Două erori ale libertarianismului
Succesul libertarianismului e ușor de explicat, în special într-o societate care a cunoscut comunismul. Un stat ineficient și corupt, care cheltuie banii în mod netransparent, furnizează argumente suplimentare împotriva impozitării. Eficiența superioară a pieței libere, dovedită în ultimele secole, face cauza libertariană și mai convingătoare. Există însă o serie de aspecte pe care libertarienii le trec cu vederea, preferând să recurgă la elemente conjuncturale precum cele enumerate mai sus.
1. Individualismul libertarian ignoră aspectele cooperative ale pieței libere.
Potrivit libertarianismului, o tranzacție este corectă atât timp cât ambele părți au consimțit în mod liber asupra ei. Alegerea individuală și lipsa coerciției reprezintă condiții suficiente pentru ca un schimb să fie considerat legitim. Acțiunea redistributivă a statului este respinsă de libertarieni tocmai din acest motiv: atât timp cât la o anumită împărțire a resurselor s-a ajuns prin schimburi libere, statul nu are ce abuz să îndrepte, ce nedreptate să rectifice. În plus, orice împărțire efectuată de stat ar fi imediat înlăturată de schimburi libere între indivizi. (Libertatea dă peste cap structurile, după cum afirmă Nozick).
Prin angajarea lor în schimburi libere, indivizii participă însă la o întreprindere cooperativă care dă naștere unui bun comun: prețurile, ca purtătoare de informații cu privire la cerere, ofertă, cantități disponibile etc. Individualismul pieței libere este important tocmai pentru că face posibil un nivel mai mare de eficiență. Prin limitarea intervenției redistributive a statului, care ar altera semnalele transmise prin prețuri, societatea folosește o cantitate de cunoaștere la care altfel nu ar fi avut acces. Avem de-a face, deci, cu următoarea dilemă: individualismul pieței libere implică o întreprindere cooperativă care are ca scop transmiterea semnalelor și folosirea cunoașterii dispersate în societate. Dacă acest aspect cooperativ al pieței este însă recunoscut, iar indivizii care participă la acțiunea cooperativă sunt recompensați pentru contribuția lor, eficiența întreprinderii scade. Practic, e ca și cum am avea de-a face cu lucrători dispuși să muncească cu o singură condiție: să nu primească niciun ban pentru asta. Să luăm cazul unui angajat care primește un salariu extrem de mic pentru munca sa. Nivelul recompensei financiare spune ceva despre cererea care există pe piață pentru serviciile lui. Dacă statul ar interveni și i-ar asigura o remunerație mai mare, cu ajutorul căreia să poată trăi decent, informația cu privire la cât de căutate sunt îndemânările sale ar fi distorsionată. Alți lucrători s-ar specializa în acel domeniu, văzând că se poate trăi de pe urma lui, iar forța de muncă ar fi îndreptată în mod greșit către o zonă fără viitor. Dacă lucrătorul este însă plătit în conformitate cu dezirabilitatea serviciilor lui, el va suferi de pe urma lipsurilor materiale, însă semnalul va fi fost transmis: munca pe care o prestează nu este căutată. În acest din urmă caz, lucrătorul participă la o întreprindere colectivă de pe urma căreia nu poate beneficia. Este imposibil să fie recompensat pentru contribuția lui fără ca aceasta să fie parțial anulată.
Pe de altă parte, însă, individul poate să fie împiedicat și de lipsa resurselor să mai participe la schema cooperativă epistemică descrisă mai sus. Un venit insuficient poate să-i pună viața în pericol sau pur și simplu să-l împingă într-o zonă a societății în care nu mai poate transmite semnale. Economia neagră și infracționalitatea sunt elemente care bruiază prețurile ca purtătoare de informații.
Din existența schemei cooperative prezentate mai sus rezultă că interacțiunile dintre indivizi nu se reduc la tranzacții asupra cărora părțile cad de acord. Există, mai departe de privirile noastre, un nivel la care oamenii acționează împreună pentru a aduna cunoaștere și a o transmite mai departe. Este vorba de o întreprindere colectivă care dă naștere unor datorii morale față de cei care au mai puțin de câștigat de pe urma ei.
Desigur, recompensarea celor care participă ridică unele probleme. În primul rând, e vorba de efectul descris mai sus. Dacă persoanele dezavantajate sunt recompensate pentru contribuția lor, sistemul are de suferit. Nu doar că el devine mai puțin eficient, dar oamenii ajung să contribuie într-o mai mică măsură, din moment ce o serie de semnale nu mai sunt transmise. Statutul întrerprinderii colective reprezintă o altă problemă. Atunci când încheie o tranzacție, punându-se de acord asupra condițiilor ei, nu renunță părțile la orice pretenție materială suplimentară? Aparent, nu doar libertarianismul pieței libere ignoră înterprinderea cooperativă descrisă mai sus, ci și persoanele, care, atunci când încheie tranzacții, nu amintesc nimic de ea.
