Eseu

Published on iulie 13th, 2013 | by Lucian Sârbu

35

Democrația buzunarelor adânci

1. Problema: „democrația închisă”

Sociologul Barbu Mateescu a remarcat pe blogul său că democrația românească este o „democrație închisă”, care nu permite împrospătarea cu ușurință a clasei politice sau a partidelor principale de pe scena politică. Discuția s-a purtat în jurul condițiilor destul de drastice de înființare ale unui partid politic, condiții care, după cum probabil multă lume știe, încalcă flagrant dreptul la asociere, teoretic protejat de articolul 40 din Constituția României [1]. Dreptul la asociere ar garanta oricăror două persoane („asocierea” fiind prin excelență un act de constituire al unei mulțimi și, cum știm de la matematica de bază, o mulțime cu mai multe elemente e suficient să aibă două elemente) libertatea de a se asocia pe orice motiv legal ar dori ele: cultural, social, politic etc. Numai că în România, pentru ca respectivele două persoane să se asocieze între ele cu scopul formării unui partid politic, mai e nevoie să găsească alte 24.998 (douăzeci și patru de mii nouă sute nouăzeci și opt) de „asociați”. Ceea ce înseamnă că deși, teoretic, dreptul la asociere într-un partid politic nu e negat, practic, e transformat în ceva infernal.

Dacă ne referim strict la cerința numerică, atunci legea partidelor din România este cea mai drastică din spațiul european.

Nu este aici locul să analizăm și celelalte prevederi aberante și antidemocratice din legea care reglementează condițiile de formare, dar și de dizolvare, a partidelor politice (Legea 14 / 2003). Dacă ne referim strict la cerința numerică, atunci legea din România este cea mai drastică din spațiul european. Foarte multe țări europene permit formarea unui nou partid politic cu doar 1-10 membri. Altele cer câteva sute, cum era imediat după Revoluție și în România. Numai România cere 25.000 de membri, și nu oricum, ci egal răspândiți în jumătate din județele patriei. Aparent și în Portugalia și Finlanda ar mai fi la fel de greu de constituit un partid: e nevoie de 7.500, respectiv de 5.000 de membri fondatori la populații semnificativ mai mici decât populația României; dar acolo nu există condițiile privind obligativitatea repartizării uniforme a adeziunilor la nivelul întregii țări, existente în legea din România; practic, se poate forma un partid politic cu locuitorii unui cartier din Porto sau din Helsinki, oameni care au o problemă locală de rezolvat, pe care celelalte partide nu o rezolvă. În România așa ceva nu e posibil, deoarece obligă partidele să dovedească faptul că au susținere de masă repartizată uniform la nivel național, ceea ce înseamnă că dacă, să zicem, 25.000 de locuitori din Deltă vor să se asocieze într-un partid care să se numească Partidul Ecologist al Deltei care să-și propună strict protejarea ecohabitatului din Deltă, nu o pot face: trebuie să-și găsească sute de susținători la Botoșani, Oradea, București etc. E obligatoriu. Așa cere legea.

Însă democrația românească nu e „închisă” doar la nivelul constituirii partidelor ci și la alte niveluri. De exemplu, o altă barieră pusă în calea participării politice este pragul electoral ridicat: 5%. 5% este nivelul cel mai ridicat din Europa, deși aici există scuza, reală, că pragul de 5% mai e folosit și de alte țări europene și că în Rusia sau Turcia el este chiar mai ridicat, 7% respectiv 10%.

Singurul partid nou care a reușit să treacă de bariera depozitului electoral e PP-DD.

Totuși, nici condițiile de constituire a partidelor, nici pragul electoral nu reprezintă problema principală a unui partid nou apărut. Practica a dovedit că, până la urmă, cine vrea, poate: după ce parlamentul dominat de PSD a adoptat în 2003 Legea 14, au existat câteva cazuri de partide înființate cu 25.000 de semnături. Au existat, de asemenea, și cazuri de partide care au fentat cu grație pragul electoral (Conservatorii, UNPR, etc.). Însă un singur partid, și numai unul, a reușit să învingă a treia, și cea mai dură condiție a participării la competiția electorală. Este vorba de condiția depozitului electoral, impusă prin Legea 35/2008, așa zisa lege a „uninominalului”. Singurul partid nou care a reușit să treacă de bariera depozitului electoral e PP-DD. Și din păcate exact acest aspect este discutat cel mai puțin deși, în mod normal, în politică și în afaceri orice discuție ar trebui să pornească de la bani…

