Focus

Published on octombrie 8th, 2018 | by Lucian Sârbu

1

Sentimentul românesc al ființei pe care o doare în fund

Referendumul din 6-7 octombrie a fost, din multe puncte de vedere, șocant. A fost șocant prin gradul enorm de neparticipare, a fost șocant prin consecințele imediate pe care le va avea asupra pilonilor ordinii sociale de după 1989.

În primul rând, să vedem ce a fost cu #boicotul și de ce este USR-ul adevăratul perdant (în ciuda balivernelor). A crede că #boicotul organizat pe rețelele de socializare, într-o parte a mass-media și de câteva partide de mâna a doua a avut cine știe ce efect reprezintă un nonsens, un delir de grandoare. Cel mai mare partid care a sprijinit activ boicotul, USR, abia are un bazin electoral de cca. 700.000 de oameni, adică 3,82% din votanți, și e greu de crezut că toți au fost împotriva inițiativei, dovadă fiind faptul că useriștii s-au certat între ei și s-au dat afară din partid (vezi cazul deputatului Matei Dobrovie) până în ultima clipă. O a doua formațiune care a boicotat în mod evident referendumul, așa cum a făcut-o și cu referendumul din 2012, dar fără să o declare, a fost UDMR-ul, care ar mai fi putut mobiliza la vot vreo 450.000 de votanți (2,46%). Alte partide de buzunar, mai ales dinspre stânga, de pildă Demos sau câțiva dintre simpatizanții PSR (poziționați în vădit răspăr cu indicațiile date de conducerea partidului) nu pot fi luați în calcul pentru mai mult de 0,2%. În sfârșit, ar mai fi și Mișcarea pentru România a lui Dacian Cioloș, care s-a pronunțat pentru boicot și care, conform sondajelor, pare să treacă de pragul electoral (la fel ca UDMR-ul, 2,46%).  Cu alte cuvinte, oricât am suci și răsuci tema #boicotului pe toate fețele, partidele „boicotante” mai mult de vreo 9% din electorat nu puteau influența, și asta presupunând prin absurd că toți membrii și simpatizanții ar fi lipsit de la vot, așa cum li se dictase. Dar de la vot au lipsit nu 9%, ci … 80% din electorat! Este mai mult decât evident că #boicotul activ încurajat de aceste partidulețe a jucat fix același rol în respingerea referendumului pe care îl juca „musca la arat” din fabula lui Donici…

Ceea ce a putut vedea oricine, a fost de fapt indiferența cu care celelalte partide au tratat acest referendum. Mai precis, politicienii versați, cu toții reprezentanți ai partidelor vechi – PSD, PNL, ALDE, chiar și PMP – au sprijinit din vârful buzelor referendumul și s-au limitat să-l promoveze strict în limitele art. 2 și art. 34 din Legea partidelor:

Art. 2. – Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile și interesele naționale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidați în alegeri și la constituirea unor autorități publice și stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri, potrivit legii. [s.m]
Art. 34. – Obiectivele alianțelor politice, precum și modul lor de organizare trebuie să se conformeze prevederilor art. 2 și 3, cu excepția participării cu candidați în alegeri, care este opțională.”

Liderii partidelor vechi au venit la vot fără mare tamtam, au dat niște declarații de complezență și au plecat. Inclusiv președintele Iohannis (amenințat mereu cu suspendarea de PSD), care nu susținea referendumul, a venit duminică seara la vot, a zâmbit câteva clipe la camere, a zis câteva platitudini, apoi a plecat. Rezultatul e că în clipa asta toate partidele vechi au acționat în limitele legii, în timp ce partidele care au #boicotat, în frunte cu USR-ul, intră de acum sub incidența articolului 45 privitor la dizolvare:

Art. 45. – (1) Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiții:

c) când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite [s.m] sau contrare ordinii publice;”

Scopul boicotanților era ca referendumul să nu treacă. Referendumul n-ar fi trecut nu doar dacă era boicotat prin neprezentare, ci și dacă oamenii participau la vot, dar votau suficient de mulți NU, sau numărul DA-urilor ar fi fost insuficient. Cum în articolul 2 din Legea Partidelor se spune negru pe alb că partidele „stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri”, concluzia e una singura: USR-ul e bun de plată. Partidele vechi l-au lăsat în ofsaid și e doar o chestiune de timp până când treaba asta va avea și consecințe juridice și/sau politice (Dacian Cioloș, mai șiret, încă nu și-a înregistrat formațiunea, deci a putut #boicota în voie, că oricum nu contează).

