Legislația imorală a eutanasiei câinilor fără stăpân
Legea care permite eutanasierea în masă a câinilor fără stăpân tocmai a fost consimțită. Deși anterior o lege asemănătoare a fost respinsă ca fiind neconstituțională, acum un act normativ care permite eutanasia după o perioadă de 14 zile a fost declarat constituțional. Și astfel ne-am pricopsit cu o lege care oferă posibilitatea de a ucide nediscriminat câinii fără stăpân. Dacă cele 14 zile ar putea fi considerate o bulă de aer, timp în care s-ar putea salva vieți prin adopție, e important să recunoaștem că în general psihologia umană nu este generoasă cu tendințe de caritate pentru adopții sau donații și în particular românii nu au o tradiție în acest sens. Așa că putem fi destul de resemnați. Aici persoanele excepționale vor face o diferență.
Moralitate și civilizație
Dar de ce am considera o asemenea lege drept imorală? De ce atâta revoltă morală atunci când unele dintre cele mai civilizate țări din lume practică eutanasierea câinilor fără stăpân? Nu cumva suntem niște moraliști exagerați, nu cumva suntem ”iubitori de animale”, expresia desemnând desigur lipsa capacității de judecare și dependența de reacții emoționale?[1] Asemenea sugestii nu pot fi susținute rațional. În primul rând, destule țări civilizate, cum sunt Italia, Cehia, Grecia, au adoptat legislații care interzic eutanasia câinilor. Așadar, criteriul civilizației nu ne poate ajuta să decidem.[2] Este arbitrar să indicăm spre unele și nu spre altele. De ce nu am alege să arătăm spre acele țări civilizate în care eutanasia este interzisă? În al doilea rând, nu trebuie să confundăm moralitatea cu civilizația, deși cele două se sprijină reciproc. Nu tot ceea ce face o națiune dezvoltată și cu o democrație consolidată este și moralmente corect. Pedeapsa cu moartea încă practicată în SUA sau intervenția în Irak au fost criticate intens pe temeiuri morale. Nu tot ceea ce face SUA trebuie sau este permis să facă și Europa. Sau nu tot ceea ce face Anglia trebuie și este permis să facă Italia. Americanii permit comercializarea organismelor modificate genetic, europenii o interzic. Asemenea concluzii trebuie să fie sprijinite de standarde și idealuri morale, nu de simpla descriere a ceea ce facem. Din ceea ce facem nu decurge ceea ce trebuie să facem. Mai bine vedem ce zic argumentele și faptele, nu ce face SUA.
Cum decidem?
Cum decidem, însă, dacă eutanasiem în masă sau nu câinii fără stăpân? Pentru a permite eutanasia este nevoie de o justificare morală a unui drept. De exemplu, dreptul la eutanasie asistată în cazul oamenilor este justificat de temeiul moral că moartea este preferabilă unei vieți care nu merită să fie trăită. Asumpția este că viață merită trăită atâta timp cât are o anumită calitate, iar dacă această calitate lipsește atunci nu mai avem pentru ce trăi. Un bolnav în stare terminală, care trăiește dureri insurportabile din cauza cărora nu se mai bucura de ceea ce îi poate oferi viața, preferă să moară. În astfel de cazuri pare justificată decizia de a ne lua viața. Sau atunci când ucidem în legitimă apărare, justificarea pe care o dăm este că individul respectiv a reprezentat un pericol iminent pentru siguranța propriei vieți. În ambele situații am asumat ceva moralmente indezirabil care justifică uciderea: o viață plină de suferință nu merită trăită și un pericol iminent amenință siguranța propriei vieți.
