Focus

Published on septembrie 29th, 2018 | by Lucian Sârbu

0

Spre „referexit”? Un pic despre absolutismul relativismului occidental

Referendumul din 6-7 octombrie este o ciudățenie. Majoritatea locuitorilor acestei țări, care nu se duc duminica la biserică, au aflat de posibilitatea sa abia în urmă cu vreun an de zile, când o necunoscută „Coaliție pentru Familie” a anunțat că a strâns vreo 3 milioane de semnături pentru modificarea Constituției în sensul precizării mai clare a semnificației termenului de „soți”.

Inițiativa a trecut de parlament, a trecut și de Curtea Constituțională și a ajuns astăzi pe masa populației, care va trebui să o aprobe sau să o respingă prin referendum. Nu mai insist asupra posibilelor consecințe: este clar că prima dintre ele, pe care și-o doresc și inițiatorii, va fi aceea că în România căsătoriile așa-zis „gay” (adică între două persoane de același sex) nu vor fi posibile. Personal, nu văd nici o problemă în chestiunea aceasta. Dacă umanitatea a stat bine mersi vreo câteva milioane de ani bazându-se doar pe relațiile dintre femeie și bărbat, nu văd de ce nu ar putea-o face și de acum încolo.

Cum era de așteptat, de ambele părți a izbucnit propaganda furioasă. Propaganda „Coaliției” o știm, e plină de  familii tinere-hetero cu minim 2 copii agățați de fusta mamei. Ceea ce era de așteptat. Din cele „50 de măsuri pentru politici publice privind familie” enunțate pe situl propriu unele sunt chiar ok, de bun simț (de pildă: valorificarea locuințelor abandonate în favoarea familiilor sărace, majorarea pedepselor pentru agresiuni împotriva femeilor însărcinate), altele sunt inutile („încurajarea” practicării meseriei de bonă – de ce ?!) în timp ce altele sunt tâmpite de-a dreptul (punctele privitoare la divorțul părinților sau revenirea la 7 ani ca vârstă minimă de școlarizare – și să termine copilașul liceul la 20 de anișori, nu?!).

Dar nici subțirelul lobby LGBT nu se lasă mai prejos, vorbind pe un ton grav-gravissim de „restrângerea drepturilor”. Despre ce „restrângere” e vorba, că legiuitorul nu și-a închipuit în urmă cu aproape 30 de ani că vor veni niște vremuri în care doi indivizi de același sex vor dori să se căsătorească, dar nu așa cum face orice om, cu o persoană de sex opus, ci ei între ei? Constituția este actul fundamental al unei națiuni, de aceea trebuie păstrat cât mai succint. Dacă ne apucăm acum să explicăm fiecare cuvânt și fiecare sintagmă și fiecare virgulă, riscăm să o transformăm într-un volum de sute, poate mii de pagini… Realitatea e fix pe dos, și anume că dacă există ceva care operează o modificare a termenului de „căsătorie”, atunci ideea de căsătorie gay e cea care reprezintă o extindere a noțiunii de căsătorie. Dacă în Constituție se va preciza după 7 octombrie că o căsătorie nu se poate face decât între un bărbat și o femeie, atunci pur și simplu nu se restrânge dreptul la căsătorie al nimănui. Lucrurile rămân fix așa cum sunt. Orice gay va fi liber, ca și până acum, să se însoare cu orice femeie vrea inimioara lui, după cum orice lesbiană va fi liberă să se mărite fix cu orice flăcău îi face curte și o va convinge că merită să-i fie soț. Dacă gay-ii și lesbienele din România nu-și găsesc un partener de sex opus pentru căsătorie, păi atunci… ghinion. E strict problema lor. În fond există atâția celibatari pe lumea asta, atâtea fete bătrâne și atâția holtei tomnateci, și nu plânge nimeni de grija lor.