În final, pentru cine mai crede că #boicotul a folosit cu adevărat la altceva în afară de lăsarea în ofsaid a fraierilor care l-au susținut, numărul final al voturilor DA a fost de cca. 3,5 milioane. Or, ar fi fost nevoie de minim 4,7 milioane de DA-uri pentru ca referendumul să fie valid. Cu alte cuvinte, votanții USR + MRÎ + Demos + alți boicotanți ar fi putut să se prezinte liniștiți la vot și să voteze conform conștiinței lor (probabil NU) fiindcă referendumul… oricum nu ar fi trecut! În acest moment ne întrebăm dacă nu cumva Liviu Dragnea a acceptat organizarea acestui referendum special ca să-i compromită pe USR-iști, cuprinși și ei de febra unei alte inițiative cetățenești, cea cu „fără penali în politică”. Vom vedea de azi încolo cum stă treaba cu „penalii”, mai ales după ce PSD-ul va controla complet justiția!…

În al doilea rând, referendumul din 6-7 octombrie reprezintă un veritabil cutremur pentru ordinea socială și construcția simbolică de după 1989. Această ordine a avut de la momentul înființării (cu excepția primelor 18 luni în care Ion Iliescu a bâjbâit spre hoitul URSS-ului) doi piloni principali: capitalism sălbatic + religie ortodoxă. Altfel zis, privatizări pe linie + Biserica Ortodoxă (BOR). Capitalismul sălbatic era mama, tatăl și izvorul tuturor bunătățurilor din care să se îmbuibe poporul,  BOR ar fi fost mama, tatăl și farmacia tuturor medicamentelor cu care să ne vindecăm trupește și sufletește. Ei bine, unul dintre piloni tocmai s-a prăbușit în 6-7 octombrie. Este vorba, desigur, de BOR. Biserică „națională”?… Cu ce, cu nici măcar 20% din populație?…

BOR evitase până acum orice fel de confruntare electorală. Mizându-se pe proverbiala „echidistanță” bizantină a ortodoxiei față de toți împărații vremelnici (în contrast cu implicarea în lumesc a „papistașilor”), BOR i-a slujit cu devotament și pe Iliescu (un ateu), și pe Băsescu (un ticălos). Sondajele mincinoase ziceau că 87% din populație e „ortodoxă”, deși oricine știe că majoritatea covârșitoare a românilor se duce de bunăvoie la biserică doar în 3 ocazii: la botezul propriu și al propriilor copii (când părinții trebuie să încaseze „darul” de la participanți), la nuntă (ocazie pentru înhățat „darul” de la nuntași) și la înmormântările altora (prilej de mâncat gratis la pomeni). Și cam atât! Cam așa stă treaba cu „ortodoxia” românului și numai ipocriții nu vedeau adevărul. După cum numai ipocriții nu vedeau că suntem singurul popor din zonă a cărui dată de creștinare e necunoscută, singurul popor „creștin” care are înjurături dintre cele mai alambicate despre „cele sfinte” (ceva ce-l îngrozise pe Antim Ivireanul în sec. XVII), singurul popor neolatin cu vocabular liturgic preluat de la … vecinii bulgari (adică din vechea slavonă), singurul popor creștin-ortodox care își freacă portofelul de raclele cu moaștele sfinților etc. etc. etc.

