Eseu

Published on iunie 8th, 2013 | by Sandrine Blanc

0

Egalitarismul liberal și responsabilitatea socială a companiei

Egalitarismul liberal a marcat profund filosofia politicǎ a ultimelor decenii, fie şi dacǎ ar fi sǎ judecǎm doar dupǎ volumul impresionant de literaturǎ secundarǎ pe care a generat-o.  Cu toate acestea, atunci când, în cadrul reflecţiei sale asupra societǎţii drepte, Rawls menţioneazǎ chestiunea Statului-providenţǎ şi sugereazǎ forme adecvate de impozitare şi redistribuire, el nu se referǎ decât marginal la companie. Mai mulţi autori au constatat aceastǎ lacunǎ şi au încercat sǎ o remedieze, mai cu seamǎ începând cu anii 2000. Aceste cercetǎri au adoptat, în general, o perspectivǎ instituţionalistǎ – deşi adesea implicitǎ – asupra companiei. Fǎrǎ sǎ fie incompatibilǎ cu exigenţele proprii egalitarismului liberal, aceastǎ perspectivǎ avea sǎ permitǎ integrarea anumitor dimensiuni ale companiei, ale practicilor şi regulilor care le orienteazǎ, în ceea ce face obiectul teoriei rawlsiene a dreptǎţii şi, astfel, sǎ permitǎ egalitarismului liberal o perspectivǎ criticǎ asupra modului de producţie al «capitalismului Statului-providenţǎ », dincolo de propunerea sa, mai cunoscutǎ, de a corecta acumularea de capital prin transferul bogǎţiei. Astfel explicitat, egalitarismul liberal oferǎ un criteriu normativ pentru evaluarea anumitor reglementǎri constitutive ale CSR, respectiv, conform ipotezei care conduce aceastǎ cercetare, a noii forme de compromis productiv pe care o reprezintǎ.

Egalitarismul liberal, o viziune asupra dreptǎţii sociale

Începând cu A Theory of Justice şi pânǎ la Justice as Fairness, Rawls cerceteazǎ principiile unei distribuţii echitabile a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale, precum şi a avantajelor socio-economice în interiorul unei societǎţi de oameni liberi şi egali. Principiile rawlsiene ale cooperǎrii echitabile sunt bine cunoscute: primul principiu cere aplicarea unui sistem pe deplin adecvat de libertǎţi de bazǎ, egale pentru toţi; cel de-al doilea principiu cere ca inegalitǎţile socio-economice sǎ fie în avantajul celor mai dezavantajaţi (principiul diferenţei), în condiţiile unei juste egalitǎţi a şanselor în ceea ce priveşte accesul la poziţii sociale. Respectarea principiilor dreptǎţii demonstreazǎ egala consideraţie pe care o societate conceputǎ ca un sistem de cooperare o datoreazǎ fiecǎruia dintre membrii sǎi.

Rawls precizeazǎ totodatǎ şi natura distribuendum-ului, respectiv dupǎ ce trebuie evaluatǎ distribuţia, raportându-ne la principiile de dreptate. Nu este vorba despre bunǎstarea sau fericirea indivizilor, ci despre bunurile primare asociate poziţiilor sociale, respectiv de mijloace utile indiferent de planurile de viaţǎ ale indivizilor şi pe care orice fiinţǎ raţionalǎ şi le doreşte. Rawls identificǎ cinci categorii de bunuri primare: a) drepturile şi libertǎţile fundamentale; b) libertatea de mişcare şi libera alegere a unei ocupaţii; c) puterile şi prerogativele asociate poziţiilor sociale; d) veniturile şi bogǎţia; e) bazele sociale ale respectului de sine. Astfel, pentru a analiza în ce mǎsurǎ o societate este dreaptǎ, putem evalua dacǎ distribuirea bunurilor primare între diferitele poziţii sociale respectǎ principiile dreptǎţii. Primul principiu constituie criteriul de evaluare a justei repartiţii a drepturilor şi libertǎţilor. Cel de-al doilea principiu constituie criteriul justei repartiţii a puterilor şi prerogativelor, precum şi a veniturilor şi bogǎţiei: din acest punct de vedere, inegalitǎţile nu pot fi acceptate decât dacǎ ele asigurǎ perspective de viaţǎ mai bune indivizilor celor mai defavorizaţi, în cadrul unei juste egalitǎţi a şanselor. Evaluarea justei distribuţii a bazelor sociale ale respectului de sine este mai complexǎ: ea cere ca indivizii sǎ îşi poatǎ valoriza planurile de viaţǎ vizavi de ei înşişi şi de alţi indivizi, condiţie garantatǎ, printre altele, de cele douǎ principii ale dreptǎţii şi recunoaşterea lor publicǎ.