Dar despre ce este vorba? Conform legii electorale în vigoare, adică Legea 35/2008, articolul 29 alineatul 5, depozitul electoral este o sumă în valoare de 5 salarii minime brute pe economie [2] pe care partidele trebuie să o depună pentru orice candidat într-un cont la CEC înainte de depunerea candidaturilor și startul campaniei electorale. Suma se returnează numai candidaților acelor partide care au obținut 2% la alegeri. În cazul în care partidul nu obține 2%, banii din depozit se constituie venituri la bugetul de stat. Depozitul trebuie constituit indiferent că e vorba de candidaturi la Senat sau la Camera Deputaților. Astfel, având în vedere că în România sunt 452 de colegii electorale, rezultă că pentru a participa la alegeri cu liste complete la nivel național un partid politic trebuia să aibă disponibilă din start în decembrie 2012 o sumă echivalentă cu 2.260 de salarii minime pe economie, adică 1.582.000 de lei (15.820.000.000 lei vechi) adică, la cursul valutar din 9 noiembrie 2012, nu mai puțin de 350.000 euro. Cash!

Pentru a înțelege cât de importantă este acoperirea națională, e suficient să observăm că pragul electoral nu a fost trecut decât de partidele care au reușit să alinieze un set complet sau cvasi-complet de candidați: USL, ARD, UDMR și PP-DD [3]. Celelalte partide nu au obținut scoruri chiar rele, dar nu au avut suficiente resurse materiale pentru a putea alinia candidați în toată țara. De exemplu, Partidul „România Mare” a avut candidați în 286 de colegii (63,27%) și a obținut 201.000 voturi, deci o medie de circa 700 de voturi / candidat. Per ansamblu PRM a obținut sub 2%, deci a pierdut banii, dar dacă media s-ar fi păstrat la nivel național și PRM ar fi avut candidați în toată țara e de așteptat astfel că ar fi putut obține cu mult peste 300.000 de voturi și ar fi depășit cu siguranță pragul de 2%, ceea ce garanta primirea banilor înapoi. Partidul Ecologist a acoperit 177 de colegii (39,15%) și a obținut 116.000 de voturi, deci o medie de 655 de voturi / candidat. Ca și în cazul PRM, dacă media ar fi fost aceeași la nivel național și PER ar fi putut alinia 452 de candidați, partidul ar fi avut șanse reale să treacă de 2% și și-ar fi recuperat banii de depozit. Alte partide mai mici, de exemplu Partidul Popular, Partidul Alianța Socialistă sau Partidul Popular și al Protecției Sociale, care nu au avut resurse materiale decât pentru depunerea câtorva zeci de candidaturi, și-ar fi putut îndeplini alte obiective care țin de condițiile de legalitate pe care Legea 14 / 2003 le cere imperativ partidelor politice.

2. Europa. E cu ochii pe noi?

Dar care este situația, din acest punct de vedere, în alte țări ale Uniunii Europene? Oare mai există și în alte țări o asemenea taxă cerută partidelor politice care doresc să participe la competiția electorală? Bineînțeles că există, numai că în cazul României avem de-a face cu ceva unic, specific „democrațiilor originale”. În continuare vom urmări să identificăm următorul parametru: de câte salarii minime pe economie are nevoie un partid politic pentru a alinia candidaturi naționale complete, în toate statele Uniunii Europene precum și în alte câteva democrații euro-asiatice din afara UE. [4]

Statele UE (altele decât România) și obligativitatea constituirii unui depozit electoral: sinteză

– Austria – salariu minim aprox. 1.000 de euro [5]

Pentru alegerea Consiliului Național fiecare partid trebuie să depună 435 de euro (nerambursabili) la nivelul fiecărei circumscripții electorale. În Austria sunt 9 circumscripții. Deci pentru candidaturi complete e nevoie 3.915 euro, adică aproximativ 3,9 salarii minime.

– Belgia – nu există cerința de depozit electoral

– Bulgaria – salariu minim aprox. 158 euro

Se votează pe liste. Fiecare partid trebuie să depună 10.000 leva (aprox. 5.000 euro), adică 31.64 salarii minime,  pentru ca lista să fie acceptată.