Prima problemă nu este una dificilă, dacă ne gândim la statele care au un sistem de protecție socială dezvoltat. O plasă de siguranță pentru persoanele care rămân fără un loc de muncă nu ruinează sistemul de transmitere a semnalelor în cadrul pieței. În plus, este ceva fundamental greșit în ideea de a aduna și transmite cunoaștere cu prețul pierderii vieții, sănătății sau adăpostului. Într-o economie dezvoltată de la începutul secolului al XXI-lea, oamenii nu muncesc, de obicei, pentru a rămâne în viață, ci pentru a trăi într-un anumit fel, la care aspiră sau, în cazurile fericite, cu care s-au obișnuit și pe care vor să-l mențină. O plasă de siguranță pentru cei care nu mai au un venit stabil ar trebui nu să scoată din jocul pieței niște persoane, ci să le ajute să revină.
Rămâne doar celălalt aspect problematic al pieței ca întreprindere cooperativă. Atât timp cât ambele părți au căzut de acord asupra schimbului, tranzacția ar trebui să fie corectă. Ce rost mai are, așadar, apelul la schema cooperativă a pieței? În momentul în care indivizii au acceptat condițiile acordului dezavantajos pentru ei, au renunțat la orice pretenții suplimentare. Această insistență a libertarienilor pe valoarea alegerii individuale este însă stranie în condițiile în care libertarianismul presupune o atitudine sceptică față de puterea rațiunii. Avem nevoie de mecanismele pieței tocmai pentru a gestiona cunoașterea dispersată în societatea, pe care mintea umană nu o poate organiza. O dispersare similară a cunoașterii există și la nivelul fiecărui individ. Rațiunea nu poate să controleze toată cantitatea de cunoaștere de care dispune o persoană, o mare parte din aceasta fiind stocată în deprinderi. Este cunoaștere de tipul ”a ști cum”, nu ”a ști că”. Avem deci de-a face cu o privilegiere nejustificată a alegerii deliberate, în condițiile în care individul este prins într-o rețea de cutume și tendințe de a acționa care au o origine socială.
2. Libertatea pe care o susțin adepții libertarianismului nu este a persoanelor, ci mai degrabă a propagării semnalelor reprezentate de prețuri
Libertarianismul promovează libertatea individuală prin combaterea unei forme particulare de încălcare a ei: impozitarea efectuată de stat. Libertatea poate fi pusă în pericol însă și de alți factori. Lipsa resurselor materiale e o formă de limitare a ei pe care adepții pieței libere o ignoră. O persoană care, din cauza precarității materiale, e nevoită să accepte condiții dificile de muncă este împiedicată să se bucure de libertate. Chiar dacă are oricând la dispoziție varianta demisiei, libertatea de care dispune e mult mai mică decât în cazul în care statul ar interveni ”să facă dreptate”.
Preocuparea principală este, în schimb, pentru transmiterea nedistorsionată a semnalelor reprezentate de prețuri. Libertatea persoanelor este apărată doar în mod contingent. Ea poate să apară sau nu ca urmare a funcționării pieței, iar atunci când apare îi poate ocoli pe unii. În schimb, libertatea semnalelor de a se propaga este apărată de libertarienii pieței libere în toate cazurile, creându-se astfel imaginea unei priorități a ei.
Trebuie de asemenea să avem în vedere felul în care s-a schimbat, odată cu trecerea timpului, adversarul principal al libertății economice. Dacă în secolele trecute libertatea economică se opunea monopolurilor și privilegiilor aristocratice, libertarienii de azi se apără de categoriile defavorizate, aflate la limita sărăciei, care ar pretinde o redistribuire a resurselor. Revendicările pieței libere au sens într-o societate de meșteșugari care vor să scape de monopolul breslelor. În aceste situații, libertatea economică se identifică, în mare parte, cu libertatea individuală. Scopul ei este să le permită indivizilor să-și practice meseria fără a fi împiedicați de structuri sociale bazate pe privilegii și monopol. Atunci când actorii de pe piață sunt însă nu indivizi, ci mari corporații, libertatea lor economică de a nu fi supuși impozitării nu mai este compatibilă cu libertatea persoanelor.
Related Posts
20 de teze despre comunism →
O curiozitate de natură istorică: opțiunea comunistă reapare în competiția electorală după 31 de ani de absență →
Mitul întreprinzătorului de succes →
One Response to Două erori ale libertarianismului