Specie vs individ
Pare astfel ușor să justificăm dreptul de a eutanasia câinii fără stăpân dacă invocăm faptul că ar reprezenta un pericol. Există, însă, o diferență care schimbă termenii discuției. Mai sus am vorbit despre drepturi care vizează indivizi, aici este vorba despre un drept care permite acțiuni asupra unei colectivități. Deci noi trebuie să justificăm nu dreptul de a eutanasia unii câini care reprezintă un pericol iminent, ci dreptul de eutanasia o colectivitate. Pentru a face asta este necesar să indicăm un aspect moralmente indezirabil despre câini ca specie, nu ca indivizi cu propriile obiceiuri și tendințe. În cazul unui câine de luptă care nu mai poate fi reeducat este justificat să aplicăm soluția eutanasiei deoarece poate fi un pericol fatal. În schimb, noi trebuie să arătăm ceva negativ despre natura sau tendința unei colectivități pentru întreprinde acțiuni asupra ei. De exemplu, în Australia au fost exterminați în masă iepurii deoarece reprezintă o specie care prin natura sa are tendința de distruge culturile de porumb și grâu. Pierderile de milioane de dolari în agricultură au fost cauzate de tendințe colective ale unei specii, nu ale unor membri particulari din acea specie.
Pictură rupestră: vânător și câinele său
Pe acest model trebuie să justificăm și exterminarea în masă a câinilor fără stăpân. Deci este necesar să arătăm că specia în cauză are tendințe indezirabile moral care reprezintă un pericol iminent asupra securității noastre. Trebuie să arătăm că agresivitatea față de oameni este o caracteristică a speciei și nu a câinilor individuali sau generată de condițiile precare în care trăiesc aceștia. În acest sens, va fi nevoie să asumăm o tendință pronunțată de agresivitate în cazul câinilor ca specie. Ori o asemenea asumpție factuală este falsă. Câinii în istoria naturală a lumii au reprezentat o specie care a putut fi domesticită tocmai în virtutea unor trăsături de relaționare avantajoase pentru supraviețuirea omului ca specie. Prin docilitate, atașament, capacități de apărare și luptă, companie, câinii au reprezentat o specie potrivită pentru interacțiunea cu oamenii. Au făcut un mariaj fericit. Ba chiar se susține că domesticirea câinilor și beneficiile subsecvente au reprezentat un factor cheie în stabilirea supremației oamenilor față de neanderthali și colonizarea Europei.[3] Alte specii, cum sunt zebrele, care au tendințe pronunțate de a fi agresive, în special de a mușca și de a nu mai da drumul, nu au putut fi domesticite de către om tocmai din cauza acestei tendințe. Îngrijitorii din grădinele zoologice sunt vătămați mai mult de zebre decât de tigri. La fel, urșii grizzly au tendința de a ucide oamenii, motiv pentru care nici un exemplar adult nu a fost îmblânzit[4]. Desigur câinii și ca specie pot fi agresivi, dar numai în măsura în care intervin fapte de istorie naturală și biologice cum sunt teritoriul, împerecherea și stresul (factori ce determină și în cazul oamenilor comportamente agresive).
Într-un fel omul care ne-a precedat și a contribuit la ceea ce suntem azi nu a reușit singur, ci a avut nevoie de ajutorul animalelor pe care le-a domesticit. Așadar, tot ceea ce am putea justifica moral este eutanasia acelor câini (chiar și cu stăpân) care reprezintă un pericol insurmontabil asupra siguranței noastre. După cum am văzut, o justificare a dreptului de a eutanasia în masă nu este posibilă câtă vreme nu există o tendință pronunțată de agresivitate a câinilor ca specie împotriva omului.
[1] De lipsa capacității de judecare și dependență de reacții emoționale pot fi acuzați justificat cei care care au propus soluția eutanasiei sub imperiul sentimentelor cauzate de un eveniment tragic. Teama exacerbată și ura au o influența puternică asupra judecăților noastre. De ce n-am putea vorbi de ”urâtorii de animale”?
