Impresii din capitala austerității
Zilele trecute s-a întâmplat să fiu la Atena, unde am avut un pic de treabă. Prilej cu care am luat, ca să zic așa, pulsul „austerității”. Cât de dură e această austeritate? Ce înseamnă ea? Cât e realitate și cât e poveste?
Imaginea pe care o avem la București e, fără doar și poate, deficitară. De fapt, canalele noastre de informare despre ceea ce se întâmplă în Grecia sunt în general două: pe de o parte mass-media, care zice câte ceva despre austeritate, dar lasă de înțeles că oricum grecii aveau salarii și pensii nesimțit de mari, care meritau și trebuiau tăiate, și chiar și acum, continuă să aibă salarii și pensii mult mai mari decât românii; și pe de altă parte românii care se duc an de an în vacanță în insulele din Marea Egee și care aduc vești oarecum contrarii mesajelor ambigue transmise de mass-media oficială.
Ei bine, austeritatea e reală și odată ajuns la Atena rezultatele ei sunt perceptibile la tot pasul.
Mai întâi de toate, impresia pe care ți-o lasă capitala Greciei e a unui oraș sărac și, mai ales, decăzut. Faptul că e plin de vestigii arheologice nu face decât să-ți întărească această senzație. La fiecare colț de stradă sunt cerșetori, și se vede de la o poștă că e vorba de o cerșetorie determinată ca urmare a unor lipsuri autentice. Pe homleși îi deosebești ușor de bătrânii sau mai puțin bătrânii care cerșesc de foame. Homleșii sunt, ca și la noi, maeștri în a-și exhiba fel de fel de plăgi pentru a stârni mila trecătorilor. Cerșetorii ceilalți sunt oameni care au fost cândva demni, dar care astăzi nu-și mai permit decât să cerșească demn.
Nu există drum cu metroul să nu se urce în vagon cineva care cerșește. Nu vorbesc aici de cei care cerșesc mascat, oferind chipurile spre vânzare fel de fel de mărunțișuri (brichete, pixuri etc.) așa cum vedem și la noi, prin București. Se cerșește pur și simplu, cerșetorii se urcă în vagon și încep să recite o litanie în grecește doar-doar le-o da cineva vreun bănuț.
Pe străzile din centrul orașului se întâmplă să întâlnești ceea ce credeam că e posibil doar la București: clădiri vechi, probabil de patrimoniu, complet abandonate și pe jumătate distruse. De asemenea, există și spații comerciale neocupate, tocmai acolo unde se presupune că ar trebui să existe bătaie pe vadul comercial.
În urmă cu câteva zile s-au aniversat 102 ani de la nașterea lui Emil Cioran. Cu acest prilej a început să circule o glumă: „De 8 aprilie, ziua lui Emil Cioran, românii vor face cel mai mare flashmob din istorie: vor ieși cu toții afară și vor merge încruntați.” Nu știu dacă grecii l-or sărbători și ei pe Cioran, dar sigur ar putea-o face cu ușurință. Conform datelor oficiale șomajul e undeva la 26% și șomajul în rândul tinerilor, pe la 60%. Se vede.
De multe ori mergeam pe stradă și mă întrebam ce ne deosebește pe noi de greci. Oamenii par la fel de posomorâți ca și românii, parcă suntem turnați din același aluat. Chiar și fizic ne asemănăm. Grecoaicele zici că sunt românce (evident, ăsta e un compliment…) și grecii, exceptându-i pe cei care au acel aer mediteranean tipic, vizibil și în operele de artă antice, cu părul ușor creț, bărbia proeminentă, buzele subțiri și ochii mari, zici că sunt români de-ai noștri, „mitici”. Chiar și la față sunt ușor oacheși, ca țăranii noștri de prin Bărăgan. Totuși, dincolo de posomoreală, grecii sunt foarte civilizați, răspund cu solicitudine la ceea ce îi întrebi și par să-și ducă resemnați povara zilnică.
Din câte mi se spune, singurul salariu care se mai oferă e universalul „600 de euro”, adică salariul minim pe economie, și asta numai pentru cei norocoși, care mai au șansa de a prinde un job. Pentru români 600 de euro poate părea ceva senzațional, dar trebuie ținut cont că grecii s-au bucurat aproape un deceniu (2000-2009) de venituri mult mai mari de 600 de euro și, în consecință, și-au calibrat cheltuielile (cu largul concurs al băncilor) în funcție de acele venituri. Astăzi 600 de euro sunt complet insuficienți, mai ales dacă ai o familie de întreținut și rate la casă.