Pe de altă parte mai există un alt nivel, de data asta chiar mizerabil, al simpatizanților pro-LGBT, care pornește de la acuze în bloc aduse majorității heterosexuale. Familia „tradițională” e prezentată în materialele care au încins netul ca fiind violentă, bețivă, înapoiată etc. Cu asemenea mesaje lobby-iștii pro-gay nu vor câștiga prea mulți adepți pentru cauza lor. Nu de alta, dar nu cred că părinții care i-au făcut pe ei i-au bătut, le-au turnat alcool pe gât etc. Dovadă că au ajuns, cum necum, până la maturitate (ceea ce deseori, din păcate, nu li se întâmplă copiilor abuzați sau abandonați). De ce, cui folosește această maculare în bloc a imaginii multor familii de oameni normali care nici nu sunt bisericoase, și nici nu-și bat copiii, nu și-i vând, nu și-i abandonează etc.?… Tabăra „nu”-ului greșește profund cu acest gen de abordări. După cum la fel de profund greșește încercând să lege homosexualitatea de „natural”. Da, poate că un milion de specii de animale manifestă comportament homosexual. Ei, și?… Nu tot ceea ce e natural e acceptabil uman. Să le amintim lobby-iștilor LGBT că la fel de bine întâlnim în mod curent în natură pruncucidere, canibalism, furtișaguri… Mi-ar plăcea să văd o campanie pentru „nu” și pentru boicot pornind strict de la argumente de ordin moral și social, nicidecum de la argumente care să facă apel la frică, ură (inversă), „normalitate” (da!) și… „natural” (LOL!). Sorry, dar dacă lobby-iștii gay așa vor să mă atragă de partea lor, atunci nu pot decât să le zic decât un mare „pas”. Până la urmă ei nu trebuie să mă convingă decât de un singur lucru: de ce ar trebui eu, ca om, să accept în ordinea morală înconjurătoare ceea ce e inacceptabil de vreo 2 milioane de ani, de când există specia Homo pe pământ? Atât și nimic mai mult.

Reclame la „gay surrogacy” pe motoarele de căutare

Reclame la „gay surrogacy” pe un motor de căutare

În plus, dintr-o perspectivă riguros marxistă pe care eu mi-o asum, și în răspăr cu trăncăneala unora care pune în spinarea „stângii” ascensiunea discursului identitar [1], se observă cum capitalismul tehno-financiarizat din timpurile noastre a ajuns la un moment de răscruce în care „familia tradițională” – adică familia în care copiii sunt „produși” gratis și incontrolabil, pe cale naturală, și pe cale de consecință legăturile de familie sunt menținute tot gratis, doar prin virtutea faptului că un copil e fiul sau fiica unor părinți oarecare, meritând să fie iubit necondiționat doar pentru treaba asta – a devenit un model depășit. Nimic nu mai trebuie să fie dat și re-dat gratis! Esența capitalismului, așa cum ne-a fost revelată de Marx, este „transformarea naturii în marfă și a mărfii în capital” [2]. Din perspectiva capitalismului pre-industrial și industrial vedem întâmplându-se această transformare cu pădurile din Borneo, preschimbate în ulei de palmier indiferent de consecințele ecologice, sau cu munții noștri „rașchetați” de austrieci, sau cu petrolul din subsol, extras ca atare de acolo, prelucrat și transformat în bani. Dar capitalismul tehno-financiarizat de azi are capacitatea de a preschimba în marfă nu doar natura, realitatea obiectivă ca atare, ci și realitatea subiectivă: relații, habitudini, obișnuințe multimilenare. Vedem întâmplându-se chestia asta cu lucruri care funcționau la fel de mii și zeci de mii de ani, încă din neolitic, de pildă cu agricultura (semințele modificate genetic, prin care culturile agricole devin de facto proprietatea marilor producători de OMG, fac inutilă stocarea surplusului în hambare pentru însămânțările și recoltele viitoare, deoarece semințele plantelor modificate genetic sunt sterpe), creșterea animalelor sau, de ce nu, relațiile sexuale care altă dată necesitau prezența fizică a „împricinaților”, dar care astăzi nu mai au nevoie decât de un calculator, un monitor și, desigur, un… card de credit. Inutil de spus, familia așa-zis „tradițională” nu poate scăpa asaltului productivist al capitalismului tehno-financiarizat, care are deja capacitatea de a produce copii la comandă, în absența părinților, dar cu condiția să existe cerere pentru așa ceva. Iar această cerere nu poate exista dacă societatea nu legalizează pe scară largă un model de familie stearpă, care nu se poate reproduce decât prin servicii de medicină asistată. Deja serviciile de „surrogacy” și „gay surrogacy” (surogație pentru cupluri gay) înfloresc în țări mai mult sau mai puțin de lumea a 3-a precum Ucraina, India, Tailanda, Mexic (chiar și în California). [3] În unele dintre aceste țări, de pildă în India sau în Tailanda, guvernele centrale s-au alarmat de amploarea fenomenului și au încercat să impună niște bariere, deși pe termen lung nu prea văd ce șansă au. Privatizarea pântecelor din țările sărace, așa-zisul fenomen de „womb-for-rent” [4], e doar o consecință, deloc improbabilă (pentru simplul motiv că deja se petrece!), a lărgirii conceptului de „familie” la cuplurile prin definiție sterpe din țările avansate.