[2] S-ar putea replica că țările unde se practică eutanasia sunt mai civilizate decât țările unde nu se practică. Dar cum stabilim că Italia este mai puțin civilizată decât S.U.A.? Este extrem de problematic având în vedere că Italia prin istoria sa a pus bazele civilizației europene sau că inegalitățile sociale din S.U.A. sunt mult mari decât în Europa. Nu vreau să zic că Italia este superioară S.U.A., ci doar că o asemenea încercare este extrem de problematică.
[3] http://www.americanscientist.org/issues/pub/2012/3/do-the-eyes-have-it. Vezi, de asemenea, Pat Shipman, The Animal Connection: A New Perspective on What Makes Us Human, W.W. Norton & Company, 2011.
[4] Vezi J. Diamond, Viruși, arme și oțel. Soarta societăților umane, traducere de Mircea Ștefancu și Teodor Fleșeru, Editura ALL, 2010, pp. 168-172. Jared Diamond argumentează că din acest punct de vedere populațiile din Asia de vest și Europa de est au avut un avantaj considerabil în a deveni dominante față de populațiile din Africa centrală și de nord, care nu au avut la dispoziție specii de animale ce pot fi domesticite. Unele specii erau agresive (zebrele), iar altele aveau o tendință prounțată de a intra în panică (antilopele).
About the Author
Emilian Mihailov Etician, Centrul de cercetare în etică aplicată, Universitatea din București (www.ccea.ro); Doctor în filosofie, Universitatea din București, cu o teză despre teoria etică a lui Kant; Membru al Societății Române de Filosofie analitică (http://www.srfa.ro/mihailov-emilian). Domenii de interes: filosofia morală a lui Kant, filosofie morală contemporană, epistemologie morală, meta-etică, etică aplicată, filosofia lui Wittgenstein, evoluția moralității.
Related Posts
Nu-i așa că și tu credeai că pragul electoral e (numai) 5%? →
Umanismul înşelător şi falsificarea democraţiei →
Despre libertatea presei pe înţelesul inepţilor →
De acord cu argumentul şi cu poziţia de fond. Dar pentru a respinge până la capăt, pe direcţia asta, „eutanasierea” câinilor fără stăpân ar mai trebui argumentat de ce câinii fără stăpân, cei care sunt vizaţi de legea „eutanasierii”, nu reprezintă un pericol iminent.
Problema e că e greu să distingem între câinii fără stăpân periculoşi şi cei nepericuloşi, atunci când ei se află pe stradă. În primul rând, că pericolul nu e doar ca ei să ne muşte. De pildă, ei sunt periculoşi şi pentru că pot „ataca” un biciclist, care, lătrat şi urmărit de ei, poate avea un accident de bicicletă grav. Chiar dacă nu îl muşcă şi chiar dacă, la o adică, nu l-ar muşca, sperietura şi încercarea de a-i evita sunt suficiente pentru a conduce la un accident (poate chiar mortal). În al doilea rând, câinii aflaţi pe stradă, fără un stăpân, sunt imprevizibili. Pot fi agresivi faţă de trecători chiar şi acei câini care, în mod normal (adică în cazul în care ar avea un stăpân), nu ar fi agresivi.
Deci argumentarea din articol ar trebui completată cu una care să vizeze strict această „specie”, a câinilor aflaţi pe stradă, fără stăpân, neîngrijiţi, neiubiţi şamd. Aceşti câini reprezintă un posibil pericol pentru orice trecător. Asta nu înseamnă că aş fi pentru eutanasierea lor – care cred că este imorală, pentru că pericolul pe care ei îl reprezintă nu este imanent acestei noi „specii” de câini, ci este în cele mai multe cazuri contextual (adică ţine de faptul că ei se află pe stradă). De aceea, consider că ei ar trebui luaţi de pe stradă şi cazaţi în adăposturi, unde să primească o îngrijire (cel puţin) minimală. Abia atunci s-ar putea decide care dintre ei ar fi iremediabil periculoşi (adică agresivi în orice situaţie, chiar şi dacă ar avea un stăpân). Şi numai aceia ar putea fi (alături de cei foarte bolnavi) în mod legitim eutanasiaţi.
