Focus

Published on ianuarie 14th, 2019 | by Claude Karnoouh

2

Vestele galbene, sau reînnoirea istoriei înscrise într-o tradiție

La începutul anului de grație 2018, interpretările date mișcării vestelor galbene se pare că se țin fluviu, apărînd în toate părțile: la dreapta, la centru, la stînga, la extrema stîngă. Am putut citi despre opțiunile contrastate ale diverșilor actori economici și politici ai societății franceze, precum și despre declarațiile intelectualilor publici, dintre care o minoritate aprobă mișcarea, în timp ce majoritatea o dezaprobă pe baza unor retoricii care mai de care mai insidioase, mai specioase, ambalate mereu – și asta trebuie subliniat – într-o retorică disprețuitoare sau, mai rău, în insulte la adresa „acestor sărăcani”, „știrbii” lui François Hollande și ai lui Liiceanu. În fine, partidele politice au fost ispitite și ele fie să se opună mișcării, fie să i se alăture în numele bunei sau proastei guvernări. Pe scurt, s-ar părea că totul a fost spus. Să încheiem deci șirul și să așteptăm verdictul istoriei!

Cu toate acestea, mișcarea vestelor galbene ne dă ocazia pentru o interogare mult mai generală decît lasă să se vadă dinamica sa locală. Mai întîi, trebuie avansată o remarcă preliminară și să reamintim că mulți intelectuali ultratitrați pot fi uneori niște simpli imbecili desăvârșiți atunci cînd sunt orbiți de ideologie. Toate epocile au cunoscut aceste figuri cu verbiaj peremptoriu, clarvăzători părăsiți de subtilitatea enigmatică a Pythiei, care anunță în felul lor nonpoetic sfîrșitul vremurilor. Clarvăzătorul nostru modern, de-un foarte mare succes mondial, poartă numele de Fukuyama, cel care imediat după căderea blocului sovietic, proclamase nici mai mult, nici mai puțin decît „sfîrșitul istoriei”, adică sfîrșitul politicului înlocuit cu administrarea lucrurilor înțepenită în fatalitatea imuabilă a gestiunii capitaliste. Cred că dacă ar fi spus „sfîrșitul lumii”, ar fi fost mai plauzibil sau mai realist, de vreme ce Tehnica înțeleasă drept Ge-stell (Aparataj ori dispozitiv) – ca manifestare a ultimei metafizici a nihilismului, consubstanțială cu modernitatea, sub forma lui Der Arbeiter 1 e pe cale să ne distrugă efectiv planeta. E vorba însă de un moment foarte lung al istoriei Ființei de tip Geschichte, cu manifestările sale ale lui a-fi-aici (Dasein) în prezența sa Historisch.2 Mai mult, cum s-ar putea avansa o asemenea afirmație despre sfîrșitul istoriei, fără a ne îndoi măcar o clipă de această enormitate, cînd filosofia greacă începînd cu Aristotel, dar chiar și la Platon deja, a subliniat natura sau esența eminamente politică a omului în cetate, adică în societate? Oare omul real, spre deosebire de individul ideal și teoretic al metafizicienilor, să se fi schimbat în asemenea măsură încît esența sa de zoon politikon s-a atrofiat ca o genă devenită inutilă de-a lungul evoluției, pentru a fi înlocuită cu un zoon oekonomikon? Oare trebuie văzut în asta ravagiile științelor naturii (aplicarea darwinismului unor fenomene sociale) în domeniul a ceea ce Dilthey a numit științele spiritului sau, mai trivial, afirmațiile unui ideolog pentru care căderea regimului comunist împlinea cu totul visele sale secrete, fără însă ca el să întrevadă toate contradicțiile pe care le-a antrenat la scară globală acest eveniment inedit, nemaiauzit – sfîrșitul unui imperiu atins de o implozie datorată elitelor sale politice. Or, ineditul și nemaipomenitul nu sînt sfîrșitul istoriei generale, nici măcar acela al unei istorii particulare înscrise în istoria lumii. Ele sînt, dimpotrivă, scînteia inițială, premisele, fulgerul unei izbucniri anunțînd ceva ce urmează să vină, fără a ști însă din ce va fi făcut: „viitorul nu aparține nimănui”, declarase generalul de Gaulle în timpul unei conferințe de presă din ianuarie 1968. Iar viitorul apropiat l-a confirmat. Pentru Fukuyama, dezmințirea n-a întîrziat să vină, așa că acest curajos bărbat a trebuit, ca un cîine rușinat care-și