– Cehia – salariu minim aprox. 312 euro

Pentru Camera Deputaților se cer aprox. 580 de euro pentru depunerea unei liste regionale de candidați. Sunt 14 regiuni, deci e nevoie de 8.120 de euro. La Senat votul e uninominal și e nevoie de aprox. 770 euro pentru fiecare candidat (rambursabili în condiții de performanță electorală). Sunt 81 de colegii, deci suma necesară pentru a acoperi toate colegiile e de 62.370 euro. În total, la deputați plus senatori rezultă o sumă totală de aprox. 70.490 de euro, adică 225,9 salarii minime.

– Cipru – salariu minim aprox. 900 euro [6]

E nevoie de 430 de euro / candidat. Teoretic, cum parlamentul cipriot are 56 de locuri, un partid care ar vrea să ocupe toate locurile ar avea nevoie de 24.080 de euro, adică 26,75 salarii minime.

– Croația – nu există cerința de depozit electoral

– Danemarca – nu există cerința de depozit electoral

– Estonia – salariu minim 320 euro

Se cere un depozit 2 salarii minime pe economie pentru fiecare candidat. Cum parlamentul estonian are 101 locuri, teoretic un partid are nevoie de 202 salarii minime pentru a le ocupa pe toate.

– Finlanda – nu există cerința de depozit electoral

– Franța – nu există cerința de depozit electoral

– Germania – nu există cerința de depozit electoral

– Grecia – salariu minim 480 de euro

În Grecia salariul minim a scăzut constant în ultimii ani, odată cu criza, de la mai mult de 800 de euro la 480 de euro astăzi. În cazul candidaților se cer 147 de euro, nerambursabili, și votul e uninominal. Parlamentul grec are 300 de locuri, deci un partid politic care vrea să ofere candidaturi în toate colegiile are nevoie de 44.100 euro, adică 91,87 salarii minime. Înainte de criză

– Irlanda – salariu minim 1461 euro

În cazul alegerilor pentru Camera Reprezentanților e nevoie de 500 de euro pentru fiecare candidat. Cum e vorba de 166 de locuri (vot uninominal) rezultă că un partid are nevoie, pentru a înscrie în alegeri candidați pentru toate locurile, de 83.000 de euro, adică 56,8 salarii minime. În realitate, la alegerile din 2011 nici un partid nu a aliniat mai mult de 104 candidați.

– Italia – nu există cerința de depozit electoral

– Letonia – salariu minim 287 euro [7]

Fiecare partid trebuie să plătească aprox. 1.450 de euro, adică 5,05 salarii minime.

– Lituania – salariu minim 289 euro

Fiecare partid trebuie să plătească 20 de salarii minime pentru lista de candidați. Lista trebuie să aibă cel puțin 25 de candidați și banii se rambursează dacă partidul obține cel puțin 5%.

– Luxemburg – nu există cerința de depozit electoral

– Malta – nu există cerința de depozit electoral

– Marea Britanie – salariu minim 1265 euro

Pentru Camera Comunelor, unde se votează uninominal, se cere un depozit de aprox. 580 euro pentru fiecare candidat. Teoretic un partid poate alinia 600 de candidaturi, deci suma totală e de 348.000 de euro, adică 275 salarii minime.

– Olanda – salariu minim 1.460 euro

Numai partidele extraparlamentare (deci care nu au câștigat locuri în parlament la ultimele alegeri) trebuie să depună o garanție de 11.250 euro, adică 7,70 salarii minime.

– Polonia – nu există cerința de depozit electoral

– Portugalia – nu există cerința de depozit electoral

– Slovacia – salariu minim 337 euro

E nevoie de o sumă fixă de aprox. 16.500 euro pentru fiecare partid înscris în cursa electorală, adică 49 de salarii minime.

– Slovenia – nu există cerința de depozit electoral

– Spania – nu există cerința de depozit electoral

– Suedia – nu există cerința de depozit electoral

– Ungaria – nu există cerința de depozit electoral

În concluzie: analizând cerințele specifice din 27 state UE altele decât România, putem conchide că:

• în 15 state nu e nevoie de nici un fel de depozit electoral, partidele fiind libere să participe la alegeri fără nici un fel de restricții;
• În alte 12 state raportul dintre depozitul electoral maxim necesar și salariul minim variază între un minim de 3,9 în Austria și un maxim de 275 de salarii minime în Marea Britanie;
• media raportului de mai sus, în cele 11 state, este de 67,9 salarii minime, în timp ce mediana (dacă eliminăm extremele, adică Austria și Marea Britanie) e de numai 53,61 salarii minime.

