu contează în mod esențial decât două lucruri: consumul și eficiența la locul de muncă. Până și loisir-ul a devenit o funcție a consumului, cu scopul cumpărării mărfurilor aglomerate pe piață de ritmul tot mai accelerat al producției. Discuțiile, convivialitatea, literatura, în general activitățile nelucrative prin care individul se regăsește în umanitatea lui dincolo de rolul strict economic, apar marginale, întrucât nu contribuie direct la creșterea eficienței sale în calitate de angajat. Cum remarca Charles Wright Mills la un moment dat, Omului Renașterii urmează să i se substituie Robotul Vesel. Așa-zișii tineri frumoși și liberi de astăzi, ce materializează atitudinal de fapt raționalitatea impersonală a corporațiilor, or fi poate frumoși, dar liberi nu sunt decât în renunțarea consimțită la ei înșiși.


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