bagă coada între picioare, să-și revizuiască drastic judecata: istoria, scria el cam la zece ani după războaiele din Balcani și fosta URSS, nu s-a încheiat odată cu prăbușirea regimului comunist. Dezmințire ce nu poate scuza pocinogul său enorm cu succes planetar. Ceea ce arată că succesul inițial al unei idei, chiar de-ar fi să fie planetar, nu e niciodată garantul gîndirii juste, cu atît mai mult cînd pune în scenă gîndirea momentului ideologic la modă (azi am zice: politically correct). Așă că istoria a continuat. Și încă cum! Dezmembrare parțială a fostului URSS, dezmembrare totală a Iugoslaviei, remodelare parțială și ratată a Orientului Mijlociu cu sute de mii de morți, revenire majoră a Rusiei pe scena geopolitică grație intervenției sale militare în Siria și înnoirii armamentului acesteia, criză a economiei americane și, prin urmare, mondiale, criză a migrației actualmente generalizată și, în ultimul rînd, dar deloc mai puțin semnificativ, creșterea puterii Chinei devenite a doua economie mondială și, foarte repede, o forță militară de prim rang. Din tot acest tablou Uniunea Europeană pare exclusă, limitată la gesticulații și umflări în pene sub păstorirea unui consiliu european preocupat în primul rînd de tăieri bugetare pe cheltuiala programelor sociale ale statelor, de reglementări ezitante mai rele decît cele ale fostei URSS și câteodată de somațiile prin care NATO solicită să fie furnizate suplimente de trupe armatelor americane aflate în campanii neocoloniale. Pe scurt, o Europă inexistentă în marele joc geopolitic. Cu toate astea, pe ici-colo, fierberile arată că, sub calmul agitat doar de cîteva demonstrații, încadrate cum trebuie de sindicatele gata de toate concesiile pentru ca direcțiunea lor să-și păstreze puterea și veniturile, există forțe ce refuză carcanele politice și economice date pentru totdeauna, situația în care esențialul independenței democratice le scapă cetățenilor printr-o pierdere aproape completă a suveranității, așa cum e concepută ea de tratatele europene, care presupun că ar exista un popor european unic căruia i se pot aplica legi decise de cele două poluri de putere reală din UE, Germania și Franța (Marea Britanie e pe picior de plecare, Brexitul obligă!). Or, poporul european este o himeră a birocraților, afaceriștilor și intelectualilor, care zboară de la un aeroport la altul repetînd același antifon, servind aceeași mesă. De fapt, un vînt de revoltă, definită peiorativ ca „populistă” de o majoritate de elite, a început încet să se ridice pretutindeni împotriva politicienilor majoritari ai dreptei și ai stîngii, dar și împotriva administratorilor statelor și ai UE (acestea din urmă fiind funcții publice înalte nesupuse votului), împotriva structurilor financiare și bancare, împotriva presei și numeroșilor intelectuali care susțin în mod servil aceste structuri. Acest vînt de revoltă este uneori confirmat ba de un vot popular, ca în Ungaria unde, în pofida unor puternice demonstrații la Budapesta, Orbán se bucură în continuare de succes în rîndurile tineretului, ba de ivirea unui partid inedit, ca în Italia (M5S), ba de apariția pe scena politică germană a AfD (dreapta națională) și a unui curent critic în cadrul Die Linke ce contestă politica doamnei Merkel cu privire la migrație. Totuși, lucrul cel mai revelator mi se pare exprimat de criza de legitimitate a statului francez în persoana șefului său, domnul Macron, care pare a începe să se încovoaie sub loviturile mișcării inedite a vestelor galbene, ce nu are momentan un echivalent veritabil în Europa. Astfel, sub apatia aparentă a sindicaliștilor francezi, se dovedește că se pregătea o veritabilă revoltă, care l-a surprins în primul rînd pe președintele republicii, dar și pe guvernul său și tot ansamblul scenei politice, de la „Nesupușii” lui Mélenchon până la dreapta conservatoare a lui Marine Le Pen. De fapt, ceva cu totul nou a apărut în luna noiembrie a anului 2018 pe scena politică franceză.