Dar pe 6-7 octombrie BOR a fost surprinsă fix așa cum au fost surprinși părințelul Pomohaci sau episcopul de Huși: cu sutana pe umeri și pantalonii în vine! Despre influența Bisericii în societate nu existau decât date abstracte, bazate pe ce ziceau sondajele. Ei bine, iată că azi, când Biserica a fost pusă în fața unui exercițiu concret de mobilizare a enoriașilor, eșecul ei a fost pur și simplu unul devastator. A căzut un mit. Nu, creștini ortodocși în România nu sunt 87%, sunt cel mult 20% ( cu indulgență!), procent în care intră cu siguranță și nepracticanții. De ce? Pentru că un creștin adevărat pur și simplu nu putea sta indiferent, „căldicel”, acasă (dacă nu era de acord cu tema referendumului, putea merge să-și anuleze votul). Majoritatea sunt de fapt creștini „din an în paște”, creștini pentru care „Paștele e când mâncăm miel și Crăciunul când tăiem porcu’”, creștini de portofel, care au treabă cu creștinismul doar atunci când e nevoie să-și cheme rudele îndepărtate la vreun eveniment cu cotizație. Asta e realitatea, neplăcut de brutală, pe care „cârcotașii” o știau, o bănuiau, numai ipocriții nu o recunoșteau… Dar „ciudatul” creștinism ortodox românesc a funcționat atâta vreme în minciună, pe principiul „o mână o spală pe alta” – enoriașii „utilizează” rânduielile bisericești, adică botez, nuntă, înmormântare, parastase, pentru a-și „vămui” rudele, iar preoțimea, la rândul ei, „vămuiește” toate aceste activități încasându-și partea ei de bani, făcându-se că nu înțelege ipocrizia evenimentului – încât minciuna a devenit „adevăr”, adevărul – minciună, și nimeni nu a mai judecat limpede atunci când s-a pus problema aruncării BOR într-o aventură iresponsabilă.

Întrebarea e: ce se va întâmpla după ce unul dintre pilonii ordinii sociale de după 1989 s-a prăbușit? Pentru că este limpede că de acum încolo BOR va trebui să-și ia „adio” de la finanțări faraonice și de la multe alte privilegii. Sigur, tranziția nu se va face brusc, dar politicienii, fiind lipsiți de scrupule, nu vor avea nici o jenă în a tăia încetul cu încetul BOR de la „porția” fondurilor publice, de vreme ce s-a dovedit cu vârf și îndesat că Biserica e un agent electoral inutil, debil, lipsit de influență și fără credibilitate. Soluțiile nu pot fi decât trei: găsirea rapidă a unui alt pilon care să înlocuiască BOR în construcția simbolică de după 1989 (armata?… Academia?…), prăbușirea celuilalt pilon (greu de crezut) sau întărirea celuilalt pilon. Rămâne de văzut unde se vor îndrepta de acum încolo fondurile care erau alocate în mod tradițional Bisericii, și cine va administra tot capitalul simbolic administrat până acum de Biserică. Dacă politicienii noștri au minte vor încerca să demoleze controlat și celălalt pilon, eventual prin dirijarea fondurilor care, iată, se dovedește că se cheltuiau inutil pe ortodoxie, către „îndulcirea” (căci de sublimare nu poate fi vorba) efectelor capitalismului autohton, în vederea transformării sale într-un capitalism (mai) social. Sau vor încerca să ia ca partener pe termen lung o altă instituție civilă prestigioasă, de pildă Academia Română, ceea ce ar însemna să facă o nefăcută, și anume să direcționeze politic fonduri importante către zona de educație, cultură, cercetare, sănătate. Dar dacă nu au minte, ceea ce au dovedit cu vârf și îndesat de atâtea ori, probabil vor alege ultima soluție, România fiind în pericol să alunece cel mai probabil într-un fascism corporatist din cauza structurii economiei sale, dominată în proporție de 90% de multinaționale cu capital străin. Pentru politicieni ar fi soluția cea mai simplă: ei și-ar continua agățarea de putere, pe care nu vor mai fi obligați s-o împartă cu „popii”, iar reprezentanții capitalului străin vor deveni „noua Biserică” aducătoare de mir și mântuire la care să se închine plebea și care să tămâieze și să cădelnițeze numirile în funcții, deschiderile de an școlar, capetele de autostradă care se mai dau din când în când în folosire etc.

