Pirateria – nu întotdeauna un furt
Fără îndoială, sentimentul că este o anume diferenţă între a fura ceva din raftul unui magazin şi a descărca ilegal o melodie de pe Internet este împărtăşit de mulţi internauți. Putem discuta această chestiune din perspectivă juridică.
Aş dori să fac, însă, acest demers din perspectiva mai amplă a principiilor, plecând de la o noţiune „prejuridică” a furtului, înţeles ca un act ce presupune ca un individ să îl priveze pe altul de ceva. Pe această bază, voi răspunde în trei timpi întrebării dacă a pirata înseamnă a fura. Întâi, putem dori să răspundem că nu, insistând asupra faptului că bunurile despre care e vorba fac parte din categoria aşa-numitelor „bunuri non-rivale”.
Ce înseamnă asta? Dacă furaţi o pâine din raft şi o mâncaţi, împiedicaţi altă persoană să o cumpere şi să o mănânce. Spre deosebire de acest exemplu, dacă descărcaţi un fişier de pe Internet, nu îi împiedicaţi cu nimic pe alţii să facă la fel. Faptul că dumneavoastră consumaţi un bun non-rival nu îi împiedică şi pe alţii să îl consume. Acesta este, probabil, unul dintre factorii care explică de ce pirateria cu fişiere este percepută diferit de furtul din raft.
Dar cum stau lucrurile cu o persoană care câştigă mai puţin de 2 dolari pe zi şi a cărei viaţă ar putea fi salvată de un medicament brevetat?
Dacă ne oprim aici, am putea conchide că piratul meloman nu este un hoţ. Caracterul non-rival al bunurilor intelectuale este o specificitate de netăgăduit. Ar fi, însă, o eroare să ne oprim aici. De ce? Pentru că ne lipseşte dimensiunea producător-vânzător. În realitate, într-o economie în care marea parte a producţiei fiecăruia este destinată consumului de către celălalt, ceea ce îl interesează pe producător nu este în primul rând valoarea de consum a bunului produs, ci valoarea sa de schimb. Dacă brutarul munceşte zi şi noapte, nu face asta doar pentru a mânca el pâine, ci şi pentru a vinde pâinea, ca să-şi poată cumpăra legume, medicamente sau cărţi. De asemenea, muzicianul profesionist nu ar putea supravieţui doar ascultându-şi muzica şi bând apă chioară. Şi el are nevoie să îşî cumpere pâine.
Prin urmare, chiar dacă pirateria pe Internet vizează bunuri non-rivale, aceasta nu afectează faptul că piratul este, într-adevăr, un hoţ. În realitate, ca şi în cazul furtului din raft, el îl privează pe producător – şi pe vânzător – de venitul său.
Acest raţionament ar fi incomplet fără o a treia etapă. Cum stau lucrurile în cazul unui consumator fără putere de cumpărare? Putem oare spune că şi acesta, atunci când încalcă proprietatea intelectuală, ar acţiona nedrept privându-l pe producător de un venit? Răspunsul este negativ, căci valoarea de schimb a unui bun este o funcţie a ceea ce poate da fiecare consumator. Dacă acesta din urmă este incapabil să plătească, pentru că nu deţine resurse decât pentru a supravieţui până mâine, valoarea de schimb a bunului în raport cu acest consumator este zero. Aceasta nu implică, automat, că piratul sărac ar fi un hoţ care are circumstanţe atenuante.
În sensul identificat mai sus, el nu este în niciun fel un hoţ, pentru că nu îl privează pe producător de nimic, şi cu atât mai puţin pe ceilalţi consumatori. Ce implică toate acestea? În societatea noastră, majoritatea piraţilor dispun de mijloacele pentru a plăti ceea ce descarcă ilegal. Aşadar, sunt hoţi, atât în sensul juridic, cât şi în cel prejuridic, doar dacă nu considerăm că autorii nu au un drept la valoarea de schimb de care îi privează piratul.
Dar cum stau lucrurile cu o persoană care câştigă mai puţin de 2 dolari pe zi şi a cărei viaţă ar putea fi salvată de un medicament brevetat? Pentru această persoană, a recurge la medicamente–pirat nu ar însemna deloc un furt. Iar dacă această persoană, la capătul unei zile în care a muncit pentru o bucată de pâine mai doreşte şi să descarce o melodie fără să plătească, vom considera şi în acest caz că nu a comis un furt. Problema proprietăţii intelectuale se pune, aşadar, foarte diferit în legătură cu consumatorii săraci de aici, dar mai ales din alte părţi ale lumii.
[Traducere de Ileana Dascălu]
About the Author
Axel Gosseries Axel Gosseries este permanent research fellow (cercetător principal, membru al societăţii belgiene pentru cercetare știinţifică FRS-FNRS), și profesor la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve (unde și-a obţinut și titlul de doctor în anul 2000). Axel Gosseries este unul dintre cei mai importanţi specialiști, pe plan mondial, în problematica filosofică a dreptăţii intergeneraţionale, autor al unor lucrări fundamentale în domeniu între care Penser la justice entre les générations, De l'affaire Perruche à la réforme des retraites, Paris: Aubier (Flammarion), 2004 – traducerea românească: Despre dreptate între generaţii, București: Paideia, 2011. Recunoaşterea sa drept unul dintre experţii magistrali în domeniu este atestată, între altele, de faptul că a fost invitat să semneze capitolele dedicate subiectului în lucrări prestigioase ca The Oxford Handbook of Practical Ethics, Oxford: Oxford University Press, The Routledge Encyclopedia of Philosophy, London: Routledge, The Stanford Encyclopedia of Philosophy, sau The Handbook of Intergenerational Justice, Cheltenham: Edward Elgar. El este, de asemenea, editorul unor lucrări colective esenţiale, ca Arguing about justice. Essays for Philippe Van Parijs (ed. with Y. Vanderborght), 2011, Louvain-la-Neuve: Presses universitaires de Louvain; Intergenerational Justice (ed. with Lukas Meyer) Oxford: Oxford University Press, 2009; Intellectual Property and Theories of Justice (ed. with A. Marciano & A. Strowel), Basingstoke & N.Y.: Palgrave McMillan, 2008. Axel Gosseries a scris numeroase articole de specialitate importante, mult citite şi frecvent citate, pe temele dreptăţii intergeneraţionale, drepturilor generaţiilor viitoare, dreptăţii sociale, democraţiei, egalităţii şi politicilor publice în cele mai prestigioase reviste internaţionale: Ethics & International Affairs, The Journal of Political Philosophy, Politics, Philosophy & Economics, Philosophy & Economics. Lucrările sale au apărut în limbile engleză, franceză, germană, italiană, olandeză, spaniolă, portugheză, română şi letonă. El este editor asociat al revistei Ethical Perspectives, şi membru în board-ul altor reviste internaţionale de specialitate, între care şi Public Reason (editată de Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti).
3 Responses to Pirateria – nu întotdeauna un furt