Dincolo de pasiuni, cred că importanța fundamentală a referendumului rezidă în alt aspect. Pentru prima oară de la intrarea în UE populația este chemată la urne pentru a se exprima pro sau contra unei opțiuni care în mod evident ține de „vest” și de „progres”. În vădit răspăr cu o opțiune care ar fi echivalenta „înapoierii”, „estului”, ba chiar a „putinismului”, după expresia unora. Până acum românii au defilat în pas voios de pionier către UE, NATO, Afganistan, Irak și oriunde au mai fost trimiși de civilizatul hegemon occidental. E adevărat că nu au făcut-o ei, ci politicienii, pentru că oamenii n-au fost întrebați niciodată cu adevărat dacă își doresc ceva din ceea ce le-a făcut elita politică. De popor a fost nevoie doar o dată la 4 ani, să voteze guvernul și parlamentul.

România a evitat până acum șocul unui Brexit, apariția unui partid contestatar precum Syriza, Podemos sau Cinque Stelle, ascensiunea furibundă a unei mișcări anti-imigrație cum au Franța (Le Pen) sau Germania (AfD). Asta nu înseamnă însă că românii mai sunt eurofilii din urmă cu 11 ani. În urmă cu vreun an de zile atrăgeam atenția că România avea, conform unui studiu UE, mai mulți eurosceptici decât Anglia, care votase Brexitul. Există fără îndoială și la noi un curent eurosceptic care a devenit din ce în ce mai puternic pe măsură ce oamenilor le-a devenit tot mai clar că rolul României în „construcția” europeană e să zică „Ja” și „Yes” la orice se dictează de la Berlin și Bruxelles. Momentul de cotitură al euroscepticismului românesc probabil a fost precedentul referendum, cel din 2012 pentru demiterea lui Băsescu, când fostul președinte a rămas în funcție doar fiindcă avea proptele „la coana Europa”. Însă românii nu s-au putut opune niciodată cu adevărat diktatelor externe pentru că legislația electorală e atât de complicat aranjată aici, încât șansele apariției unei forțe politice relevante care să devină purtătorul de cuvânt al euroscepticismului nu doar că sunt infime, ci de-a dreptul nule.

Tocmai de aceea referendumul devine important, pentru că e un prilej concret prin care să fie măsurat gradul de mobilizare pe care îl poate atinge o temă percepută ca fiind „antieuropeană”. În acest moment căsătoriile gay sunt recunoscute în toată Europa Occidentală (sper să nu mă înșel). În schimb, în Europa de Est multe țări au cimentat prin Constituție definiția căsătoriei ca legătură dintre o femeie și un bărbat, deși le oferă cuplurilor gay alte forme de recunoaștere. Nu degeaba în acest moment două țări est-europene, Polonia și Ungaria, sunt percepute la Bruxelles ca fiind vârful de lance al mișcării eurosceptice. România a rămas singura țară est-europeană în care lucrurile trenează de ani de zile fără a se lua vreo decizie clară, în care situația „nu-i nici laie, nici bălaie”, probabil din cauza duplicității politicienilor noștri care, conform obiceiurilor moștenite de la fanarioți, ar vrea să fie și cu Înalta Poartă, dar să fie și iubiți de popor (ceea ce de cele mai multe ori e imposibil).

Se prefigurează așadar o nouă „cortină de fier” est-vest care însă nu mai e delimitată de arme și ziduri, ci de valori morale și culturale. Occidentul a luat-o hotărât pe calea relativismului valoric postmodern. Pentru politicienii și decidenții occidentali nici o cultură nu e mai bună decât alta, nici o religie nu e mai bună decât alta, toate modurile de viață sunt acceptabile (în limitele legii), imigranții sunt mai presus de orice oameni de plastilină care ieri puteau călări cămila dar azi pot ateriza direct în fabrică unde vor munci cu drag și spor cot la cot cu localnicii etc. Dar pentru estici lucrurile nu stau chiar așa. Prinși încă într-o „gândire tare”, care nu prea cadrează cu capitalismul tehno-financiarizat contemporan, pentru care e esențial ca nimic să nu fie „tare”, tocmai pentru ca totul să poată fi feliat, transformat, mărunțit, comodificat, esticii se pare că încă mai cred în ceea ce numim „morala iudeo-creștină”. Că altfel nu ar opune rezistență unei chestiuni așa de simple precum mariajul gay.

