Eseu

Published on martie 23rd, 2019 | by Alexandru Polgár

3

Închisul

Cum să-l deschidem privirii celor care nu vor să-l vadă, sau care poate că ar vrea, dar grijile zilnice cele mai banale – deci cele mai… grijinu le lasă nici măcar pre-vederea cu care să-şi poată instrui voința în privinţa a ce e urgent pentru noi toţi, pe toată Planeta? Ce Soare al Binelui – și al cărui Bine? – ar mai putea da impresia că gestul platonic al ieșirii din peșteră e reiterabil aici și acum, în contemporaneitatea noastră tot mai presant și tot mai lipicios prezentă, tot mai întinsă peste tot, nu doar cît vezi cu ochii, ci acaparînd poate chiar mai mult cele in-vizibile, de pe piscurile principiale ale cărora pot atunci să colonizeze Totul, Întregul – Lumea, iar asta în pofida oricăror speranțe emancipatoare de filosofi clarvăzători, cum Platon trebuie că mai credea că este?

Închisul nu se deschide. Tocmai de aceea e Închis şi tocmai de aceea ne închide şi pe noi în huruitul de maşină avariată al lumii. Şi nu e vorba că nu s-ar schimba nimic. Se schimbă: decorul, scena, chiar şi actorii. Însă problema rămîne mereu aceeași de-a lungul crizelor de toate felurile. Căci totul se (pre)schimbă doar ca materia primă înghițită de un automat, care produce toate produsele noastre şi, înainte de orice, chiar pe noi înșine ca materie primă princeps a produselor noastre. Şi nu că n-ar exista unii care să caute o ieșire. Voința de ruptură (sau dacă nu tocmai de ruptură – căci de asta pare tocmai că sîntem pur şi simplu incapabili –, atunci măcar de ameliorare, de „mai bine”) poate fi cît de sinceră, cît de cinstită, cît de radicală şi cît de reală, atîta timp cît ea nu vrea să înțeleagă de unde vine neputința ei la fel de reală.

În acest punct trebuie să înceapă toate dezbaterile, iar ceea ce este de dezbătut e perfecta noastră futilitate individuală în raport cu Închisul, cu Oprimarea. Nu atît cu brutalitatea polițienească nemijlocită, deși lumea nu duce lipsă nici de așa ceva, cît cu un fel de consens tacit – cleios, mlăștinos – că lucrurile nu se pot schimba, că trebuie să acceptăm mereu răul mai mic (de parcă n-ar fi de ajuns și el pentru o revoltă cît lumea), că trebuie să facem doar ce ni se oferă de făcut, ceea ce ni se permite să facem, că n-am mai putea inventa niciodată vreo formă nemaiîntîlnită de a fi împreună pe acest pămînt (dincolo de muncă, timp liber, petiții, proteste și, mai rar, demonstrații). Sigur, cu cît mai betonată e realitatea, cu atît mai încurajată e visarea (pînă la delir chiar) – o activitate aparent inocentă într-o epocă în care simț practic începe să însemne cel mai abject compromis cu felurile de a fi contemporane. Business – as usual.

Niciun fel de eroism, niciun fel de conducător, niciun fel de talent special (politic, artistic, religios, științific, filosofic ori scriptural-reflexiv) nu e în stare să ne scoată din asta. Toate aceste figuri ale lui a-fi-în-lume se dovedesc tot atîtea prejudecăți idealiste cu privire la cele politice. Lumea are deja rețete bine puse la punct pentru cum sînt de luat în primire personajele noastre de personalități (tot mai multiple și tot mai contradictorii): fiecare cu propriu-și loc în lipsa generală a unui alt orizont decît acela al Profitului. Ca politician, ca „activist”, ca militant, ca scriitor etc. Lăsat să fie ceea ce vrea să fie cu adevărat doar dacă va fi trădat deja esența profesiei și, poate, a vocației sale. Rezultatul e tot mai limpede. Pășim indefinit în era falsului perfect, la care ne holbăm ochii injectați în întunericul peșterii lui Platon. Inteligibilitatea situației căzută pradă interesantului se împacă prost cu atmosfera de scandalos care ne face să ne holbăm și mai tare la monitoarele noastre, dar nu să și ridicăm capetele din ecran. De unde durerile de ochi, gît și spate.