Șocul: apariția unui nou corp social, dincolo de clivajele politice tradiționale

Dacă ne uităm îndeaproape la această mișcare, fără tot felul de judecăți a priori politice și fără clișeele obișnuite ale pseudogîndirii (pe care le apreciază atît jurnaliștii, cît și politicienii), această mișcare prezintă trăsături nemaiîntîlnite de la prima Revoluție Franceză. O diversitate de grupuri socioprofesionale și o diversitate de categorii sociale care cuprinde atît camionagiul, cît și secretarul sau studentul, micul comerciant de cartier și mama de familie șomeră, învățătoarea și muncitorul, angajați sau nu, și, peste tot, pensionarii. Și mai surprinzătoare este prezența masivă a Franței periferice, aceea a satelor, a micilor orașe și a cartierelor mărginașe periurbane ale marilor orașe de provincie – o Franță care în mod tradițional a fost văzută ca fiind mai puțin revoluționară decît locuitorii capitalei. De asemenea, de partea primelor „veste galbene” am putut vedea raliindu-se foarte rapid simpli sindicaliști revoltați împotriva direcțiunilor confederale ale Force Ouvrière (FO), Solidaires Unitaires Démocratiques (SUD) și Confédération Générale du Travail (CGT). Pe scurt, o masă întreagă care în clasificările sociologice obișnuite apare mai ales sub forma claselor mijlocii inferioare, lower middle class, trebuie să întîlnească, așa cum se întîmplă mereu, lumpenintelighenția. Tot atîția oameni pe care mondializarea economică și culturală i-a marginalizat și i-a destabilizat, oameni care subiectiv se simt abandonați de stat, de media și de oamenii de cultură mainstream, în timp ce percep simultan în experiența lor de viață cotidiană creșterea exponențială a pauperizării. Pe scurt, e vorba de ceea ce ar trebui desemnat, cu un termen azi desuet, drept poporul în diversitatea și multiplicitatea sa. Iată de ce mișcarea vestelor galbene nu seamănă cu niciunul dintre modelele fantasmatice pe care le-au urmat revoltele franceze din a doua jumătate a secolului al XX-lea. La fel, vestele galbene nu sînt nici Comuna de la Paris, nici Războiul din Spania, nici 1936 cu Frontul Popular, nici Revoluția Bolșevică, nici 1848, nici 1830 și cu atît mai puțin 1968. Prin reapariția unui sentiment național, combătut de toate instanțele politice și culturale franceze, apoi europene, de mai bine de o jumătate de secol, ca întoarcere a refulatului, modelul acestei mișcări face referire, mutatis mutandis, chiar la începutul primei Revoluții Franceze, la 1788-1789, cu caietele de doleanțe ale întregii națiuni și exigența unei adunări comune întrunind toate stările: nobilimea, clerul și starea a treia. Astfel, refuzînd separarea stărilor, așa cum a fost ea ordonată de rege în timpul Stărilor Generale din mai-iunie 1789, starea a treia, căreia i s-au alăturat nobilii liberali și o parte din cler, a decis prin Jurămîntul din Sala Jocului cu Mingea, care a avut loc pe 25 iunie 1789, votul bazat pe persoană și nu pe ordinea în cadrul adunării constituante. Prima revoluție a juridicului a fost consumată, monarhia absolută de drept divin a fost abolită și înlocuită cu o monarhie constituțională. Or, ceea ce îi seamănă astăzi este punerea în paranteză a partidelor și a sindicatelor, atât a celor istorice cât și a celor noi, precum LREM al lui Macron, ca fiind manifestări ale „Vechiului Regim”, pentru a promova o cerință ce echivalează postmodern cu votul pe persoană [de la 1785], și anume Referendumul Inițiativei Cetățenești (RIC). Acesta ar permite să se treacă tocmai peste combinațiile politicianiste ale Adunării Naționale și ale Senatului, pentru a stabili o democrație directă, căreia majoritatea politicienilor (cu excepția formațiunii Franța Nesupusă), a intelectualilor și a universitarilor cu renume mediatic i s-au opus în mod violent, sub pretextul unor posibile derive totalitare, rasiste, antisemite sau homofobe! Ceea ce șochează această lume a pioșeniei politice, în care mai toți au asigurată o sinecură bine remunerată, este ivirea unui corp social în plină fuziune care ar depăși clivajele politice tradiționale cu care se joacă democrația reprezentativă, vidată deja de multă vreme de conținutul său veritabil politic – o cochilie goală în care gestiunea veritabilelor treburi de stat este de facto (nu și de iure, ca să se păstreze aparențele) confiscată de o tehnocrație și o kleptocrație bancară nevotată, ieșită de la marea școală de administrație ENA, pentru care socialul se reduce la gestionarea economică a unui „start-up”, după cum declarase într-o bună zi președintele Macron.3 Or, știm deja de multă vreme că o societate, chiar și-n sistemul capitalist avansat, nu se poate reduce la piață și la jocurile speculative ale sferelor economice, la fantasmatica mînă invizibilă. Sau, invers, piața nu creează o societate, piața creează piețe. De fapt, o societate nu poate fi redusă la o piață, la recuperarea impozitelor și a diverselor taxe. Pe scurt, o societate nu e o întreprindere comercială, nici o mașinărie productivă. E adevărat că, în aparență, mișcarea vestelor galbene a explodat după anunțarea de către guvern a unei noi taxe pe carburantul diesel, numită „taxa pe carbon”, care îi atingea pe cei cu veniturile cele mai modeste, cei posedînd adesea autoturisme diesel mai vechi și mai puternice. Dar asta n-a fost decît o măruntă picătură de apă, care a făcut apa din vas să dea pe afară. S-a simțit deja de multă vreme freamătul revoltei, încă din perioada cincinalului lui François Hollande, cînd acesta a decis (cu Macron ministru de finanțe) o modificare substanțială a codului muncii (numită legea El-Khomri), care a adus după sine impozante manifestații sindicale, foarte dure și foarte puternic reprimate, dar lipsite de urmări. La vremea aceea Adunarea Națională, aflată majoritar în mîna alianței dintre Partidul Socialist și Republicani, votase aceste modificări regresive, aplaudată zgomotos de patronat. Această lege viza toți salariații, atît muncitorii, cît și gulerele albe, atît micii slujbași, cît și inginerii. La asta trebuie adăugate creșterile diverselor taxe care au sărăcit artizanii și patronatul mărunt, întreprinderile cu cinci sau zece muncitori angajați. Pe scurt, o colectivitate de cetățeni care în diversitatea lor socioprofesională reprezintă destul de fidel poporul cu opiniile sale multiple, căci se găsesc printre „vestele galbene” bărbați și femei care au votat LREM sau Franța Nesupusă, RN a lui Marine Le Pen, PS, comuniștii, PCF, la fel de bine după cum se găsesc membri ai sindicatelor FO, SUD și CGT, membri ai sindicatului anarhist CNT, precum și funcționari publici. În acest sens, în ciuda lui Jean-Luc Nancy4, vestele galbene dau un sens foarte concret de popor suveran noțiunii de populism utilizate, pe de altă parte, cu un dispreț de clasă înjositor și dezonorant de elitele politice, elitele mediatice și de majoritatea intelectualilor. În acest caz, se vede în ce măsură aceste elite caută, prin stigmatizarea populismului, să mențină statu-quoul politic și social istoricește clasic de dreapta/stînga, pentru că asta convine tuturor, în timp ce se menține spectacolul pseudodemocrației. Astfel, privilegiații sistemului pot să se prezinte fără efort ca modele de dreptate și de echitate, de pildă lăudînd sosirea masivă a emigranților cărora tocmai poporul „vestelor galbene” îi suportă consecințele economice și sociale cele mai dure, sau lăudînd măsuri ecologice care apasă în primul rînd asupra persoanelor economicește cele mai slabe.

