Pierderea de identitate a stângii europene
În seara zilei de 3 iulie a.c. am avut ocazia să-l revăd pe Adrian Năstase la Televiziunea Română, în cadrul emisiunii „Prim-plan”. În mod obişnuit nu urmăresc această emisiune, dar ceea ce am văzut din ea acum mi s-a părut cât se poate de ilustrativ.
Adrian Năstase era invitat în calitate de specialist în relaţiile internaţionale, pentru a comenta criza din Egipt şi în particular intervenţia armatei. A înşirat numai platitudinile vulgatei euro-atlantiste despre democraţii cei buni şi islamiştii cei răi, sau despre stabilitatea geo-strategică a Orientului spre uzul binefăcător al Occidentului. Ceea ce m-a contrariat mai mult a fost însă altceva: atunci când a invocat acţiunea militarilor susţinuţi de Statele Unite în America latină, Adrian Năstase a afirmat că aceştia au ţinut sub control „exuberanţele sistemului civil” şi „derapajele” din ţările respective. Altfel spus, dictaturile militare au constituit un factor binevenit de stabilitate, iar luptătorii pentru libertate nu au fost decât nişte exaltaţi care aţâţau la dezordine.
O astfel de aserţiune îl compromite pe emitent în primul rând ca analist. Să te referi la dictatorii latino-americani cu termenul inocent de „militari”, fără a preciza despre ce fel de militari era vorba, sau să-i reduci pe opozanţii acestora la statutul derizoriu şi uşor peiorativ de „exuberanţi” săriţi de la locul lor, înseamnă fie a simplifica până la grotesc analiza, fie a încerca să manipulezi. În ambele situaţii probitatea profesională este anulată.
În al doilea rând, afirmaţia îl compromite pe autorul ei ca om de stânga. Un om de stânga, un social-democrat mai exact, nu are cum să prefere dictaturile, indiferent dacă sunt capitaliste sau comuniste. Nici măcar euro-comuniştii nu le preferă, criticând degenerarea birocratică a „socialismului real”. Să nu mi se spună că generalii reprezentau răul mai mic ori singura soluţie împotriva grupărilor comuniste însetate de sânge!… Acolo rezistenţa a cuprins opţiuni dintre cele mai diverse, de la guerillele marxiste până la democraţia creştină.
Despre Adrian Năstase am mai scris ocazional pe Critic Atac. Am susţinut că a fost condamnat în mod abuziv şi l-am apreciat drept un prim-ministru mai bun decât alţii, în sensul că a dat dovadă de mai multă coerenţă decizională. Nu l-am considerat însă niciodată un social-democrat, nici măcar un democrat pur şi simplu. Face parte din acelaşi sistem oligarhic şi clientelar ce caracterizează politica românească, în care numai băsismul, cu practica poliţiei politice, operează o distincţie dar în sens negativ. Puţini oameni din Partidul Social-Democrat sunt cu adevărat de stânga.
Poziţia lui Adrian Năstase reflectă totodată o tendinţă general-europeană: social-democraţia a încetat să mai fie de stânga sau de centru-stânga; a renunţat la programul popular, şi-a însuşit argumentele retoricii liberale şi susţine iniţiative mai dragi multinaţionalelor decât sindicatelor. Democratizarea deciziei economice şi controlul maselor asupra guvernanţilor au căzut în desuetudine, fiind înlocuite cu „regula de aur” a deficitului bugetar şi cu pretinsa raţiune superioară a clasei politice.
Cauzele fenomenului sunt multiple. Nu o să amintesc aici decât una de ordin subiectiv, şi anume friabilitatea morală a naturii umane. Toţi politicienii, indiferent de partid, odată ce ajung deputaţi sau miniştri riscă să cedeze la ispitele puterii. Locul principialităţii doctrinare îl ia astfel satisfacerea vanităţii sau a interesului personal, care se realizează mai uşor în interiorul unui sistem elitist, relativ endogam şi incontrolabil, la adăpost de orice sancţiune electorală semnificativă. Tocmai de aceea organizaţiile precum Syriza crează panică în rândurile establishment-ului, deoarece propun nu doar alţi politicieni, ci o altă politică.
Friabilitatea morală a decidenţilor nu poate fi contracarată decât printr-o presiune structurală, care să prevaleze în raport cu slăbiciunea individuală. În perioada postbelică această presiune au exercitat-o în Occident sindicatele şi o parte a organizaţiilor civice, precum şi ameninţarea comunismului – atâta timp cât acesta a beneficiat de o anumită forţă de atracţie. Per a contrario, este concludentă corespondenţa dintre deplasarea Partidului Laburist către centru, respectiv ieşirea sa de sub influenţa mişcării sindicale sub conducerea lui Tony Blair.
Astăzi, pe fondul dezindustrializării şi al delocalizărilor, sindicatele sunt în regres, iar blocul comunist nu mai există ca să tempereze manifestarea neinhibată a capitalismului, care i-a atras în logica lui şi pe socialiştii „oficiali”. Prin urmare, este deschisă calea demantelării statului social, fie prin aşa-zisa eficientizare – adică prin subordonarea instituţiei publice faţă de interesele private de pe piaţă –, fie prin renunţarea la legislaţia asistenţială naţională în contextul federalizării europeniste.
Spiritul stângii nu va redeveni actual decât în condiţiile unei noi mobilizări civice. În România cel puţin, aşa ceva nu se întrevede pe termen scurt. În Occident par să fie mai multe şanse, întrucât acolo există o tradiţie a protestului mai bine asimilată în mentalul colectiv. Esenţial este ca oamenii să conştientizeze un lucru: drepturile politice şi sociale nu au fost dăruite ci câştigate, şi nu sunt de la sine înţelese. Deşi unora le pare inimaginabil, fără angajamentul democratic ele se pot pierde, chiar mult mai rapid decât au fost obţinute.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
„Detectorul biografic” și rolul său în elecțiunea politică cu un studiu de caz introductiv →
Mitul întreprinzătorului de succes →
„Adio” PSD, „bun venit” totalitarism! →
Nu mai pot ăștia de panică atunci cînd aud de Syriza. Oligarhia are mijloacele de producție necesare pentru modificărea de conștiință. Schimbarea ce stă să se producă se va face ca și pînă acum de sus în jos aportul maselor fiind doar pentru legitimare așa cum scrie la carte. Cît despre social democrați, ce se naște din Bernstein neoliberalism servește…
Hm, dacă nu le-ar păsa de SYRIZA, atunci nu ar fi închis televiziunea publică (în eventualitatea accederii la putere SYRIZA nu s-ar putea exprima decât prin intermediul televiziunii publice). Dar, e adevărat, însuși faptul că au închis televiziunea publică e o dovadă că au început deja să… „lucreze”.
Lucian, știm foarte bine că Grecia nu are o politică suverană. Marionetele stau cu teamă atît în privința Syriza cît și în privința KKE dar mai ales față de o eventuală coaliție între cele două. Păpușarii însă nu dau doi bani. Au ei metode și pentru deturnarea Syriza
Și încă ceva, teama marionetelor nu este față de Syriza în mod special ci față de faptul că o eventuală accedere la putere din partea Syrizei ar însemna căderea lor în dizgrația păpușarilor