În fine, egalitarismul liberal cautǎ sǎ stabileascǎ un mediu instituţional just, prin opoziţie fatǎ de o viziune asupra dreptǎţii valabilǎ pentru acţiunile indivizilor sau ale grupurilor de indivizi. El nu stabileşte, totuşi, constrângeri cu privire la forma tuturor instituţiilor şi structurilor sociale, ci doar la aceea a  « structurii de bazǎ a societǎţii » definitǎ ca acel « sistem unic de cooperare socialǎ » (Rawls, 2001, p. 28), care asociazǎ bunurile primare poziţiilor sociale. Mai precis, este vorba despre  «instituţiile sociale cele mai importante [care] distribuie drepturile şi obligaţiile fundamentale şi determinǎ distribuţia avantajelor obţinute prin cooperarea socialǎ » (Rawls, 1971, p. 33). Rawls schiţeazǎ în linii mari fizionomia acestei structuri. Identificǎ douǎ pǎrţi relativ distincte, fiecare dintre ele dedicatǎ aplicǎrii unuia dintre cele douǎ principii ale dreptǎţii: pe de o parte, constituţia, al cǎrei scop este garantarea libertǎţilor de bazǎ egale pentru toţi; pe de altǎ parte, principalele structuri socio-economice, aşa cum sunt concepute de legislator pentru a distribui avantajele socio-economice conform justei egalitǎţi a şanselor şi principiului diferenţei. În acest tablou de ansamblu, structura de bazǎ este privitǎ atât din unghiul realitǎţii mecanismelor sociale şi politice care o constituie, cât şi din perspectiva legilor care o guverneazǎ.

Cvasi-absenţa companiei din reflecţia rawlsianǎ

La o primǎ analizǎ, trebuie sǎ remarcǎm absenţa companiei din opera lui Rawls. El enumerǎ printre principalele structuri socio-economice pieţele, proprietatea, familia şi, desigur, proprietatea asupra mijloacelor de producţie, dar nu compania ca atare, şi nici practicile sau regulile şi reglementǎrile care îi orienteazǎ acţiunile. În acest sens, reflecţia mai aprofundatǎ a lui Rawls cu privire la instituţiile unei societǎţi juste este foarte edificatoare. Atunci când Rawls criticǎ modelul capitalismului Statului-providenţǎ, o face în principal pentru cǎ acest model permite o acumulare de bogǎţii şi de capital şi cǎ sumele redistribuite indivizilor defavorizaţi sau mai puţin dotaţi sunt insuficiente pentru a le permite acestora sǎ coopereze de pe poziţii de egalitate. Însǎ aceastǎ criticǎ nu ţinteşte deloc caracteristicile companiei capitaliste, ca, de pildǎ, modalitǎţile sale de conducere sau organizare internǎ. Aceastǎ omisiune continuǎ şi atunci când Rawls dezvoltǎ şi detaliazǎ un model instituţional care i se pare capabil sǎ rǎspundǎ exigenţelor dreptǎţii ca fairness: democraţia proprietarilor. Aceasta din urmǎ cautǎ sǎ asigure rǎspândirea capitalului uman şi economic prin impozitarea veniturilor (sau a consumului) şi a moştenirilor, ca şi prin accesul la educaţie. Singurele constrângeri legale care vizeazǎ companiile sunt cele ale dreptului privat, care urmǎresc sǎ le permitǎ «sǎ acţioneze eficient pentru a-şi realiza scopurile şi fǎrǎ constrângeri excesive » (Rawls, 1993, p. 321). Din acest punct de vedere, compania apare ca o asociaţie voluntarǎ, privatǎ şi independentǎ de structura de bazǎ.

