Masacrul câinilor, ofilirea Brigittei Bardot și impotența lui Cristian Tudor Popescu
Cunoscut pentru accese periodice de excitație furioasă, Cristian Tudor Popescu, care vrea să tranșeze problema maidanezilor în articolul Câini și oameni (publicat pe 4 septembrie 2013 pentru a 3-a oară, după propria confesiune a nervosului autor), n-ar merita de fapt un răspuns. Dar pentru că sunt și tineri de bună calitate ce se simt derutați de „argumentele” împroșcate de cunoscutul ziarist, o punere la punct devine obligatorie.
„Teza” de bază a agitatului personaj mediatic este că mila față de maidanezi este ipocrită, deoarece oricum noi exterminăm nenumărate animale și insecte. Evident, un pseudo-argument. De ce?
- Mai întâi: faptul că exterminăm unele animale (chiar foarte multe) nu arată deloc că așa și trebuie să facem, că suntem îndreptățiți să o facem, și, deci, că nu avem de ce să ne rușinăm. Faptul că așa este nu arată că așa și trebuie să fie! După pseudo-logica lui CTP, s-ar zice că nu trebuie să ne fie rușine de noi acte de corupție, pentru că oricum suntem zilnic implicați în diverse acte de corupție. Ridicol, desigur! În realitate, oamenii sunt capabili să recunoască imoralitatea corupției, chiar dacă, din motive complicate (dar limpede explicate în teoria socială), ei nu renunță la corupție: analog, putem recunoaște cruzimea și imoralitatea masacrului câinilor, chiar dacă continuăm să mâncăm carne și deci să tolerăm sacrificarea altor animale. Aici nu e vorba de fariseism, ci de neputința (arhifamiliară) a omului de a duce o viață morală perfectă.
- Dar, dacă tot nu suntem perfecți, de ce oare ne mai lamentăm cu privire la masacrul câinilor? Foarte simplu (chiar dacă prea greu de înțeles pentru CTP): este valabil principiul ”faptul că nu poți face totul nu e o scuză ca să nu faci nimic”. Acest principiu respinge cinismul propagat de CTP, cinismul ideii că oricum suntem călăi de animale, deci putem omorî oricât de multe. Dacă nu putem renunța la sacrificarea unor animale, asta nu înseamnă că avem liber să omorâm fără limită, deci că putem masacra câinii fără reticențe. Dacă suntem adesea cruzi, asta nu înseamnă că putem fi oricât de cruzi și că ar fi o simplă ipocrizie sa ne abținem de la cruzime. Cruzimea rămâne un lucru rău, și orice apel la evitarea cruzimii (atunci când se poate) este ceva pozitiv, chiar dacă niciodată nu sunt eliminate toate cruzimile.
- În al doilea rând, aici e implicată o generalizare stupidă: toate animalele și insectele sunt tratate la fel, ca și cum ar fi toate o apă și un pământ. CTP insinuează că nu e nici o deosebire între a ucide un gândac și a ucide un câine: dacă nu ne lamentăm privind masacrarea gândacilor, de ce ne-ar afecta masacrarea câinilor? La o asemenea perlă, nu poți să nu îți amintești de celebra constatare a lui William Blake, marele poet romantic britanic: „a generaliza înseamnă a fi idiot”. Dacă CTP nu vede nici o deosebire între gândaci și câini, cazul lui e chiar mai grav decât s-a crezut: nu e vorba doar de accese suspecte de furie, ci de un veritabil handicap mintal. Dacă însă el vede deosebirea, dar nu-i pasă de ea, atunci e altceva: e un handicap moral. Indiferent de caz, nu este OK.
- Sigur că cineva poate pretinde că și gândacii, și câinii sunt vietăți, deci trebuie tratați la fel. Argumentul este însă greșit: nu scrie nicăieri că toate vietățile trebuie tratate la fel. Vietățile au între ele asemănări de familie (cum ar spune Ludwig Wittgenstein) dar nu sunt toate același lucru ambalat diferit. Animalele sunt foarte diferite, au grade de dezvoltare foarte variate, au capacități psihice și reacții foarte diferite, grade de inteligență și sensibilitate diferite. În realitate, la nivel micro există vietăți care sunt mai aproape de natura inanimată decât de celelalte vietăți, există nenumărate vietăți care n-au mai nimic comun cu omul, după cum există și vietăți mult mai apropiate de om (așa cum sunt cimpanzeii sau câinii). Așa cum atestă etologia (dar știu toți oamenii de bun simț, fără să fi studiat problema), câinii sunt capabili de multă sensibilitate, de multă inteligență practică și emoțională, și au multe reacții comportamentale comune cu omul. Din acest motiv, a-i pune pe același plan cu gândacii este stupid. Copiii sesizează această diferență, chiar dacă CTP nu.
- Gândirea bazată pe principiul „dacă exterminăm netulburați gândacii, putem extermina netulburați și câini” este la nivelul gândirii acelor compatrioți (se zice că erau romi, dar cine știe?) care au mâncat lebedele de la Schönbrunn: într-adevăr, dacă mâncăm rațe, de ce n-am mânca și lebede? După CTP, n-ar exista nici un motiv. Ce atâta ipocrizie? E animal? Atunci e de mâncat (sau măcar de ucis).