Macron: „Continuați, fraților, oricum nu contează!”

Revoltă populistă fără-ndoială, în sensul cel mai respectabil, și anume că poporul cere în primul rînd să fie respectat și nu tratat drept ceva mai puțin decît nimic. În plus, avem aici o revoltă profund politică, căci nu mai e vorba de a contesta o gestionare mai mult sau mai puțin stîngace a puterii. Programul „vestelor galbene” se înscrie într-o cartă ale cărei țeluri sînt formulate în cadrul unei critici radicale a concepției politice globale a puterii instalate deja de treizeci de ani. Cu alte cuvinte, acestei puteri „vestele galbene” îi contestă alegerile esențiale. Că e vorba de anularea datoriei despre care nimeni nu știe că ea a fost rambursată deja de mai multe ori; că e vorba de instaurarea Stărilor Generale asupra fiscalității, crearea unei adunări constituante (întoarcere la 1789) pentru a VI-a republică, Frexit, retragerea din NATO sau încetarea politicii neocoloniale franceze în Africa și ale efectelor sale nefaste asupra ruinei popoarelor de pe continentul negru și, prin urmare, asupra emigrației masive căreia îi dă naștere. Carta „vestelor galbene” depășește cu mult o simplă revoltă împotriva ridicării prețului carburantului diesel. Ea vizează tocmai politica mondială. În acest program, nu există nicio referință la politica dreptei ori a extremei drepte. E un program care n-ar fi fost renegat de Partidul Comunist Francez al anilor 1960. De asemenea, e pentru prima oară în Europa, după sfîrșitul celui de Al Doilea Război Mondial, că o parte foarte mare a poporului acționează eminamente politic, fără lideri, în afara cadrelor partidelor și a sindicatelor de stînga.