Cu toate acestea, existǎ douǎ excepţii notabile de la omiterea companiei din teoria rawlsianǎ. Mai întâi, aşa cum am semnalat deja, Rawls include în mod manifest proprietatea asupra mijloacelor de producţie în structura de bazǎ a societǎţilor contemporane, ceea ce îi permite, de pildǎ, sǎ compare avantajele democraţiei proprietarilor şi, respectiv, ale socialismului liberal. Mai mult, el susţine cǎ absenţa companiilor (întreprinderi) democratice ar fi problematicǎ dacǎ aceste companii trebuie sǎ furnizeze « avantaje […] justificabile în termenii valorilor politice exprimate de dreptatea ca fairness » (Rawls, 2001, p. 242), respectiv, din punctul de vedere al unei distribuţii echitabile a bunurilor primare. Aşadar, Rawls pare sǎ imagineze cǎ, în anumite condiţii, compania poate sǎ facǎ parte din structura de bazǎ.

Aceste indicii oarecum discordante ne sugereazǎ cǎ problema companiei, a practicilor, regulilor şi reglementǎrilor care îi guverneazǎ acţiunile nu este de fapt tranşatǎ în opera lui Rawls. Aceastǎ constatare invitǎ la aprofundarea implicaţiilor egalitarismului liberal pentru companie şi aceasta reprezintǎ, de fapt, una dintre orientǎrile cercetǎrii de inspiraţie rawlsianǎ de aproape un deceniu.

Companie, instituţii şi structura de bazǎ

Cu toate acestea, aceastǎ evoluţie s-a lovit de douǎ dificultǎţi: absenţa conceptualizǎrii explicite de cǎtre Rawls a companiei, precum şi absenţa unor indicaţii clare, care sǎ permitǎ identificarea instituţiilor ce ţin de structura de bazǎ.

Întâi de toate, reprezentarea rawlsianǎ asupra companiei este ambiguǎ. De fapt, în opera lui Rawls coexistǎ mai multe reprezentǎri implicite ale companiei, a cǎror tensiune latentǎ nu este tematizatǎ. Asimilarea « acţiunilor indivizilor şi ale asociaţiilor » (Rawls, 1993, p. 319) ne trimite la reprezentarea companiei avansatǎ de economia neoclasicǎ pânǎ în anii ’70 : aceea a unei cutii negre autonome, descrisǎ pe modelul agentului individual şi care acţioneazǎ pe piaţǎ urmǎrindu-şi propriile scopuri, în esenţǎ, obţinerea de profit. În alte contexte, Rawls evocǎ mai degrabǎ compania ca o asociaţie voluntarǎ care trebuie sǎ permitǎ realizarea scopurilor esenţiale ale vieţii umane. (Rawls, 1993, p. 358). Rawls pune astfel accentul pe indivizi şi pe acorduri inter-individuale făcute în spatele societǎţii comerciale. Nici una dintre cele douǎ perspective nu înţelege compania ca pe o instituţie.

Ne vom propune sǎ explicǎm, ca primǎ abordare, aceste reprezentǎri ale companiei plecând de la contextul istoric şi intelectual al genezei lucrǎrii A Theory of Justice. Publicatǎ în 1971, ea a fost scrisǎ într-un context al dominaţiei ştiinţelor sociale de cǎtre individualismul metodologic şi ipoteza agenţilor raţionali şi maximizatori. De abia de la jumǎtatea anilor ’70 perspectivele neo-instituţionale încep sǎ trezeascǎ interesul pe care ştiinţele sociale îl manifestaserǎ faţǎ de instituţii, la începutul secolului XX. Aceastǎ reînnoire a fost adoptatǎ de ansamblul ştiinţelor sociale, în primul rând de sociologie şi economie, în pofida diferenţelor remarcabile de abordare dintre aceste discipline şi a diferenţelor din interiorul fiecǎreia dintre ele.

