I.

Gunoi - Argumente și fapte



Eseu

Published on decembrie 19th, 2018 | by Alexandru Polgár

0

Gunoi

I.

Nu va fi vorba nicidecum doar de ceea ce se aruncă în tomberoane sau, dimpotrivă, pătează peisajele ori deranjează ochiul și nasul. Poluarea chimică, sonoră și simbolică (cultură, media, marketing) este tot gunoi – și e evident pentru orice percepție un pic conștientă de sine că în asta trăim, în asta suferim starea de perpetuă nesănătate care a devenit viața noastră contemporană. Pe lîngă asta, împreună cu alte realități „magice” ale lumii noastre, gunoiul are acces imediat la general. Din păcate nu doar ca o problemă de filosofie, ci prin simplul fapt că schimbările provocate de el modifică efectiv lumea în care trăim, deci ne vizează, fără excepție, pe toți. Iar aici nu mai e vorba de simplă sănătate sau nesănătate.

Acesta ar fi lucrul cel mai grav pe care ar trebui să-l asculte fiecare pentru sine.

Procesul care produce tot mai mult gunoi nu poate fi oprit în niciun fel în condițiile actualului mod de producție. Pe acest drum, totul e deja terminat – viitorul, ca și prezentul, e limpede și nu arată deloc bine. Cifrele sînt cît se poate de clare.

Cum să-l faci pe om atent la această dimensiune obiectivă, reală, universală, generală și mondială a gunoiului?

Aci sîntem la ani-lumină de orice fel de strategii de „înnădire”, de marketing, de advocacy, de partizanat și de naiba mai știe ce. Căci nu e vorba doar de a atrage atenția cuiva, ca după aceea să-l abandonezi subiectelor următoare, la fel de sau chiar mai interesante. Trebuie ca atenția să rămînă aici. Nu cu un vorbitor. Ci cu gunoiul însuși. Trebuie să apară conștiințe care să rămînă, cît pot, în problema însăși. Trebuie ca fiecare să gîndească pe cont propriu gunoiul, după ce s-a informat în mod veritabil, și asta să pună la bătaie în discuțiile cu ceilalți. Una e însă ce vrem și alta ce se întîmplă. De aceea nu ajunge doar voința. Cînd vrem să fim ceva, recunoaștem ce nu sîntem. Trebuie să fim la înălțimea pericolului, să fim noi înșine altceva, cu tot disconfortul care provine de aici, iar el nu e deloc neînsemnat. Căci nu trebuie cedat nici sirenelor ecologismului – cel mai adesea o simplă notă de subsol a Ideologiei contemporane.

Degeaba sutele de puncte de vedere, sutele de soluții, sutele de intenții bune. Omul e inventiv și soluțiile chiar există, dar nimeni nu vrea suficient de intens punerea lor în practică.

Oamenii sînt blazați și obosiți. Nu au chef să facă istorie. Preferă un dușman desemnat – momîi pe care își încearcă pumnii. Așa cum se face. Așa cum face toată lumea. Rețeta e clară. Urăște ceva ce nu vrei să înțelegi și numește asta politică. Fă din neînțelegerea ta – din lipsa ta de discernămînt – una din temele fundamentale ale polisului mondial. Adică al centrului și izvorului existenței noastre de zi cu zi pe Pămînt. Poluează cu ura și violența ta orice urmă de vizibilitate a realului în principiul său fundamental. Respinge orice explicație obiectivă și urăște orice susținător al blîndeții față de semeni. Grăbește-te să zici tu cum stă treaba și să-i pedepsești mai ales pe cei nevinovați. Nu te gîndi.