România reprezintă pur și simplu un caz special în cadrul Uniunii Europene.

Ceea ce înseamnă că România, unde acest raport este de 2.260 de salarii minime, reprezintă pur și simplu un caz special în cadrul Uniunii Europene. Nu doar că este țara cu cea mai restrictivă politică pentru candidaturi și partide, dar pur și simplu politica restrictivă e din altă specie chiar și decât cea practicată în următoarele două cele mai restrictive țări din UE: Marea Britanie și Cehia. Graficul de mai jos, în care am introdus cele 12 țări plus România, este relevant.

Și totuși, cu cine seamănă România? Poate veți fi surprinși, dar România nu e deloc unică în contextul euro-asiatic. Legea electorală din România își găsește corespondent în țări precum:

– Ucraina – salariu minim 111 euro

Fiecare partid trebuie să depună un depozit în valoare de 2.000 de salarii minime. Depozitul se returnează doar partidelor care intră în parlament.

Welcome to Tadjikistan!

– Tadjikistan – salariu minim 13 euro (80 somoni tadjici)

Se cere un depozit electoral de 7000 somoni tadjici, adică 87,5 salarii minime pentru fiecare candidat. Orice discuție e de prisos…

– Kazahstan – salariu minim de 88 de euro

Se cer 15 salarii minime pentru fiecare candidat, în vreme ce o listă completă poate conține 98 de candidați. Există un sistem complicat de rambursare a banilor, în funcție de diverse praguri electorale, dar per ansamblu un partid, înainte de a visa la rambursarea banilor, dacă vrea să intre în alegeri cu listă completă de candidați trebuie să facă dovada unui depozit de 1.470 de salarii minime. Se pare însă că majoritatea partidelor nu listează decât maxim 40-50 de candidați, câți ar fi necesari pentru o majoritate parlamentară în cazul câștigării alegerilor.

Și chiar și aceste țări sunt excepții. În alte țări de la Est de România, cum ar fi  Belarus, Moldova, Rusia, Kîrgîzstan, Turcia, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, condițiile pecuniare nu sunt cu mult diferite de cele din media țărilor Uniunii Europene. Restricțiile de participare se manifestă mai degrabă prin cerințe formale (de exemplu în Rusia un partid nou are nevoie de 150.000 de semnături de susținere pentru a putea candida la alegerile de Dumă, ceea ce nu e chiar dificil de obținut, având în vedere că Rusia are 150 de milioane de locuitori).

3. Ar trebui să ne facem griji?

Există două puncte de vedere privitoare la depozitul electoral. Unul pro- și altul contra. Justificarea celor care susțin cerința unui depozit electoral este aceea că în felul acesta sunt îndepărtați candidații neserioși, care știu că nu au șanse reale și se bagă și ei printre picioarele „oamenilor mari” mai mult ca să încurce treaba decât ca să candideze cu adevărat. Punctul de vedere opus susține că, prin legarea candidaturii de niște cerințe materiale, se încalcă astfel în mod flagrant dreptul de a fi ales.

Test de seriozitate sau test de eligibilitate?

Dreptatea este, cu siguranță, de partea amândurora, cu o singură condiție: depozitul electoral să funcționeze ca un test de seriozitate, nu ca un test de eligibilitate. Ori, din nefericire, dacă un depozit electoral în valoare de 500 de lire sterline chiar e un test de seriozitate pentru un candidat din Marea Britanie (practic, chiar și un șomer britanic își poate permite acest depozit) pentru un român o sumă de aproape 3 ori mai mare decât salariul mediu pe economie nu este altceva decât un test de eligibilitate și plasează România în vecinătatea rușinoasă a unor democrații extrem de „performante” precum cele amintite mai sus.