Putem menţiona, prin contrast, şi o a treia evocare rawlsianǎ a companiei, mai apropiatǎ de perspectiva economiei politice. Astfel, Rawls face referire la « sistemul de producţie » (Rawls, 2001, p. 95) şi comparǎ meritele socialismului liberal şi, respectiv, ale democraţiei proprietarilor, caracterizate prin proprietatea publicǎ sau privatǎ asupra mijloacelor de producţie.

Fǎrǎ a concluziona asupra concepţiei rawlsiene a companiei, ne vom mulţumi sǎ subliniem cǎ, indiscutabil, adoptarea unei perspective instituţionaliste schimbǎ considerabil miza egalitarismului liberal. Aceasta permite, în realitate, sǎ considerǎm compania, sau, mai precis, unele dintre practicile şi regulile sale interne sau reglementǎrile externe ca instituţii, respectiv reguli sau aranjamente sociale, formale sau informale, stabile în timp şi eficiente sau purtǎtoare de valori. Ca instituţii sociale, acestea ar putea reprezenta un obiect legitim pentru legislator.

Cu toate acestea, aceste instituţii nu fac, din start, parte din stuctura de bazǎ a societǎţii: o altǎ condiţie este ca instituţiile despre care este vorba sǎ fie suficient de « importante ». Ajungem aici la cel de-al doilea obstacol vizavi de integrarea companiei în teoria egalitarist- liberalǎ: este vorba de lipsa de precizie care înconjoarǎ definiţia structurii de bazǎ. Dacǎ observǎm societatea, nu ştim deloc când pǎrǎsim structura socialǎ de bazǎ şi exigenţele sale de dreptate, pentru a intra în spaţiul instituţiei secundare, cel al deciziei unui individ sau al unui grup de indivizi şi al normelor etice ale acestora. Rawls se declarǎ «dispus» sǎ recunoascǎ «imprecizia conceptului structurii de bazǎ » (Rawls, 1971, p. 35) şi nu furnizeazǎ criterii care sǎ permitǎ distincţia dintre instituţii şi reguli sau practici ale organizaţiilor private. (Rawls, 2001, p. 30). De altfel, în aceastǎ privinţǎ, comentatorii operei lui Rawls au pǎreri diferite: criteriul de apartenenţa al unei instituţii la structura de bazǎ face, oare, trimitere la caracterul indispensabil al instituţiei respective pentru cooperarea productivǎ (Freeman, 2007) ? Sau la caracterul convenţional şi legal al acesteia şi la efectele sale profunde asupra distribuirii bunurilor primare (O’Neill, 2009) ? Oricare ar fi opţiunea la care aderǎm, trebuie sǎ subliniem unitatea acestor abordǎri care urmǎresc acelaşi obiectiv: sǎ reintegreze în structura de bazǎ unele dintre caracteristicile companiei, lǎsate la o parte de Rawls şi care, dupǎ modelul proprietǎţii asupra mijloacelor de producţie, apar ca instituţii importante ce afecteazǎ distribuirea bunurilor primare dintr-o societate.

Responsabilitatea socialǎ a companiei şi dreptatea  în viziunea egalitarismului liberal

Putem distinge astfel caracterul fertil al combinaţiei între viziunea egalitarist-liberalǎ asupra  dreptǎţii şi o perspectivǎ instituţionalistǎ asupra companiei. Astfel, regulile şi reglementǎrile companiei, cu efecte semnificative asupra distribuirii bunurilor primare pot face în mod legitim obiectul concepţiei egalitarist liberale.