Și de fapt nu ar fi nici o problemă că se opun, dacă relativismul occidental nu ar fi el însuși folosit de Occident ca o „gândire tare” împotriva „proștilor din Est”. Pentru că în accepțiunea relativismului occidental, oricine respinge relativismul valoric e prost și înapoiat prin definiție. Bun, toate bune și frumoase, fie ca noi, cei din Est, să fim și proștii proștilor, dacă suntem proști. Dar dacă totul e chiar așa de relativ, atunci punctul de vedere al Occidentului nu poate fi și el relativ?! Și dacă e relativ, nu ar putea fi pus în discuție?! Sau faptul că totul e relativ e de fapt un adevăr absolut, așa cum erau directivele Moscovei pe vremuri? Păi atunci nu mai e relativ, e de fapt al naibii de absolut, e „gândire tare” în toată splendoarea, și atunci hai să dăm cărțile pe față: relativismul valoric al Occidentului nu e decât un instrument de colonizare culturală prin care Estul este deposedat de valorile sale. Și nu doar că este deposedat de valorile sale, dar prin impunerea pe scară largă a relativismului valoric se crează premisele necesare pentru permanentizarea unei stări de minorat a Estului și de tutorat occidental. Astăzi se reproșează Estului că e „înapoiat” fiindcă e împotriva mariajelor gay, mâine poate i se va reproșa că e „înapoiat” fiindcă e împotriva mariajului dintre câini și pisici și tot așa. Sky is the limit. Imaginația poate inventa orice fel de ciudățenie care să fie impusă ca „valoare” progresistă peste populațiile percepute ca fiind „înapoiate” – cu toate consecințele ce vor decurge de aici.

De aceea referendumul poate fi un prilej excelent pentru a măsura rezistența populației la discursul hegemonului. În funcție de rezultatul referendumului vom asista cu siguranță la o radicalizare a discursului eurosceptic din perspectiva alegerilor europene din mai 2018 sau, dimpotrivă, la băgarea lui definitivă sub preș. Mai ales din partea partidelor mari (PSD și PNL) mă aștept să fie urmărită cu atenție reacția populației, pentru că fiecare va dori să profite de eventualul val de euroscepticism pe care l-ar putea naște votul din 6-7 octombrie. Deși la Bruxelles se declară eurofili pasionați, politicienii noștri nu vor avea nici un scrupul în a aborda un discurs plin de „mândrie națională” atunci când va veni momentul campaniei interne, dacă vor vedea că populația e eurosceptică. Referendumul se poate dovedi astfel un veritabil „referexit”, și aici, de fapt, e miza lui cea mai importantă. Fără să aibă curajul de a aborda fățiș chestiunea ieșirii din UE, cum se practică în Occident, românii vor putea transmite un mesaj cifrat Bruxelles-ului, cum au făcut-o de atâtea ori de-a lungul istoriei atunci când au fost puși în fața unor alegeri importante.

[1] Chiar și această confuzie este semnul colonizării culturale de care suferă culturile mici (cum e și a noastră): se preia mimetic, pe filieră americană, confuzia „liberalism = stânga” pentru că de fapt în politica americană nu există decât două partide mari de dreapta, Republicanii (= conservatori, „conservatives”) și Democrații (= liberali, „liberals”). Cum Democrații sunt mai de stânga decât Republicanii, atunci ei sunt echivalați în mod greșit cu stânga politică, ceea ce e complet fals. Democrații americani de fapt sunt echivalentul „pașoptiștilor” noștri, denumiți „roșii” în secolul XIX. Dar pentru stânga veritabilă, socialistă, drepturile burgheze nu sunt decât un paliativ, de aceea politica identitară e complet inutilă (dacă nu cumva chiar dăunătoare, având în vedere energiile risipite pe obținerea unor drepturi de care nu vor beneficia la modul real decât câțiva privilegiați).
[2] După expresia lui Michael Parenti, v. Against Empire, cap. 8, ediția Kindle
[3] La fel înflorește și literatura științifică dedicată acestui subiect. V. https://scholar.google.ro/scholar?q=gay+surrogacy (inclusiv articole științifice referitoare la opoziția din perspectivă de stânga, pentru cine are răbdare să caute)
[4] Pe Google Scholar se găsesc nu mai puțin de 48.000 de referințe la acest fenomen: https://scholar.google.ro/scholar?q=womb+for+rent


About the Author

Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de marketing. A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia.



Comments are closed.

Back to Top ↑