Altfel, „eutanasierea” în masă, fără discriminare, nici nu e eutanasiere, ci masacaru.
Si eu sunt de acord cu observatiile Ilenei, dar fac precizarea ca argumentul „pericolului” ar putea fi invocat si pt a taia toti arborii din orase, zone locuite etc. De ce? Nu se poate prevedea cu precizie care arbori sunt periculosi (in caz de furtuna, pot cadea pe masini, trecatori etc.). si care nu. daca absolutizam securitatea oamenilor, ar trebui taiati toti arborii (ei nu musca, desigur, dar pot cadea pe masini sau chiar doar speria soferii!).
Prin urmare, desi argumentarea lui Emilian e incompleta, si criticile aduse ei sunt veulnerabile.
Argumentul nu vrea să arate că aceștia nu prezintă un pericol, ci vrea să stabilească care sunt condițiile în care putem justifica un drept de a ucide nediscriminat. În această privință, cred că este suficient. Trebuie să arătăm ceva despre câini ca specie nu ca indivizi particulari, cu obiceiuri determinate de condiții contingente. Câinii trebuie să aibă ca specie o înclinație pronunțată de a ataca oameni pentru a putea justifica legislație adoptată.
Problema pericolului trebuie tratată contextual. Condiții particulare vor justifica ucideri particulare: câini care nu mai pot fi abilitați, care au un istoric agresiv. Dar asta e o problemă separată, care trebuie abordată ca o excepție de la regulă. Este justificat să eutanasiem și unii câini care nu sunt agresivi? În astfel de situații trebuie să găsim acele temeiuri care justifică excepția.
Într-adevăr, argumentul „pericolului pentru oameni” pare că ne duce pe o pantă alunecoasă. Totuşi, există nişte diferenţe între câini şi alte posibile pericole – precum cel al prăbuşirii copacilor –, care ne împiedică să alunecăm. Prăbuşirea unui copac sau a unei crăci este mult mai previzibilă decât agresiunea venită din partea unui câine fără stăpân. Dacă e furtună afară, ştiu că nu trebuie să mă aflu în preajma unui copac. Pe când în cazul unui câine maidanez – deci al unui câine pe care nu-l cunosc şi care nu mă cunoaşte şi care, mai mult, nu are un stăpân care să-l fi obişnuit cu un comportament uman –, eu nu pot şti dacă înăuntrul lui nu începe o „furtună” atunci când mă vede trecând prin „teritoriul” lui (de care eu nu am habar); eu nu pot anticipa ce reacţie va avea atunci când trec pe lângă el (ca să luăm cazul cel mai simplu). Ba uneori nici nu ştiu că trec pe lângă un câine, îmi sare în faţă de sub o maşină; sau mă trezesc urmărită de el, doar pentru că am trecut în viteză cu bicicleta – la o mare distanţă de el (atât de mare, că nici nu ştiam că se află acolo). Asemănarea dintre copaci şi câini ar fi aceasta: putem identifica cu uşurinţă un copac ce ar fi periculos chiar şi pe vreme bună: observăm că e putred şi îl tăiem preventiv. Asemănarea e doar formală, şi nu de conţinut, adică nu vreau să spun că toţi maidanezii sunt precum copacii putrezi, i.e. iremediabil „stricaţi”. Vreau să spun doar că aşa cum un copac putred reprezintă un pericol potenţial chiar şi pe vreme bună, un câine maidanez reprezintă un pericol potenţial pentru un trecător chiar şi atunci când acel trecător nu a dorit să-l agreseze, chiar şi atunci când nici măcar nu ştie că trece pe lângă el. Iată şi limita analogiei: dacă un copac putred trebuie tăiat, un câine maidanez nu trebuie în mod automat eutanasiat. Trebuie doar luat de pe stradă. Toţi maidanezii ar trebui luaţi, preventiv, de pe străzi. A-i selecta doar pe cei care se arată la o primă vedere mai agresivi e ca şi cum am paria la cursele de cai.