Iată la ce ne invită Puterea. Iată cum ne ține prinși în capcană. Nu contează cine e la putere. Puterea se declină mereu la singular. E un mecanism social de control format din mai multe sectoare integrate, care țin în strînsoarea lor toate populațiile globului, „asigurîndu-le” realitatea lor de zi cu zi. Problema cu puterea este că ea este și nu este „abur și fum”. Puterea are și folosește efectiv toate mijloacele de represiune de care dispune, în timp ce creierele oamenilor sînt injectate cu fluxul constant al unor produse media, cel mai adesea de proastă calitate, cel puțin în ce privește informarea reală și rațională în legătură cu un subiect, dar asta în condițiile în care aproape din principiu nu pot exista produse media „bune”, [ci] doar unele cu rating mare. Unele care distrează și distrag bine. Și tocmai atunci cînd avem nevoie de toată capacitatea noastră de concentrare. Puterea dintotdeauna pur și simplu nu ne va acorda acest „privilegiu”. Ne va impune în schimb schizoidia fundamentală a regimului ei, pe care o va numi, rînjind, Libertate.

Adevărul este însă ca sîntem neliberi. Chiar dacă am vrea cu tot dinadinsul, pur și simplu nu ne-am putea dedica existențele îmbunătățirii lucrurilor. Sîntem obligați să fim mereu lipiți de cîte o temă, ca insectele de un bec – gunoiul, de pildă. Ăsta e destinul așa-zisei civil society. Numele însuși al felului în care sîntem privați de aspectul public al existențelor noastre. Care e astfel „luat în grijă”, creîndu-se impresia că există cineva care se ocupă de asta. Deci nu mai trebuie nicidecum să ne batem capul. Nu vedem cum toate temele se leagă într-o singură criză prelungită, care videază toate încercările noastre parțiale, atîtea cîte sînt.

II.

Cum să îmbunătățești lucrurile?

Ceea ce e limpede din experiența istorică este că nimic bun nu poate veni prin violență și haos (formula clasică deja a revoluționismelor care uită efectiv împotriva a ce se revoltă și repetă oroarea). Am avea nevoie mai degrabă de munca răbdătoare și cotidiană a tuturor, de a acorda fiecăruia șansa de a se lăsa ghidat înspre ce e bine pentru toți. Și nu singur, ci împreună cu semenii săi. Toți să fim așa – ce vis minunat! Este prea mult să ceri ființelor noastre coruptibile să se păstreze la această înălțime – la această dîrzenie.

De ce să tot revii la gunoi în aceste condiții? Nu te mai grăbi să-l strîngi, nu-i mai strica monumentalitatea și omniprezența. Lasă-l să-și facă singur munca, în timp, pînă cînd nu va mai putea fi ignorat. Căci gunoiul este deja viitorul. Lumea distrusă de el (sau, mai precis, prin el) va fi punctul de pornire al unei conștientizări a problemei cînd va fi, cel mai probabil, prea tîrziu. Nimic cu care să ne opunem. Doar bagajul „cultural” tot mai inert, tot mai puțin pus la lucru ca reflecție veritabilă care să lumineze o cale de ieșire.

Cultura de toate felurile a devenit un picior de broască pe arc electric. Nu mai are nimic viu. Dar i se induc mișcări cu ajutorul unui curent financiar care-i trece prin mușchii morți. Există doar un asurzitor zgomot de fond. Pînă la urmă amețești. Ideologia te ține strîns. Dar nu simți decît dacă i te opui. Alienarea e completă. Nu mai ești propriul tău stăpîn. Nu gîndești pe cont propriu. Gîndești pe contul puterii și pentru putere. Poate chiar fără s-o știi.

Puterea a înțeles că forța ta individuală se joacă pe scena unui mic teatru (psihanalitic). Ea poate fi dezactivată cu circ. În felul acesta cotidianul își păstrează temele de ronțăit și gravitatea situației poate fi aplanată. Ești anesteziat. Nu te mai mănîncă problema fundamentală (cum să faci ce e bine). Inevitabil, ești mereu obligat să trăiești sub acest nivel „etic”; să-l numim așa în plină imposibilitate a eticii, dar să nu uităm de importanța sarcinii de a pune sau a chema ceva în locul ei, atunci cînd profilarea pericolelor comune este tot mai evidentă. Pe scurt, nu e de scris o etică. Trebuie mai curînd să ne comportăm altfel. Fiecare. Din convingere proprie. Acest lucru ar putea fi ceva mai politic decît înființarea unui „nou” partid.