Închisul înghite tot. Oameni care-și dau foc pentru a protesta sau sinucigași aruncîndu-se în aer în mulțime. Orice meditație care s-ar strădui să se miște în adevăr. Orice furie. Orice tristețe. Orice bucurie. Închisul este nimic altceva decît hiperautomatul, efectul total de imposibilitate pe care-l produce inima mecanică a lumii în privința a tot ce ar tinde să scape programării sale totale. Veche doar de cîteva secole, lumea cea nouă a modernității – pentru al cărei pro-iect stă, ca un rest arhaic, numele străvechi și profund te(le)o-logic al Americii – a adus pe lume politica poate cea mai falsă dintre toate falsurile: Democrația. Ca putere în mîinile poporului, nu există democrație. Nici n-a existat vreodată în sensul veritabil al cuvîntului. Excepțiile de autoguvernare pe care ni le prezintă istoria sînt tocmai asta: efemere excepții. Nicicînd, sub niciun regim, oamenii n-au ajuns să păstreze un raport viu și veritabil cu destinul lor politic. Dimpotrivă, acest raport a fost mereu ceea ce ei au trebuit să cedeze, în mod evident forțat înainte de a se inventa statele moderne centralizate și aparent „benevol” după. Oricum, dezastrul propriu-zis durează de cînd lumea, am putea zice.

Între tine și lucrul care îți este cel mai apropiat, se înfige mereu Statul – Puterea. Totul începe cu un certificat de naștere… Armată, poliție, biserici, școli, tribunale, parlament, închisori, partide, piețe de toate felurile servesc în primul rînd scopul de a extirpa orice sentiment că s-ar putea și fără ele. Că existăm în deschis. Că, înainte de a fi ferecată sub toate straturile de putere și ierarhie, pentru noi, oamenii, existența „se deschide”. Într-o percepție, într-o limbă, într-o lume. Fără posibilitatea de a despărți vreodată aceste trei „entități”, dacă vrem să înțelegem din ce sîntem făcuți. Căci ele împreună garantează, atîta cît se poate garanta așa ceva, accesul (și la modul absolut, și la ceva anume, în particular). Același acces care e astăzi degradat în debusolarea generală împopoțonată cu tehnologia de ultim răcnet a telefoanelor, a televizoarelor și a calculatoarelor noastre.

Cum s-ar putea discuta însă despre asta? Evident, nu pentru a ne îmbăta cu apa rece a unei soluții (imediate sau pe termen lung aproape că nu contează). Ci pur şi simplu pentru că ne-am săturat de filmele sale tot mai rîncede. De știrile sale tot mai mincinoase. De politicienii săi tot mai nesimțiți. De cîinii săi de pază tot mai brutali. De raționalizările tot mai vide (ale experților, ale pieței). De eternele concursuri de gătit. De mobilatul apartamentelor. De sfaturile pentru o viață sănătoasă. De dragostea bolnăvicioasă faţă de animalele de casă – tot mai des obeze și bolnave proteze afective în epoca atomizării sociale, hrănite cu leșurile altor animale, cel mai adesea de-a dreptul schingiuite în fermele producției hipermoderne.

La fel cum ne-am săturat și de tot restul mizeriilor care ne mistuie timpul – unicul timp pe care îl avem de trăit.

Întrebarea merită poate un moment de răgaz.

[partea 1] [partea a 2-a] * [partea a 4-a]


About the Author

(n. 1976, Satu Mare) a studiat filosofie şi ştiinţe politice. Membru fondator şi redactor al revistei Philosophy & Stuff (1997-2000). Este traducător de texte teoretice din maghiară, engleză şi franceză în română. În 2009 a coeditat, împreună cu Adrian T. Sîrbu, volumul colectiv Genealogii ale postcomunismului (IDEA). În 2013 a publicat o primă carte intitulată Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel (IDEA) și în 2015 Politică (IDEA).



3 Responses to Închisul

  1. Marius Chiru says:

    Buna seara. O critica pertinenta a civilizatiei actuale. Dar cine mai intelege/accepta/digera astfel de critici?

    • Alexandru Polgár says:

      Nu prea înțeleg sensul întrebării. Cine înțelege: tu (cel puțin așa sper, dacă zici că e pertinentă critica). Acceptă: ce înseamnă „acceptare” aici? Digeră: textele nu sînt de mîncat. : )

  2. Marius Chiru says:

    Este important ca mai sunt oameni care construiesc si altfel decat in sens distructiv. Astfel de idei generoase vor fi puse si in practica

Back to Top ↑