Să ne uităm un pic la nivelul veniturilor. În septembrie 2012 doar în 11 județe din 41 economiile populațiile depășeau suma de 3.500 RON pentru fiecare locuitor. [8] În 12 județe economiile populației nici măcar nu ajungeau la suma de 2.500 RON pentru fiecare locuitor, deci e de presupus că majoritatea covârșitoare a populației, dacă ar fi decis să militeze în cadrul unui partid politic și eventual să-și depună candidatura, nu ar fi avut suficienți bani. Este evident că suma de 5 salarii minime pe economie este prohibitivă pentru o parte importantă a populației și, pe cale de consecință, pentru partidele politice minore, care nu dețin posturi publice și nu se pot finanța decât din cotizațiile membrilor. În România e nevoie de niște buzunare foarte adânci pentru ca un partid politic să-și permită luxul de a participa la viața politică. Ca nivel al salariilor, doar 4,5% dintre salariați aveau în primăvara lui 2012 salarii brute de peste 5.000 RON (corespunzând unui salariu net de peste 3.500 RON). [9] 4,5% dintr-un număr de cca. 4,3 milioane salariați înseamnă în jur de 150.000 de oameni, adică 0,83% din cetățenii înscriși pe listele electorale. Presupunând că nu aveau ce altceva să facă cu banii decât să candideze la alegerile generale, cam aceștia erau românii care din munca lor pe o lună și-ar fi permis să intre în viața politică în toamna lui 2012. Altfel zis, să-și exercite și dreptul de a fi ales, nu doar pe acela de a alege. Restul de 99,17% ar fi trebuit să aibă suficient de mulți bani puși deoparte pentru a-și exercita acest drept.

Cum se face că avem la putere niște partide și niște politicieni așa de performanți și de inteligenți, adevărați ași ai finanțelor, și totuși România stă așa de prost la capitolul economic?

Dar să presupunem că partidele românești – care sunt persoane juridice – s-ar autogestiona altfel decât persoanele fizice. Ar avea acces la resurse mai mari decât un cetățean obișnuit și ar avea astfel și un trai mai profitabil. Între ciclurile electorale (care durează 4 ani) ar avea timp să pună deoparte profitul strâns din cotizațiile membrilor și din alte surse legitime astfel încât atunci când vin alegerile să nu fie o problemă vărsarea sumei de 1,5 milioane RON în vistieria statului pentru dreptul de a participa la alegerile generale. Altfel zis, să presupunem că partidele românești nu trăiesc ca simplii cetățeni, din salariu, ci ar fi companii în toată regula, firme cu contabilitate serioasă și specialiști financiari la pupitru. Din păcate, dacă ne uităm pe cifrele care definesc economia românească, remarcăm cu tristețe că profitul mediu în companiile românești a fost în 2011 de 9.008 RON (aprox. 2.000 de euro) [10] deci un partid politic care ar funcționa ca o firmă oarecare din România ar avea nevoie de 175 de ani pentru a putea strânge banii necesari candidaturilor.  Asta, dacă își dosește banii la saltea și presupunem că banii nu se devalorizează. Dacă îi investește într-un fond cu randament mediu anual de 5% ar avea nevoie de ceva mai puțini ani. Doar 45. De aici rezultă un singur lucru: cele patru partide / coaliții amintite mai sus (USL, ARD, PP-DD, UDMR), singurele care au reușit să dispună de sumele imense necesare candidaturilor la nivel național, nu au funcționat în perioada ciclului electoral ca o firmă medie din economia românească. Ci mult mai performant! Ceea ce ne facem să ne întrebăm stupefiați: cum se face că avem la putere niște partide și niște politicieni așa de performanți și de inteligenți, adevărați ași ai finanțelor, și totuși România stă așa de prost la capitolul economic?

4. În loc de concluzii

Un asemenea sistem electoral în care candidații și partidele eligibile sunt sever pre-selectați pe criterii pecuniare înainte de desfășurarea propriu-zisă a alegerilor pare să aibă ca primă consecință dezinteresul cetățenilor față de vot și demobilizarea acestora. Atât la alegerile generale din 2008, cât și la alegerile din 2012 prezența la vot a fost foarte scăzută și nu poate fi explicată doar prin emigrarea masivă din ultimii ani. În 2008 au fost prezenți 39,2% din numărul celor înscriși pe listele electorale și în 2012 41,2%, ceea ce este surprinzător ținând cont de faptul că vara lui 2012 a fost bogată în evenimente electorale (alegerile locale și referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu) care păreau să indice faptul că numărul românilor interesați de viața politică e undeva în jur de 10 milioane, adică 55% din numărul celor (încă) înscriși pe listele electorale.

Sistemul e cu atât mai pervers cu cât, prin intermediul mass-media, le inculcă oamenilor ideea că de fapt ei sunt vinovați de faptul că nu vin la vot, nu politicienii, vorbindu-se ritos chiar de „votul obligatoriu”.