Rămîne totuși o întrebare esențială: care să fie condițiile pentru ca o parte a acestei schimbări să ajungă pînă la constituția franceză protejată de președinte și de Camera Deputaților, cel puțin pînă la sfîrșitul acestei legislaturi? Cu alte cuvinte, am ajuns la un punct al crizei în care, cu siguranță, președintele este legal, dar după două luni de demonstrații tot mai violente și o represiune tot mai necruțătoare (cu morți și oameni răniți foarte grav), puterea nu oferă poporului „vestelor galbene” și sindicatelor decît fleacuri și firimituri, fără a propune niciodată negocieri veritabile, măcar în ce privește o parte a celor propuse de manifestanți. În discursul său de urări pentru 2019, președintele Macron a afirmat că a auzit mînia populară, dar, totodată, el previne că nu va schimba direcția. Tradus în limbaj simplu, asta vrea să spună: continuați, fraților, oricum nu contează! Așadar, îi rămîne poporului să-și impună, cît poate, interesele, dacă asta nu presupune utilizarea violenței5, singura practică în stare să constrîngă puterea să cedeze pentru a începe o negociere veritabilă, căci să nu uităm că refuzul sistematic din partea puterii este, de asemenea, manifestarea unei foarte mari violențe! Tot atîtea dovezi, dacă mai era nevoie de ele, pentru a arăta că politica, în esența ei, se articulează pe raporturi de forțe și că legea sancționează un echilibru de moment și parțial între forțe care se confruntă unele cu altele în permanență. În așa fel încît, atunci cînd e vorba de interese fundamentale, faimosul motto al democrației reprezentative în versiunea sa anglo-saxonă, checks and balances6, nu mai funcționează deloc, ideologia posesorilor de capital e cea care hrănește retorica seminariilor universitare și a discursurilor de lemn și mincinoase ale politicienilor; cu siguranță, acest motto nu traduce deloc realitatea mizelor și luptelor care se dau între posesorii de capital și exploatați. Căci ceea ce legiferează este mereu impunerea legii de către cei mai puternici.

Am amintit că referințele acestei mișcări simultan sociale și politice au fost cele ale primei Revoluții Franceze, mai întîi monarhia constituțională, iar apoi Prima Republică. Asta e sugerat de mai multe indicii, cum ar fi ideea de Stări Generale, de caiete de doleanțe, de adunare constituantă, dar și de afirmații mai metaforice, care îl concep pe Macron ca pe o sinteză între Ludovic al XVI-lea și Marie-Antoinette și îl identifică pe Mélenchon cu Mirabeau, acela care a impus ruptura din Sala Jocului cu Mingea (o revoluție constituțională, votul universal, și nu bazat pe ierarhie) și Declarația Drepturilor Omului (care ar fi astăzi a VI-a republică pe care o cheamă Mélenchon în urările sale). În starea actuală a raporturilor de forțe, nimeni nu poate prezice forma pe care o va lua revolta „vestelor galbene”. Se va potoli ea din cauza oboselii și, mai ales, din cauza fricii justificate din partea manifestanților grav răniți de forțele de ordine, cărora puterea politică le-a dat autorizația de a trage cu arme cvasiletale, cum ar fi noile gloanțe de cauciuc numite flash balls ori grenadele cu fragmentare cu miez de cauciuc și trinitrotoluen7? Sau poate că această criminalitate de stat îi va face pe oameni mai aprigi și mai agresivi, declanșînd cicluri de violențe și mai puternice?