Nu îmi dau seama clar care e obiecția.
Se poate înțelege (1) că există o specie diferită – câinii fără stăpân – iar aceștia sunt periculoși în comparație cu cei care au stăpân și sunt educați, deci observațiile mele nu se aplică lor. Asumpția nu poate fi justificată. Câinii fără stăpân nu sunt o specie diferită, nici psihologic, nici genetic nu-i putem distinge de alte ”specii”. Iar observațiile mele vizează anumite trăsături care permit relaționarea om-câine. Important este ce anume a făcut posibilă domesticirea, adică caracteristici pre-domesticire si favorizante domesticirii, nu faptul că există câini domesticiți. Câinii au avut și au aceste trăsături, dobândite pe parcursul evoluției lor ca specie, fie că au stăpâni sau nu.
Dacă vorbim de pericol atunci, așa cum am indicat deja, ar trebui să vedem cu adevărat care e sursa agresivității. Există condiții exogene, cum ar fi mediul urban care o anumită influența asupra comportamentului, dar și condiții ce țin de viața biologică a animalelor (teritoriu, împerechere, stres). Întrebarea pe care trebuie s-o punem este următoarea: ce anume prezice mai bine comportamentul agresiv, trăsăturile interne ale speciei sau condițiile externe sociale și mediu?
Se poate înțelege (2) că prezența unui stăpân ține lucrurile sub control iar absența lor îi face imprevizibili și agresivi. Deci câinii fără stăpâni sunt imprevizibili și agresivi. În primul rând, depinde dacă stăpânii sunt responsabili și furnizează un dresaj adecvat. În al doilea rând, oare simpla prezența a unui stăpân înlătură agresivitatea? Mă îndoiesc. Câinii cu stăpân sunt mai docili pentru că trăiesc în condiții bune, nu sunt stresați de lipsa hranei etc. Așadar, tot la condițiile de trăi ajungem.
Câinii fără stăpâni prezintă un pericol, dar argumentația mea a vrut să arate că nu se impune o astfel de măsură deoarece pericolul nu este unul fatal și iminent, ca în cazul altor specii, și că specia câinilor nu este ”responsabilă” de vreo tendință pronunțată în acest sens, ci condițiile de viață aspre și condițiile biologice.
Emilian, eu nu am emis o obiecţie la adresa modului în care ai pus problema, dimpotrivă, am spus că sunt de acord. Am vrut să spun doar că argumentarea ar trebui completată, deoarece nu este suficient să respingi „eutanasierea” în masă a câinilor maidanezi pornind doar de la caracterizarea generală a speciei câinilor ca nefiind inerent periculoasă pentru om. Nu am vrut să spun că aceşti câini, fără stăpân, ar fi o specie diferită (de aceea am şi pus „specie” între ghilimele). Am vrut doar să atrag atenţia că ei reprezintă totuşi o categorie aparte de câini, pentru că ei s-au dezvoltat fără să aibă parte de o îngrijire constantă din partea unui om. Atributul de „nepericuloasă pentru om”, care se aplică speciei „câine”, a fost dobândit de-a lungul istoriei tocmai printr-o relaţie de apropiere cu omul – cu un anumit om („stăpânul” său), în relaţie cu care câinele s-a domesticit şi a devenit „cel mai bun prieten al omului”. Or, maidanezilor, dat fiind că nu au „stăpân”, le lipseşte tocmai această relaţie. Aşa cum copiii crescuţi de animale nu ajung (sau reuşesc doar cu greu) să ducă o existenţă umană, la fel şi cu câinii fără stăpân: în lipsa relaţiei care i-a „umanizat”, ei se pot transforma în fiare. Se pot transforma, nu devin în mod automat. Tocmai de aceea argumentarea ta ar trebui să abordeze în mod specific gradul de pericol pe care îl pun câinii aceştia, şi nu doar câinii în genere.