Dezinteresul nu poate fi corelat decât cu slaba ofertă electorală. Practic, oamenii nu au de ales decât între candidații câtorva partide, în general cele care s-au sucit și răsucit deja la guvernare în ultimii 13 ani. E normal așadar ca mulți oameni să fie dezamăgiți și să aibă sentimentul că nu mai au cu cine să voteze, drept pentru care nici să nu voteze. Sistemul e cu atât mai pervers cu cât, prin intermediul mass-media, le inculcă oamenilor ideea că de fapt ei sunt vinovați de faptul că nu vin la vot, vorbindu-se ritos chiar de votul obligatoriu – de parcă oamenii simpli sunt cei care au creat barierele aberante ce se ridică împotriva participării politice, și ei, nu politicienii, ar fi vinovați de faptul că buletinele de vot sunt sărace în opțiuni și oferte. Ceea ce se fac politicienii că nu înțeleg e faptul că însăși absența reprezintă un vot. Pe cetățenii care nu se prezintă astăzi la vot frica de amendă nu îi va putea împiedică să vină la vot, dar să mâzgălească aiurea buletinul de vot și să-l invalideze. Dacă ar fi consecvenți cu ei înșiși politicienii ar trebui să vorbească și de pedepsirea celor care „își bat joc” de hârtia pe care statul o cheltuie cu buletinele de vot invalide.

Demobilizarea se produce nu doar la nivelul cetățenilor, ci și al partidelor. Un partid mic este obligat ca, în loc să-și cheltuie resursele – câte or fi ele – pe campania electorală, el să predea statului aceste resurse pentru a-și putea prezenta candidații. Cu 350.000 de euro un partid ar fi putut cumpăra în campania din 2012:

• 250-300 de minute de publicitate electorală la o televiziune centrală;
• 60 de milioane de fluturași A3;
• 5-6 milioane de clickuri prin Google Adwords;
• 1,5-2 milioane de „like-uri” (reale) pe Facebook.

Având în vedere că partidul respectiv are banii blocați în depozitul electoral, ei nu intră în piața de publicitate, ci stau undeva, într-un cont al statului. Cum e greu de crezut că un partid extraparlamentar ar dispune de alte sute de mii de euro pe lângă cei blocați deja de stat, se ajunge la situația în care campania electorală să se desfășoare apatic și partidele să nu aibă suficiente resurse de comunicare. Firmele de publicitate și mass-media independentă ar trebui să știe că legea electorală în vigoare le-a privat în toamna lui 2012 de încasări în valoare de 2.236.500 RON (TVA inclus) – atât au însumat depozitele electorale ale partidelor care nu au intrat în parlament, și pe care statul, conform legii, le-a rechiziționat. În mod normal aceștia erau bani care s-ar fi dus în materiale publicitare pentru candidați. Ghinion. N-a fost să fie.

E prea târziu, și nici măcar USL-ul nu e nevinovat pentru transformarea în rău a democrației românești.

O a doua consecință e aceea că deja e prea târziu pentru ca sistemul să mai poată fi schimbat din interior. Pentru că de fapt e astfel făcut încât să nu fie schimbat și să funcționeze în propria sa logică dominată de bani, timp nedefinit. Dacă mâine s-ar prezenta la vot doar 1.000 de români care ar vota 50% cu un partid, 30% cu altul și 20% cu al treilea, istoria va consemna pentru posteritate doar rezultatele, nu și absenteismul. Unui partid nou și din afara sistemului îi va fi foarte greu să penetreze în interiorul sistemului pentru că va trebui să facă de la bun început rost de o sumă imensă de bani. Povestea frumoasă a democrației românești, începută într-o după amiază călduță de decembrie 1989, cu partide născute pe stradă, din dorința oamenilor simpli și lipsiți de alte mijloace materiale în afara entuziasmului, s-a transformat încetul cu încetul într-un sistem obscen de tip oligarhic. Vinovate de acest lucru sunt toate partidele și coalițiile care s-au perindat la guvernare, pentru că toate au mai pus o cărămidă la obscenitatea sistemului: unii au mărit pragul electoral, alții au înăsprit condițiile de formare a unui partid, alții au introdus depozitul electoral etc. E prea târziu, și nici măcar USL-ul nu e nevinovat pentru transformarea în rău a democrației românești: în 2012, când s-a pus problema modificării legii electorale, ei au preferat să elaboreze un proiect de lege care i-ar fi asasinat politic pe cei din opoziție (PDL-iștii), fără să se atingă de cerința depozitului electoral.