Pe când, revoluția?…

În orice caz, un lucru mi se pare bine stabilit, și anume erorile de apreciere din partea numeroșilor gînditori critici. Am crezut că țara adormise sau, mai rău, că a fost lobotomizată de o educație degradată, furnizată de pedagogi majoritar servili și de mass-media la comandă! La naiba cu analizele lor! Ne-am înșelat, dintr-o lipsă evidentă de perspicacitate. Ceva fierbea sub eșecul repetat al acțiunilor sindicale și sub apatia care i-a urmat. În momentul în care scriu, istoria, într-un sens sau altul, și-a reluat mersul infinit. Dacă viitorul nu aparține nimănui, asta nu înseamnă că nu trebuie să descifrăm de la zero enigmele acestei mișcări inedite, fără a mai nutri speranțe iluzorii, nici temeri false, cu atît mai intimidante cu cît ele traduc mereu reflexe de clasă. Iată, încă o dată mișcarea socială obligă gînditorii critici la o vigilență sporită…

Din această lipsă de perspicacitate generală se pot trage trei concluzii. Trebuie mai întîi să respingem o majoritate de marxiști autoproclamați care, de cînd cu confortul lor călduț de universitari și cu aroganța lor de retori ai bistrourilor de intelectuali, își petrec timpul repetînd comentarii marxiste deja comune și demult digerate. Ei repetă la nesfîrșit eternele litanii conform cărora marile mișcări politice nu sosesc decît odată ce sînt reunite condițiile obiective ale exploatării. Or, aceste condiții, împreună cu violența de stat, sînt mereu prezente, mereu reunite, în schimb, foarte des condițiile subiective sînt cele care lipsesc și doar ele pot să-i pună pe oameni în mișcare spre bine sau spre rău. S-ar putea zice împotriva lui Marx că, în ultimă instanță, suprastructurile, cum ar fi conștiința caracterului insuportabil al infrastructurii, sînt cele care determină energeia revoltei maselor. Cu alte cuvinte, ceea ce pune oamenii în mișcare ar fi ideologia. Noul exemplu furnizat de „vestele galbene” ilustrează perfect acest lucru. În realitate, aceste suprastructuri au fost în mod radical conștientizate în luna noiembrie 2018 în Franța, ca și în Belgia, și sînt mereu, se pare. În plus, trebuie terminat cu acuzațiile de impuritate a mișcării lansate atît de intelectuali, cît și de jurnaliști stipendiați sau înfricoșați, care se refugiază în spatele teoriei sau a calomniei pentru a promova imobilitatea. Nu e momentul bun, repetă ei celor care vor să-i asculte. N-au decît să recitească o faimoasă scrisoare din 1916 a lui Lenin, în care acesta scria:

„Cine așteaptă o revoluție socială «pură» nu va trăi niciodată destul ca s-o vadă. El nu e decît un revoluționar din vorbe, care nu înțelege nimic din ce este o revoluție. […] Revoluția […] nu poate fi altceva decît explozia luptei maselor de oprimați și de nemulțumiți de toate felurile. Elemente din mica burghezie și muncitori rămași în urmă vor participa inevitabil la ea: fără această participare, lupta de masă nu e posibilă, nicio revoluție nu e posibilă. Și la fel de inevitabil, ei aduc mișcării prejudecățile lor, fanteziile lor reacționare, slăbiciunile și erorile. Dar, în mod obiectiv, ei vor fi împotriva capitalului, iar avangarda conștientă a revoluției, proletariatul avansat, care va exprima acest adevăr al unei lupte de masă disparate, discordante, pestrițe, la prima vedere fără unitate, va putea uni și orienta mișcarea, va cuceri puterea, va prelua băncile, va expropria trusturile urîte de toți (chiar dacă din motive diferite) și va pune în aplicație alte măsuri […].”

Nu văd nimic de adăugat acestui diagnostic de un puternic realism.

În cele din urmă, și ca una dintre aceste ironii crude pe care ni le oferă uneori istoria, să fim siguri că „vestele galbene”, care sînt departe de a fi universitari hipertitrați, au adus o nouă dezmințire pompoaselor adevăruri „intangibile” despre sfîrșitul istoriei, aruncate de mai bine de treizeci de ani de domnul Fukuyama, reactualizînd astfel anumite amintiri ale primei revoluții populare și burgheze mondiale, aceea din 1789.

[7 ianuarie 2019, Paris]
[traducere de Alexandru Pólgar]

1 E vorba de figura modernității degajată de Ernst Jünger în lucrarea sa Der Arbeiter, tradus destul de îngust în franceză ca Le Travailleur [Muncitorul], dar pentru autorul ei termenul are un sens mai larg. Muncitorul poate fi și pălmașul pur și simplu, dar și inginerul, simplul soldat, dar și generalul. Este figura prometeică a modernității.