La Atena am văzut pentru a doua oară ceva ce nu mai văzusem decât într-un orășel sărac din România, Deva: oameni în toată firea angajați la McDonald’s. Deși în București nu mă duc prea des la McDonald’s, poate o dată pe an, când sunt plecat undeva e unul din locurile preferate în care iau masa, pentru simplul motiv că e ieftin și știu ce mănânc (nefiind un gurmand, încercarea bucătăriilor locale mă lasă rece). Joburile la McDonald’s sunt prin tradiție cele mai prost plătite de pe piața muncii și de aceea la McDo-urile din București vedem că angajații sunt mai ales tineri, de cele mai multe ori studenți sau elevi aflați la început de carieră care au și ei nevoie de un ban de buzunar. Numai în Deva, un oraș care nu strălucește prin oportunitățile oferite locuitorilor săi, și la Atena mi s-a întâmplat să văd oameni în toată firea, poate de 40-50 de ani, făcându-și cuminți mcmunca.
Un coleg din SYRIZA, care de altfel o duce foarte bine – pensie de 1500 de euro, după ce avea 3650 de euro înainte de criză – îmi spune că momentan se încearcă o „compensare prin solidaritate” a situației negre de pe piața muncii. Adică, el, care are o pensie mare și își permite, se asociază cu alți câțiva oameni care încă mai au pensii sau venituri la fel de mari și încearcă împreună să îi dea de lucru cuiva care e șomer: poate să le gătească, să le facă menajul etc. Evident, nimic legal, dar în felul acesta persoana respectivă mai face rost de niște bani și supraviețuiește. Momentan e singura soluție.
Solidaritatea funcționează însă mai bine decât ne putem închipui noi. Atât cât se (mai) poate grecii sunt foarte sindicalizați și nu doar că nu se lasă călcați în picioare, dar se și sindicalizează ori de câte ori au prilejul. De exemplu, duminică urma să aibă loc o demonstrație a sindicatelor din industria de call-centere. O industrie relativ nouă pentru greci, atât de nouă încât sindicatul acesta, probabil mic, încă nu e dominat de nici un partid politic. În mod tradițional sindicatele grecești au legături cu partidele de stânga, unele industrii fiind împărțite între SYRIZA, comuniști, PASOK etc. De exemplu, din cele 14 sindicate ale puternicei industrii navale grecești, comuniștii domină trei care sunt esențiale pentru bunul mers al navelor: bucătarii, mecanicii și (sper să nu mă înșel) marinarii. Dacă sindicatele astea trei decid că e cazul să intre în grevă, obligatoriu trebuie să intre și celelalte.
Încet-încet, însă, se pare că toată solidaritatea se disipează și oamenii devin tot mai disperați. Deja-vu. Și la noi a fost la fel. Până la urmă, după ce a stat în stradă pe tot parcursul anilor 90, poporul român a cedat.
Colac peste pupăză, stânga din Grecia, care ar trebui să apere interesele populației muncitoare, mai e și foarte divizată. Pentru că pe PASOK nu-i vrea nimeni: sunt compromiși. SYRIZA reprezintă speranța. Dar SYRIZA nu-i suportă pe cei din stânga moderată, DIMAR, care sunt fugiți chiar din SYRIZA pentru a prinde un ciolan la guvernare, și la rândul lor nu sunt suportați de comuniști – KKE – care, în esență, sunt marxist-leniniști și aruncă în SYRIZA, ca de altfel în tot Partidul „Stângii Europene” (în care SYRIZA are un rol de frunte) cu fel de fel de acuze absurde, una mai aberantă decât alta (că fac jocurile intereselor imperialiste, că sunt doar niște „oportuniști”, că vor să distrugă unitatea stângii, că sunt „reformiști” și nu „revoluționari” etc.).
În sfârșit, o ultimă imagine a austerității o am la întoarcere, pe aeroportul Elefterios Venizelos: în zona de control al pașapoartelor, deși teoretic ar fi vreo zece porți de trecere, e deschisă doar una. Acolo am avut un mic moment de panică, pentru că în paralel cu avionul către București pleca unul către Asia și se formase deja ditamai coada de chinezi iar eu, băiat „deștept”, am așteptat până în ultima clipă intrarea în zona de control. Noroc că grecii făceau deosebirea între chinezi și restul și din când în când îi mai chemau peste rând pe cetățenii UE.
Restul porților de trecere așteaptă, probabil, terminarea austerității. Angajații care le vor deservi într-un viitor neclar de îndepărtat probabil sunt printre cei care astăzi se plimbă abulici pe străzile Atenei și așteaptă ca zeii să pună punct celei mai noi tragedii care a lovit Elada.
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
Despre compasiune ca o cenzură a gândirii politice →
Ultima noapte de iluzii, prima noapte de război →
„Ziua lui Nu” – cotitura culturală din politica europeană →
Pingback: Impresii din capitala austerității | singur, singur, singur, intr-un han departe, doarme si hangiul, zarile-s desarte...
Pingback: „Bail-in” vs. „bail-out” - Argumente și fapte