În sfârșit, în al treilea rând trebuie să reflectăm serios asupra ultimei realități mincinoase care a fost expusă la referendumul din 6-7 octombrie. România nu este o democrație din simplul motiv că democrația înseamnă „puterea poporului”, înseamnă participarea poporului la actul politic. Or, poporul a fost absent fix atunci când era mai multă nevoie de el, și anume când să-și dea cu părerea în mod nemijlocit și după mintea fiecăruia – „DA”, „NU” sau „ANULEZ / NU MĂ EXPRIM” – asupra unei chestiuni dezarmant de simple, asupra căreia el singur avea puterea de decizie, fără să se mai bage UE peste votul românilor, fără să se mai codească parlamentul s-o aplice (legea de modificare a Constituției era deja formulată) și așa mai departe. Este, desigur, un „secret al lui Pollichinele” faptul că, din cauza emigrației masive, dar și datorită intereselor pecuniare ale clasei politice (care ar pierde locuri în parlamentul european, în parlamentul național și în consiliile locale) listele electorale sunt complet falsificate și că, pe cale de consecință, numărul de votanți chiar nu ar fi avut cum să fie de 18,3 milioane. Cu toate acestea absenteismul masiv, care a întrecut toate așteptările (și pentru care #boicotul, așa cum am explicat mai sus, nu este vinovat), este o oglindă vie pentru o realitate tristă și, în același timp, sinistră: dacă partidele nu se implică, atunci pe oameni îi doare în fund. E tristă această realitate, pentru că asta înseamnă că trăim într-o țară cu spirit civic aproape de zero (nu e chiar zero, pentru că unii au votat, în timp ce alții chiar au #boicotat activ, ambele fiind atitudini de angajament civic), în care oamenii sunt incapabili sau pur și simplu prea indiferenți și nepăsători pentru a se informa singuri și pentru a depune minimul efort de a-și exprima o părere – bună, proastă – adică un vot de pe urma căruia nu ar câștiga nimic concret în următoarele cinci minute. Și e sinistră pentru că știm prea bine ce înseamnă de fapt „implicarea”, „stimularea” partidelor: mici, bere, manele ș.a.m.d. Or, dacă în democrația noastră oamenii aleg să își exercite un drept fundamental, dreptul la vot, numai atunci când și dacă îi momește primarul cu mici, bere și manele, atunci putem concluziona că sentimentul românesc al ființei pe care o doare în fund de tot și de toate este de fapt singurul câștigător veritabil al referendumului din 6-7 octombrie. Dar apoi să nu se mai mire nimeni dacă pe politicienii de la București îi doare în fund de niște oameni care pot fi manevrați cu doi mici și-o bere, și nici dacă pe politicienii europeni îi doare în fund de o populație care e tratată cu fundul de proprii politicieni. Cui se iluzionează că tocmai a asistat la nașterea României „europene” îi dau o veste proastă: pe 6-7 octombrie tocmai i s-a cântat prohodul. Veți vedea și mai multe rachete inutile cumpărate cu banii voștri de spitale și școli, și mai mulți munți rașchetați de drujbele celor de la Schweighofer, contracte mai proaste pentru exploatările offshore și tot așa. Oamenii acestei țări tocmai au arătat că de fapt pe ei nu-i interesează să decidă nimic, drept pentru care alții vor fi mai mult decât bucuroși s-o facă în numele lor. Și fără să-i mai întrebe.


About the Author

Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de marketing. A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia.



One Response to Sentimentul românesc al ființei pe care o doare în fund

  1. Robin says:

    Draga Lucian,
    Esti de-a dreptul fenomenal, am ras si m-am incruntat in acelasi timp citind articolul tau, scris cu o maiestrie si o clarviziune inbatabile! Mulțumiri!

Back to Top ↑