Tot la acest nivel se regǎseşte şi contribuţia pe care egalitarismul liberal o are la conceptualizarea CSR. Dacǎ definim CSR, conform perspectivei adoptate în aceastǎ lucrare, ca produsul unui nou compromis productiv capitalist, putem atunci evalua anumite reglementǎri şi practici constitutive ale acestui compromis din punctul de vedere al dreptǎţii egalitare, sub aspectul efectelor asupra distribuţiei bunurilor primare (venituri şi bogǎţie, puteri şi prerogative, baze sociale ale respectului de sine). Din acest punct de vedere, am putea lua în calcul, spre exemplu, rolul şi impactul participǎrii salariaţilor, al structurii comitetelor de remunerare, precum şi rolul structurii conducerii companiei etc. Aceastǎ abordare ne va putea permite sǎ cerem integrarea anumitor dimensiuni ale CSR – acelea care au un efect agregat semnificativ asupra distribuţiei bunurilor primare la nivelul unei societǎţi – în cadrul domeniului luat în considerare de legislator, respectiv în cadrul legii. Astfel, egalitarismul liberal oferǎ un cadru conceptual care ar permite identificarea unei pǎrţi a domeniului CSR şi justificarea normelor care îl guverneazǎ.

Aceastǎ concluzie reflectǎ dinamica actualǎ a studiilor de inspiraţie rawlsianǎ, care s-au aplecat asupra chestiunii implicaţiilor egalitarismului liberal pentru modul de producţie. În realitate, o serie de lucrǎri recente se intereseazǎ de acest punct obscur al egalitarismului liberal, imaginând eventuale implicaţii ale principiilor sale de dreptate pentru nivelul salariilor (Nussbaum, 1990), impozitarea companiilor (O’Neill, 2009), precum şi formele de conducere ale companiilor (Hussain, 2009 ; O’Neill, 2008).

În final, reprezentarea companiei ca instituţie permite analiza modului de producţie al unei societǎţi din perspectiva egalitarismului liberal. Desigur, aceastǎ abordare nu ne permite sǎ subsumǎm toatǎ realitatea istoricǎ a CSR principiilor rawlsiene ale dreptǎţii; în speţǎ, ea nu permite abordarea specificitǎţii anumitor forme contemporane ale CSR, cum ar fi fenomene ale normelor transnaţionale, sau chestiunea responsabilitǎţii sociale a firmelor multinaţionale. Însǎ ea oferǎ un cadru normativ care ne permite sǎ evaluǎm şi, dacǎ este cazul, sǎ justificǎm, anumite aspecte ale acesteia la nivelul statului-naţiune. Prin urmare, aceastǎ abordare ne permite, în acelaşi timp, sǎ argumentǎm în favoarea legitimitǎţii integrǎrii acestor aspecte în sfera dreptului.

[Traducere de Ileana Dascălu]

Freeman S. (2007), Rawls, Milton Park, Routledge.

Hussain W. (2009), « The Most Stable Just Regime », Journal of social philosophy, vol. 40, n° 3, p. 412-433.

Nussbaum M. (1990), « Aristotelian Social Democracy », in Douglass R. B., Mara G. M. et al (dir.), Liberalism and the Good, New York ; London, Routledge, p. 203-252.

O’Neill M. (2008), « Three Rawlsian Routes towards Economic Democracy », Revue de philosophie économique, vol. 9, n° 1, p. 29-55.

O’Neill M. (2009), « Entreprises et conventionnalisme : régulation, impôt et justice sociale », Raison publique, vol. 10, p. 171-200.

Rawls J. (1987 [1997]), Théorie de la justice (1971), trad. Audard C., Paris, Seuil.

Rawls J. (1995, [2007]), Libéralisme politique (1993), trad. Audard C., Paris, PUF, Quadrige.

Rawls J. (2003), La justice comme équité : une reformulation (2001), trad. Guillarme B., Paris, Éditions La Découverte.

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


About the Author

Sandrine Blanc is an Assistant Professor of business ethics at Inseec Business School. She holds a PhD in Philosophy from University Paris IV-Sorbonne. Her research interests include moral and political philosophy, business ethics, social justice and firms. She has a particular interest in the significance and implications of liberal egalitarianism for corporations. Sandrine Blanc este profesor asistent de etica afacerilor la Inseec Business School. Ea şi-a luat doctoratul în filosofie la Universitatea Sorbona IV. Interesele sale de cercetare includ filosofia morală şi politică, etica afacerilor, dreptatea socială. Se interesează îndeosebi de semnificaţia şi implicaţiile egalitarianismului liberal pentru corporaţii.



Comments are closed.

Back to Top ↑