Dar modificările au fost făcute încetul cu încetul, progresiv, pe parcursul a două decenii, probabil pentru ca opinia publică să nu fie șocată la descoperirea diferențelor enorme dintre libertatea câștigată imediat după 22 decembrie 1989 și „libertatea” zilelor noastre. Dacă schimbarea s-ar fi produs brusc: se mărește numărul de membri necesari înființării unui partid de la 251 la 25.000, se mărește pragul electoral de la 1% la 5%, un partid nu mai are dreptul să înregistreze gratis candidați, ci numai dacă dispune de 350.000 de euro – atunci toată lumea ar fi sărit ca arsă că se reinstaurează dictatura în România. Așa, introducându-se progresiv modificările, în pași mici, nimeni nu a observat nimic, ba mai mult, se pare că intelectualii publici grupați în „societatea civilă”, adică spiritele critice de la care ne-am fi așteptat să reacționeze și să protesteze, chiar i-au dat sistemului o mână de ajutor. [11]

Pentru ca sistemul să poată fi schimbat din interior, atunci accesul în interiorul sistemului ar trebui să fie îndeajuns de facil încât o forță politică novatoare și bine intenționată să poată face corecturile necesare pe legile care guvernează câmpul politic, pentru ca democrația de la București să devină mai deschisă decât este acum. Ceea ce nu e cazul, tocmai fiindcă nu vorbim de un acces facil. Presupunând că se va găsi un asemenea partid, el va porni de la bun început cu un handicap de  350.000 de euro datorați vreunui „sponsor generos” (cum a fost George Becali pentru Partidul Noua Generație) sau unui grup de „sponsori generoși”. Cu toate raporturile de subordonare ce ar rezulta dintr-o astfel de îndatorare. De aceea eu personal cred că numai o intervenție de la Bruxelles mai poate democratiza legislația politică din România. Asta dacă excludem soluția „o nouă revoluție” (violentă) pe care nu cred că o dorește nimeni. Dar chiar și așa, se pune întrebarea: cine sesizează autoritățile de la Bruxelles? Când? Cum? În Parlamentul European suntem reprezentați numai de parlamentari ai unor partide (evident… aceleași!) care nu au nici un interes să facă zgomot pe marginea diferenței uriașe dintre ceea ce i se cere unui candidat „no name” în România și ceea ce i se cere în restul țărilor europene.

O a treia consecință e că se forțează formarea de alianțe electorale nefirești și lipsite de substanță. În alte țări asemenea alianțe pot funcționa decenii întregi pentru că se bazează pe afinități reale. La noi, o alianță precum ARD nu a dansat decât … o toamnă și acum aflăm de la televizor că respectivii se iubeau atât de mult, încât au ajuns, la doar câteva luni de la momentul alegerilor, să se certe ca la ușa cortului. De fapt explicația e simplă: în toamnă micro-partidele de genul Noua Republică, Forța Civică sau PNȚ-CD nu ar fi avut nici o șansă să găsească banii necesari pentru un set complet de candidaturi și o campanie electorală de forță. Dar ar fi putut „ciupi” un pic din electoratul PDL. Ceea ce PDL-ului, aflat în regres electoral, nu îi convenea deloc. De aceea au apelat cu toții la pălăria mai mare a ARD, profitând de faptul că PDL, care dispunea de fonduri suficiente, nu-și permitea să piardă nici măcar un vot. Calculul a fost unul meschin, mercantil, politicianist, nu unul care să se bazeze pe vreo rațiune politică pozitivă. Nu putem să nu ne întrebăm ce fel de guvernare ar fi asigurat politicienii ARD dacă s-ar fi întâmplat prin absurd să ajungă la putere, având în vedere că după alegeri s-a dovedit că nu se suportau unii pe ceilalți?!

În sfârșit, ultima consecință – și cea mai gravă – e că partidele ajung la guvernare sau în parlament fiind deja pline de datorii față de sponsorii lor. Ceea ce înseamnă că există șanse mari ca guvernarea sau activitatea de legiferare să fie viciate de interesele sponsorilor. Deoarece pe lumea asta nimic nu e gratis.

