Focus

Published on august 22nd, 2018 | by Alexandru Mamina

0

Frisonul familiar al violenței

De mai bine de zece zile, tot felul de politicieni din opoziție și exponenții lor din presă, altminteri cu un nivel deontologic suficient de ridicat încât, la adăpostul etichetei autoflatante de jurnalist, să declare că scuipă și micționează pe adversarii lor, încearcă să ne convingă de faptul că manifestația din 10 august a.c. a fost de fapt una pașnică, în care s-au infiltrat câteva grupuri de provocatori cu scopul de a justifica intervenția în forță a jandarmilor. Este același text livrat de președintele Klaus Iohannis cu ocazia confruntărilor de stradă din ianuarie 2017, de unde rezultă că nici măcar imaginație nu au. Ideea care transpare este că violența reprezintă numai un epifenomen sau și mai bine un accident, o practică inacceptabilă recuzată ca atare, în condițiile în care, la o privire mai atentă sau mai onestă, violența apare mai degrabă ca scheletul din dulapul bunelor practici ale regimului cu pretenții democratice.

Trebuie spus, de la bun început, că nu există manifestații schizofrene. Cu alte cuvinte, în cadrul aceleași manifestații nu pot exista simultan o demonstrație pașnică și una violentă. Caracterul violent al unei manifestații nu se judecă după numărul celor care se confruntă cu poliția ori jandarmii, ci după cum demonstrația respectivă degenerează în acțiuni violente, indiferent câți participanți se bat efectiv cu forțele de ordine. Cei care nu au curajul sau tăria să o facă dar rămân totuși pe teren, înseamnă că se solidarizează moral cu manifestanții agresivi, pe care-i susțin cu lozinci, huiduind sau prin simpla prezență cu efect mediatic.

Mai fascinantă decât ignoranța unora, decât simplismul judecății altora, ni se pare însă disimularea insolentă, senină în autosuficiența sa, cu care politicienii și așa-zișii jurnaliști, hârșiți prin relele politicii curente, caută să ne convingă de faptul că sunt străini de recurgerea la violență, că aceasta le repugnă. Este adevărat că violența nu le place când îi vizează, dar n-ar avea nici o problemă, ba chiar și-ar dori să o exercite ei împotriva oponenților, atunci ar deveni deodată îndreptățită. În realitate ei știu că violența este o constantă a existenței sociale, unii ar spune a naturii umane, cu atât mai mult a politicii, întrucât politica are ca obiect puterea, deci stabilirea anumitor reguli de comportament în societate, impozabile la rigoare prin forța coercitivă a statului.

Potențialul violent este încadrat și limitat exclusiv de norme. Dacă alegi să ieși din cadrul legal alegi explicit sau implicit calea violenței, a celei instituționale ori a celei interumane în general, cum se întâmplă și în cazul mitingurilor neautorizate. Când vrei să faci revoluție, când vrei să înlături o putere altfel decât prin alegeri, trebuie așadar să-ți asumi violența, fie că o aplici împotriva guvernului, fie că o suporți din partea forțelor de ordine. Cine nu pricepe atâta lucru este în cel mai bun caz naiv, dacă nu totalmente confuz în privința esenței politicii, sau într-atât de convins de sentimentul propriei importanțe, încât să creadă că lui nu i se aplică regulile și forțele de ordine ar trebui să-l trateze cu îngăduință, să-l cocoloșească. Este ceea ce s-a petrecut în mod atipic și în România, cu ocazia mitingurilor antiguvernamentale din 2017 încoace, grație pe de o parte președintelui Klaus Iohannis, care i-a lăudat și încurajat pe manifestanți, pe de altă parte atitudinii complexate a guvernului, temător să recurgă la forță.

Am ajuns actualmente la faza în care opoziția prieten – dușman, cum ar spune Carl Schmitt, a depășit nivelul disputelor parlamentare sau de presă și a luat forma conflictului deschis, contondent, chiar cu perspectiva sancțiunilor penale. În această fază ceea ce contează este capacitatea de mobilizare a resurselor. Puterea are de partea sa forțele de ordine, în plus mesajele antiguvernamentale de o agresivitate dezaxată de pe Internet îi permit să joace în registrul normalității și al echilibrului, susceptibil să-i atragă sprijinul populației neutre până astăzi. Manifestanții în schimb, sau mai bine zis organizatorii din spatele lor, speră să inhibe voința de acțiune a jandarmilor prin sutele de plângeri penale contra lor, solicitate de nimeni altul decât de procurorul-general Augustin Lazăr, despre ale cărui simpatii politice nu mai are nici un rost să vorbim. S-a contat pe un scenariu Colectiv 2, în care victimele intervenției Jandarmeriei să provoace o inflamare a populației împotriva puterii responsabile de represiune, la fel cum în 2015 moartea mai multor tineri în incendiul de la clubul Colectiv, instrumentalizată politic sub sloganul „Corupția ucide”, a provocat demonstrațiile ce l-au speriat pe Victor-Viorel Ponta până într-acolo încât să să-și dea demisia din funcția de prim-ministru. Anul acesta nu s-au înregistrat însă morți, iar imaginea jandarmeriței bătute a fost de natură să reducă drastic simpatia pentru manifestanți în rândul populației. În cele din urmă s-a descoperit un deces suspect. Este suficient: indiferent care va fi concluzia raportului medico-legal, oricum aceia care sunt ostili guvernului îl vor pune pe seamna brutalității jandarmilor. Rămâne de văzut acum în ce măsură se va produce valul de nemulțumire pe care-l anticipează Rareș Bogdan et co. încă din seara zilei de 10 august. În plus, dincolo de eventuala nemulțumire, întrebarea fundamentală care se pune este dacă, pe lângă profesioniștii mitingurilor, „tinerii frumoși și liberi” o să mai iasă în stradă cu zecile de mii, acum că nu mai au parte de tratament preferențial din partea forțelor de ordine? După ce au încasat-o, cum se zice, vor mai fi dispuși să-și riște pielea și a doua oară?


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



Comments are closed.

Back to Top ↑