În cazul maidanezilor, e clar că agresivitatea lor e contextuală, adică e dată de statutul lor de maidanezi. Dar tocmai aici e problema, tocmai asta face din ei o categorie aparte de câini, care trebuie tratată cu un argument separat. Pe de o parte, pentru că agresivitatea lor e contextuală, soluţia ar fi ca ei să fie mai întâi scoşi din context (i.e. luaţi de pe străzi); numai apoi putem decide în mod corect (nu în mod ideal, fireşte, ci în modul cel mai corect posibil) care dintre ei sunt atât de agresivi încât trebuie eutanasiaţi. Pe de altă parte, tocmai pentru că agresivitatea lor e contextuală, fiecare maidanez reprezintă pentru om un pericol potenţial. Tocmai pentru că nu au un punct stabil pe lumea asta (un „stăpân”, adică un om care să le ofere îngrijire, stabilitate afectivă etc.), reacţia lor faţă de oameni este imprevizibilă (pe unii îi atacă, pe alţii nu etc.). Eu nu pot anticipa comportamentul unui maidanez aşa cum pot anticipa comportamentul unui câine cu stăpân; nu pot şti cum va reacţiona la trecerea mea maidanezul pe lângă care trec. Foarte mulţi oameni au fost muşcaţi din senin (fie şi numai pentru că i-au amintit unui câine de vreun agresor anterior). Prin urmare, maidanezii nu trebuie lăsaţi pe străzi. (Ca să nu mai vorbim de faptul că maidanezii devin şi mai periculoşi atunci când sunt în grup, situaţie în care se activează nişte mecanisme ancestrale de haită, care nu sunt încurajate de relaţia „1 la 1” cu un „stăpân”.)
Cred că toate aceste precizări sunt importante pentru că nu cred că soluţia alternativă la eutanasiere ar fi, aşa cum propun unii, lăsarea sau readucerea lor pe stradă, în urma sterilizării (şi câinii sterilizaţi muşcă). Cred că ar trebui să gândim cum pot fi combinate – din punct de vedere administrativ (căci principial ele sunt compatibile) – respectul pentru câini şi drepturile lor (care elimină eutanasierea ca soluţie pentru a-i salva pe oameni de câini) şi respectul pentru oameni şi drepturile lor (care elimină soluţia lăsării sau readucerii câinilor pe străzi pentru a-i salva de eutanasiere). Salvarea câinilor de la eutanasiere nu e sustenabilă principial şi nici nu are şanse să fie acceptată de majoritatea cetăţenilor dacă nu e conectată cu salvarea oamenilor de pericolul pe care aceşti câini îl reprezintă.
Este o lege abjectă, promulgată sub imperiul isteriei anti – cîini declanșată de tragedia băiatului de 4 ani, încă nelămurită. Eu nu am văzut cîini fără stăpîn care să ucidă. În schimb știu de cîini antrenați special pentru asta care sunt prin curțile unor indivizi mai răi decît cîinii. Și, ținînd seama că suntem în România, vă spun că bietele animale nu vor fi eutanasiate – asta costă – ci otrăvite sau, mai rău, ucise cu parul de bestii pe două picioare. Singurul politician care s-a opus acestei barbarii (care arată gradul de bestializare la care a ajuns societatea românească) a fost Vadim Tudor. Merită respect pentru asta.
Hingherii vin noaptea și iau cîinii de pe lîngă blocuri. Sunt agresivi cu acei care li se opun. Se zice că primesc o sumă de bani pentru fiecare cîine prins.
Groaznic.