Putem face ceva împotriva acestei stări de fapt? Nu știu. Percepția pe care o au românii asupra partidelor nu e deloc încurajatoare [12], dar cu toate acestea partidele rămân niște componente esențiale ale democrației. De aceea neîncrederea în partide e de fapt neîncredere în democrație. Și totuși, chiar dacă oamenii sunt supărați pe partide, reîntoarcerea la epoca partidului unic nu este o soluție. Așa că, pentru moment, cred că e bine ca tot mai multă lume să înțeleagă măcar cum funcționează de fapt democrația în România și de ce le este buletinul de vot așa de sărac în opțiuni. Cred că este esențial ca oamenii să înțeleagă că nu e vina lor că nu au de ales, că democrația chiar funcționează, și că, dacă lucrurile nu par să funcționeze acum așa cum și-ar dori, nu funcționează tocmai din cauză că la noi nu e democrație în adevăratul sens al cuvântului. Este … altceva. Tehnic, putem s-o numim „oligarhie”, practic, e o democrație, reală, dar numai pentru cei cu buzunarele foarte adânci.

–

Note

[1] „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.”

[2] La alegerile din decembrie 2012 suma a fost de 3.500 de lei, azi ar trebui să fie 4.000 de lei.

[3] PP-DD a avut candidați în 446 de colegii. La alegerile din 2008 au mai reușit să depună candidaturi suficiente PNG (partidul cumpărat de Gigi Becali de la fostul primar al capitalei, Viorel Lis; la acea dată Gigi Becali era cel mai bogat român, cu o avere estimată de 1,5 miliarde euro) și PRM (care a avut candidați în 97% din colegii). PRM și-a recuperat banii, dar nu a mai intrat în Parlament în timp ce PNG a fost la un pas să treacă de 2%. Restul partidelor, ca și în 2012, abia au reușit să încropească niște candidaturi anemice, pierzând toți banii.

[4] În continuare am folosit date dintr-un studiu mai vechi al Pro Democrația (http://www.apd.ro/files/publicatii/25plus2_Modele_electorale_II_Actorii_procesului_electoral.pdf) coroborate cu informațiile de pe situl http://www.ipu.org/parline-e/parlinesearch.asp și alte surse similare, precum și datele Eurostat prelucrate de serviciul Google Public Data (http://www.google.com/publicdata/) și datele disponibile privind alegerile în diverse țări euro-asiatice de pe situl OSCE (www.osce.org). Am încercat să înțeleg cât mai bine sistemele electorale din celelalte țări, dar orice completare sau corectură este binevenită.

[5] Deși Austria nu are un salariu minim oficial, pe diverse ramuri el este stabilit la 1000 de euro.

[6] La fel ca în cazul Austriei, Cipru nu are un salariu minim național ci mai multe salarii minime pe diverse ramuri de activitate.

[7] Informația nu e confirmată pe situl OSCE, care lasă de înțeles că la ultimele alegeri nu a fost nevoie de depozit electoral.

[8] v. http://www.econtext.ro/finante-banci/banci/harta-economiilor-cati-bani-au-economisit-romanii-din-toate-judetele-tarii-vezi-cate-luni-am-rezista-doar-cu-banii-pusi-deoparte-si-ce-judete-ar-cadea-primele.html

[9] v. http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-12086613-salariile-transe-venit-peste-doua-milioane-romani-castiga-sub-1500-lei-milion-intre-1500-3000-lei-4-5-peste-5000-lei.htm

[10] v. http://adevarul.ro/economie/afaceri/afacerea-romani-zero-profit-zero-angajati-zero-vanzari-1_50b64cfc7c42d5a663a5a28a/index.html

[11] Relevant e textul acesta din toamna lui 2012 al politologului D.P. Aligică, apropiat de dreapta conservatoare: http://www.revista22.ro/cartelul-politic-transpartinic-si-liberalizarea-pietei-politice-romnesti-18450.html

[12] În aprilie 2013 doar 13% dintre români aveau încredere în partidele politice. v. http://www.evz.ro/detalii/stiri/sondaj-ccsb-romanii-nu-sunt-multumiti-de-ministrii-guvernului-ponta-1034577.html

Tags: alegeri românia, depozit electoral, sisteme electorale, uninominal

About the Author

Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.

Related Posts

16 noiembrie: o victorie a diasporei… interne? →

Deficitul ideologic →

Cheia geopolitică a alegerilor prezidențiale din România →

Pluripartidism și democrație originală →