- În realitate, răspunsul la întrebarea de mai sus e simplu, și se rezumă într-un singur cuvânt: cultură. Există ceva numit cultură, care ne face în stare să tratăm lebăda ca animal ornamental (și să o încărcăm cu valori simbolice și cu o mitologie, pe care, desigur, producătorii de science-fiction sau ziariștii reciclați de evenimente nu-s obligați să o cunoască) – și nu să o mâncăm ca pe rață. Lebăda ocupă, în viața umană, alt loc decât rața… are alte semnificații și valori culturale. Și, în mod analog, câinii ocupă alt loc în viața umană decât gândacii sau viermii. Capacitatea lor de a participa la viața oamenilor, de a empatiza, de a ajuta impune (oricărui om civilizat) respect.
- Arată însă asta că ar trebui să protejăm câinii? Răspunsul este da. Câinele, ca străvechi tovarăș al omului, trebuie tratat altfel decât gândacul sau șarpele; avem datoria de a-i oferi respect și protecție. Cultura umană (și istoria subiacentă) îl încarcă cu valori ce trebuie respectate și apărate.
- Se poate pretinde că aceste valori sunt întreținute numai de unii, nu de toți oamenii (de iubitorii de animale doar), deci nu ar fi constrângătoare la modul general. Argumentul e greșit. Dacă mulți oameni respectă câinii, societatea în general e datoare să îi respecte și ea. Avem dreptul să scuipăm pe o mâzgălitură de pe pavaj? Desigur. Avem dreptul să scuipăm pe o imagine a lui Buddha? Niciodată. Chiar dacă nu suntem budiști, respectul budiștilor pentru această imagine ne impune și nouă respect. La fel stau lucrurile cu câinii și pisicile: cei care nu iubesc aceste animale sunt datori să le respecte pentru că milioane sau sute de milioane le respectă și le iubesc.
- Fără a fi ființă rațională, câinele are o personalitate, și chiar una morală: este fricos sau curajos, ascultător sau rebel, jucăuș sau posac, empatic sau indiferent, iubitor sau ostil, recunoscător, credincios, capabil de a suferi (nu doar fizic) etc. Aceste trăsături fac din el, nu un om, dar un tovarăș demn de respect al omului, o ființă mai apropiată de om decât de gândac. Câinele este o parte componentă a civilizației umane, nu o simplă parte a naturii. El trebuie respectat așa cum trebuie respectate vestigiile trecutului, urmele istoriei etc., care sunt și ele o parte a civilizației.
- În sfârșit, la CTP nu putea lipsi tradiționalul argument împotriva milei. Mediatizatul personaj sentențios ne informează că nu are sens să ne fie milă de câini. Aici, ne aflăm pe familiarul teritoriu al extremismului. De multe secole, extremismul a propagat teoria nonsensului (și perniciozității) milei: cruciații nu trebuiau să aibă milă de musulmani, turcii nu trebuia să aibă milă de ghiauri, catolicii au fost chemați să nu aibă milă de protestanți, arienii să nu aibă milă de evrei, oamenii muncii să nu aibă milă de „exploatatori” etc. Sigur, în toate aceste cazuri e vorba de oameni. Dar extremismul a avut totdeauna grijă să denunțe și mila față de animale: nu trebuiau tovarășii să fie fără milă față de cai, pentru că aceștia erau speranța țăranilor ce nu voiau să se înscrie în cooperativele colective? Așa s-a petrecut masacrul cailor în România, și, cu siguranță, dacă ar fi trăit în acele timpuri, CTP ar fi explicat într-un articol vituperant că mila este un nonsens. De ce? Pentru că el este, structural, un extremist iar extremiștii detestă atât mila, cât și morala. Ei văd doar scopul, iar scopul scuză (în ochii lor) toate mijloacele.
- În fine, un aspect mai jenant. Cu obicinuita-i competență universală, CTP se azvârle și într-un strop de psihanaliză, informându-ne că Brigitte Bardot a devenit apărătoarea câinilor atunci când n-a mai avut succes la bărbați. Este, desigur, un fals gratuit, o impertinență și o josnicie. Iar aluzia la iubirea de animale ca simplă „compensație” de care au nevoie „fetele vesele” de la o vârstă încolo este, nu numai caracteristică unei mentalități masculine primitive, ci și periculoasă ca un bumerang. CTP să fie foarte circumspect: dacă acest gen de „analiză” golănească este acceptabil, ce ne împiedică oare să presupunem că însuși Cristian Tudor Popescu e impotent, și tocmai prin această rușinoasă carență se explică formidabila sa furie războinică împotriva câinilor – exces de belicozitate menit să compenseze absența altor performanțe, mai puțin sângeroase…
Related Posts
„Throw Them All Out” / Să plece toți! →
‚Cazul Vintilă Horia’ şi sofistica zglobie a lui Andrei Pleșu →
Neo(conul) Leonida faţă cu reacţiunea asistaţilor →
Pingback: Problema câinilor fără stăpâni; Cum să nu vezi problema - Ethink.ro Ethink.ro