Este foarte bine că se discută pe tema asta, însă nu este de mare ajutor. Faptul că un câine ajunge pe stradă nu este altceva decât o consecinţă, iar aici nu discutaţi decât despre impactul acestor consecinţe asupra noastră (fie ele emoţionale, etice, estetice etc.) Eu nu am văzut foarte mulţi oameni responsabili, din păcate, nici iubitori şi nici anti-iubitori. Anti-iubitorii dau cu maşina peste ei, iubitorii ignoră consecinţele prezenţei câinilor pe stradă. Mă întreb câţi dintre iubitori ştiu măcar cu aproximaţie câţi câini cu bazinul zdrobit se chinuie pe strazi chiar în momentul ăsta. În rest, sunt foarte mulţi teoreticieni, care duc proteste (orice proteste) fără să facă ceva efectiv. Pe ei nici nu îi iau în discuţie.
Ce aş propune eu. În primul rând, ar fi minunat ca politica principală să fie cea de responsabilizare a oamenilor. Eu strâng câini de pe stradă şi încerc să îi plasez spre adopţie într-un ritm mult mai lent decât cel în care se aruncă saci cu câţei pe lângă păduri. În al doilea rând, desigur, sunt programe de sterilizare gratuită, însă eu nu am văzut pe nimeni persoane care să îşi urce în maşină maidanezul adoptat accidental şi hrănit cu resturi, pe care să îl ducă la sterilizat şi care să îi cumpere antibioticele necesare sau hrana de recuperare. Nu vor face asta niciodată, fie pentru că nu îşi permit, fie pentru că efectiv nu pot înţelege cultural chestia asta . Eu aş contribui cu dragă inimă lunar.
Apoi, nu cred că mulţi dintre cei care militează pentru strângerea animalelor în adăposturi au fost prea des la unul. Căci ar fi văzut că arată mai degrabă a lagăre de concentrare. Câinii nu sunt îngrijiţi nici măcar la nivel minim, hrana le este vândută, nu sunt trataţi. Acum ceva mai mult de un an a murit o tânără de nici 30 de ani din cauza unor complicaţii generate de o borelioză căpătată de la o căpuşă din focarul de infecţie care se numeşte adăpostul Glina. Într-un adăpost civilizat, un câine nou ar fi deparazitat de cum intră, ca să nu mai spunem de zecile de substanţe disponibile pentru dezinsecţia mediului. Vă spun eu că îngrijitorii de-acolo nici n-au auzit de aşa ceva.
În plus, un adăpost la standarde ridicate ar costa imens şi nu ar putea găzdui nici 10% din câini, deci tot se va recurge la eutanasiere.
Dacă doriţi să faceţi ceva, adoptaţi un câine, chiar dacă e urât (eu aud asta mai mereu când încerc să plasez un căţel), convingeţi-vă prietenii că un copil nu exclude un căţel (şi asta aud mai mereu), sau, dacă nu vreţi sau puteţi face nimic din toate astea , DONAŢI, CHIAR ŞI O SUMĂ MICĂ, la apăposturi ţinute de persoane particulare (nici habar n-aveţi cât fură CHIAR ŞI ASOCIAŢIILE din donaţiile venite din străinătate).
Vă pot spune că o parte destul de mare din câinii care au fost în zona în care locuiesc eu au fost strânşi de o doamnă care a improvizat un adăpost pe un teren din Ciocăneşti. Are acolo cam 150-170 de câini. Din terenul de 3000 de m a împrejmuit cam 1000 şi are nevoie de plase şi scânduri. Pun pariu că i-ar prinde bine orice ajutor.
Vă salut.
Cred că este important să evaluăm și moralitatea unei legi. Nu cred că asemenea întreprinderi sunt simple discuții. E important să știm și să dezbatem dacă o legislație intră în conflict cu standarde ale moralității. În multe situații nu este de la sine înțeles ce trebuie să facem. În rest, sunt de acord cu cele spuse.