Să începem atunci umblatul pe drumul cel mai lung, acela care renunță la actualul centru de comandă – politica – pentru a redeschide efectiv un cîmp pentru un mod de a fi în care nu Capitalul e arhimonarh.

O preluare a ghidajului.

Cum?

Prin ignorarea puterii. Prin uitarea de telenovela ei permanentă. Pe care ținem un ochi, desigur, dar nu-i mai dăm importanță. Știm că e inutil.

Chiar e nevoie de așa ceva pentru a rezolva problema gunoiului? Toate semnele – comportamentul concret al statelor în ce privește chestiunile ecologice – arată că da. Nu te poți baza pe actualii factori de decizie.

Trebuie găsit altceva.

Iată imensitatea problemei.

Poate începe totul ca un joc de societate ușor naiv în cercurile de prieteni: tu, dacă ai putea, cum ai schimba lumea? Va fi nevoie să insistăm. Să plictisim poate. Vom obosi curînd organul fabricant de lume al prietenilor noștri – imaginația. Vom trece, inevitabil, la altceva. Orice vine. Nu contează. Căci totul se leagă. Vom reveni. Nu-i vom lăsa să se abată doar spre micro sau macro soluții locale. Lumea însăși este în joc.

Se pare că e chiar atît de „simplu”.

Trebuie avut grijă să nu sperăm excesiv. Nicicînd nu s-au sfărîmat mai multe speranțe într-o lume mai bună ca-n modernitatea noastră care nu se mai termină sau, mai precis, nu încetează să se termine, în timp ce ne termină și pe noi cu ea. Războiul perpetuu a devenit neîndoios pentru toată lumea care gîndește cît de cît. „Marile” puteri – tot mai jalnice, mai ridicole în demonstrațiile lor de forță. „Meciul”.

Cu praf de pușcă real. Cu morți reali. Cu răniți reali.

Sub această apăsare constantă ar trebui să nu deviem nici spre pesimism, nici spre optimism. Să rămînă fiecare în propriu-și centru de greutate. Să nu înnebunească. Să n-o ia razna. Să nu-și piardă calmul sau răbdarea. Să nu-și acorde luxul de a nu mai spera și nici pe acela al lui „totul va fi bine”. Să nu se liniștească în oroare. Să n-o accepte. S-o vadă ca lucrul care trebuie abandonat cît mai urgent. Imediat după politicienii de stil contemporan. O sarcină cît se poate de urgentă deja. Ceea ce nu înseamnă că ultimul politician ar trebui spînzurat cu mațele ultimului bancher (naiv optimism festiv din 1968), ci destituire imediată din funcție, fără niciun fel de pensie sau alte beneficii. Precum și interzicerea oricărei implicări viitoare în viața comunității. Ar fi frumos, nu? Cum să ajungem însă acolo? Ce fel de superputere ar putea nimici Puterea (nu oameni, ci schema însăși a Puterii)?

Doar forța serenă a solidarității. Ceva mult mai ușor de zis decît de imaginat în forme concrete. O solidaritate împotriva puterii, care să îi ia acesteia aerul, dar fără a cădea în extrema crimei revoluționare. Pare imposibilul însuși. Doar un fel de respect constant, neexaltat și fără iluzii, față de un nou posibil colectiv al oamenilor ar putea asigura așa ceva. Tocmai acestui lucru nu i se lasă însă nici loc, nici timp în viețile noastre burdușite cu mii de chestii de făcut. Tocmai pentru asta nu lasă loc voința noastră de discurs, de a zice cum stă treaba, dînd la o parte o grămadă de alții de la microfon, ca să zic așa.

Poate însă o așteptare silențioasă să producă efecte?


About the Author

(n. 1976, Satu Mare) a studiat filosofie şi ştiinţe politice. Membru fondator şi redactor al revistei Philosophy & Stuff (1997-2000). Este traducător de texte teoretice din maghiară, engleză şi franceză în română. În 2009 a coeditat, împreună cu Adrian T. Sîrbu, volumul colectiv Genealogii ale postcomunismului (IDEA). În 2013 a publicat o primă carte intitulată Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel (IDEA) și în 2015 Politică (IDEA).



Comments are closed.

Back to Top ↑