Focus

Published on decembrie 1st, 2018 | by Alexandru Mamina

0

Statul-națiune la centenar

Ce este o sărbătoare națională? Este celebararea unui eveniment considerat fundamental în existența unui stat, reactualizat anual în conștiința oamenilor. Prin simbolistica ritualului festiv, statul își reafirmă periodic identitatea politică și întreține consensul public în jurul său. Acest lucru se observă cel mai clar atunci când sărbătoarea marchează apariția statului ca entitate independentă sau momentul originar al unui regim, cum se întâmplă în cazul zilei de 4 iulie în Statele Unite ale Americii, respectiv al celei de 14 iulie în Franța. Sărbătorile naționale sunt autentice dacă oamenii rezonează afectiv la evocarea evenimentului rememorat, după cum sunt mai mult sau mai puțin formale dacă acesta nu le spune nimic sau chiar le provoacă resentimente. În România socialistă, spre exemplu, în pofida faptului că satisfacția zilei libere a rămas constantă, sărbătoarea de 23 august a devenit odată cu trecerea anilor tot mai formală sub raportul angajamentului emoțional general.

Actuala sărbătoare, 1 decembrie, a Marii Uniri, nu consemnează atât un început, chiar dacă a inaugurat o perioadă specifică în istoria țării, cât o împlinire. Ceea ce se celebrează este principiul de existență al statului român modern, și anume unitatea națională, organizarea sa instituțională în structura de rezistență și dezvoltare a statului-națiune. Revoluționarii și reformatorii din secolul al XIX-lea au înțeles că obținerea independenței, modernizarea, liberalizarea depindeau de unirea provinciilor locuite de români într-un stat mai mare, capabil să reziste ingerințelor străine și să-și promoveze propriile interese politice și economice. Cum arăta Mihail Kogălniceanu în programul Dorințele partidei naționale, apărut în august 1849, unirea constituia cheia de boltă fără de care s-ar fi prăbușit întregul edificiu național. Sub acest aspect, românii au gândit și procedat în mod analog cu italienii, germanii sau popoarele balcanice.

Existența statului-națiune este condiționată, pe lângă datele obiective (limbă, teritoriu, tradiții comune), de un element subiectiv-volițional, și anume dorința de unitate națională a oamenilor. Ce considerente intervin în precizarea acestei dorințe, în funcție de apartenența socială, formația culturală ș.a.m.d., nu analizăm aici. Ajunge să constatăm că în absența ei statul-națiune fie nu se realizează, fie, dacă s-a realizat deja, parcurge un proces de erodare. Cum se prezintă situația în România de astăzi, la centenarul Marii Uniri? Sunt mulți oameni, mai ales printre cei peste 40-50 de ani, educați în respectul ideii de suveranitate, care se regăsesc încă în reprezentarea statului-națiune. Sunt, de asemenea, indiferenții de nevoie, cei care, acaparați de grijile cotidiene, nu mai au energia și disponibilitatea să se preocupe de chestiunile cu semnificație generală, deși finalmente viața lor cade tocmai sub influența acestora. La antipodul suveraniștilor se află europeniștii și așa-zișii progresiști, care consideră statul-națiune o formulă instituțională revolută sau chiar primejdioasă, întrucât o asociază cu naționalismul și extremismul, iar mai nou cu populismul. Aceștia provin în general dintre angajații companiilor multinaționale, dintre universitarii dependenți de finanțările externe și din mediul hipsterilor cu pretenții de cosmopolitism. Exponenții lor mediatici sunt jurnaliștii, comentatorii politici și istoricii care se întrec în a descoperi tendințe autonomiste în trecutul românesc, probabil ca să fie la modă sau pentru că așa li se pare că se dezic mai convingător de propaganda patriotardă ceaușistă, concentrată pe evidențierea exclusiv a factorilor de unitate. Realitatea este că nu a existat nici un proiect federalist în cadrul României Mari; federalismul a fost conceput ca o soluție, în particular de către liderii politici ardeleni, numai în interiorul Imperiului habsburgic, ulterior austro-ungar, într-o perioadă în care unirea cu România nu era plauzibilă. Faptul că au invocat identitatea specifică a Transilvaniei și după 1918 nu a avut o semnificație principială; se explică prin împrejurarea momentană că Partidul Național Român se găsea în opoziție, deci se împotrivea conducerii centrale de la București. După ce au ajuns la guvernare, aceiași lideri nu au avut nici o reținere în a practica la rândul lor centralismul.

Deși nu este întotdeauna conștientizată ca atare, problematica statului-națiune, sau din alt unghi – problematica gestionării efectelor globalizării, apare cu atât mai acută în cazul României, redusă în ultimul timp, din anumite puncte de vedere, la statutul de semicolonie sub controlul marii finanțe internaționale. Un stat care a pierdut proprietatea asupra resurselor naturale, cu o forță militară insignifiantă, fără politică externă proprie, începe să-și piardă substanțial atributele suveranității și devine incapabil să-și protejeze cetățenii în fața consecințelor negative ale liberului schimb și în fața dictatului bancar dinafara țării. Este suficient să observăm ce a înseamnat, pentru salariații obișnuiți mai ales, austeritatea bugetară impusă sub presiunea Comisiei Europene și a Fondului Monetar Internațional: venituri mai mici, restrângerea drepturilor sociale câștigate și deteriorarea nivelului de trai. S-a ajuns aici nu numai din cauza circumstanțelor negative sau a politicienilor corupți. S-a ajuns și deoarece capacitatea de reacție a populației a scăzut, pe fondul proliferării individualismului consumerist și a relativismului autoreferențial postmodern. Mobilizarea de masă nu este posibilă în absența sentimentului aparteneneței la o elaborare politico-instituțională comună, sentiment susceptibil să-i concerteze pe oamenii în jurul unor programe cu relevanță generală. Altfel spus, nu este posibilă în absența reprezentărilor mentale și intelectuale specifice statului-națiune.


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



Comments are closed.

Back to Top ↑