2 Geschichte, la Heidegger, este istoria ființei ca opusă lui Historie, istoria povestită ca o suită de evenimente. Găsim la Aristotel o opoziție paralelă între poiésis, raporturile de logicitate inteligibilă între evenimente, și istoria, cronica evenimențială a vieții oamenilor.

3 Emmanuel Macron nu vine oare din administrația financiară a unei bănci?

4 Jean-Luc Nancy, https://www.liberation.fr/debats/2018/11/04/populisme-et-democratie-par-jean-luc-nancy_1689861 unde scrie că nici identitatea poporului, nici democrația n-au existat: „Eșecul e de necontestat. Dar eroarea este aceea de a crede că el este acela al unei democrații care ar trebui să existe”. Au fost momente în care democrația chiar a existat, cu siguranță scurte, dar reale. Cît despre identitate, dacă așa cum zice Nancy, ea este una a rațiunii, și nu un dat imediat, el se înșală cel puțin asupra unui punct, acela al limbii înscrise într-un spațiu, inclusiv în țările în care se vorbesc mai multe limbi. Întreaga identitate a unui popor trece în primul rînd prin limbă și prin variațiunile sale dialectale, la fel ca prin enunțarea convingerii conform căreia limba dă sens. Acest lucru l-au înțeles și Luther, și Calvin, iar mai tîrziu și Vaticanul II.

5 Să ne aducem aminte că dreptul la insurecție a fost înscris în constituția Primei Republici (1792-1804).

6 Potrivit Enciclopediei Britannica, https://www.britannica.com/topic/checks-and-balances: Checks and balances, principle of government under which separate branches are empowered to prevent actions by other branches and are induced to share power. [Limitări și echilibre, principiu al guvernării potrivit căruia sectoare separate sînt împuternicite să blocheze acțiuni din partea altor sectoare și sînt ghidate spre împărțirea puterii.]

7 Ne aflăm aici în fața unei problematici clasice a filosofiei politice, și anume opoziția dintre legalitate și legitimitate. Dacă, așa cum a reafirmat-o sindicatul poliției, „Police-solidarité”, polițiștii nu pot fi considerați responsabili în mod individual pentru faptele lor, căci ei ascultă de ordinele ministrului de interne, ale prefecților și ale comisarilor de poliție, atunci Eichmann trebuia absolvit de responsabilitatea sa, căci a continuat să spună fără-ncetare că n-a făcut decît să aplice legile Reichului aflat sub comanda lui Himmler și Hitler. Același lucru e valabil pentru ofițerii și soldații francezi, care au schingiuit algerieni între 1954 și 1962, ori pentru soldații și ofițerii americani care s-au purtat la fel cu vietnamezii între 1958 și 1972! Prin tragedia Antigonei am învățat de la greci că există legi morale superioare celor ale statului. Pare deci că docții și semidocții își rîd de noi cînd pun în față tot timpul cultura și lecțiile de morală pe care le furnizează ea. În ce privește rezultatele pe care le constatăm de-a lungul timpului, se pare că nu există acolo decît spectacol, decoruri de operetă, tot atîtea dulciuri intelectuale pentru conferințe universitare. Căci, atunci cînd e vorba de evenimente proprii politicii reale, și nu de fantasme pur imaginare, de violența generică a oricărei societăți în care exploatarea economică este regula, frumoasele lecții de morală sînt uitate pentru ode din care picură o moralină sentimentalistă insipidă.

 

Tags:


About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



2 Responses to Vestele galbene, sau reînnoirea istoriei înscrise într-o tradiție

  1. Ghita Bizonu' says:

    Multa „filozofie” pentru un adevar simplu: daca te mananca te scarpini! Te scarpini la fel ca si cainele (desi cainele nu are mana!)
    Ma rog scarpinatul nu este un act „intelectual” .. insa dnii tovarasi intelectuali au uitat ca mai exista si majoritati. Inebuniti dupa drepturile minoritailor au uitat ca cea mai minoritara minoritate este una ultraprivilegiata : aia a miliardarilor! Adica a patronilor Macroului

    • Robin says:

      Asa și ce vrei să zici cu asta fata de tema articolului, că m-ai facut curios? Spre știință, scrii in limba unui popor care se scarpină fără să scoată un sunet în fața relelor….

Back to Top ↑