O idee proastă bine aplicată
Protestele recente din Piața Universității au adus în prim plan un element al politicului pe care românii îl uitaseră complet: faliile ideologice. Dacă până acum toți am vrut Europa, anticorupție și capitalism occidental, dezacordul ținând strict de mijloace, manifestanții anti-Roșia Montană vin cu revendicări nu la fel de ușor de împăcat cu valorile României anilor ’90 și 2000. Nu e vorba doar de preferința ecologistă pentru prezervarea mediului, în detrimentul câștigului financiar, deoarece problema e departe de a se pune în acești termeni. Beneficiile materiale nu sunt atât de sigure și de substanțiale pe cât le fac să pară campaniile de presă ale RMGC. Falia ideologică devine tot mai vizibilă deoarece unii protestatari au revendicări de stânga inedite pentru România postcomunistă. Discursul anti-corporatist și criticile la adresa capitalismului vin probabil de nicăieri pentru o bună parte a populației, care credea că asta ne doream în tot acest timp. Ele sunt însă necesare și nu intră deloc în conflict cu pro-occidentalismul manifestanților, așa cum s-au grăbit să acuze unii comentatori. Mai degrabă ciudat a fost, pentru o democrație liberală adevărată, ceea ce s-a întâmplat în ultimii 23 de ani, când am avut de-a face cu o susținere necritică a capitalismului, complet lipsită de dispute ideologice. Stânga românească, mereu bine reprezentată în Parlament, s-a mulțumit să meargă pe valul inerției postcomuniste și să câștige voturi fără să stea prea mult la discuții doctrinare.
Capitalismul are însă o natură duală, care face improprie o astfel de adoptare necritică.
Capitalismul are însă o natură duală, care face improprie o astfel de adoptare necritică. Francis Fukuyama afirma în cea mai recentă carte a lui, Originile ordinii politice, că multe zone din Africa Subsahariană pot fi considerate un adevărat paradis libertarian, deoarece statul nu este prezent pentru a-i taxa pe cetățeni și a face astfel economia mai puțin eficientă. Piața liberă nu are însă nevoie numai de lipsa unui stat supradimensionat, ci și de instituții crescute în timp, care să asigure respectarea drepturilor de proprietate și să facă lucrurile predictibile pentru participanții la schimburi. Natura duală a capitalismului constă în faptul că, deși pare o doctrină universalistă, care nu doar că e aplicabilă oriunde, dar și trebuie să fie aplicată pentru a ajunge la maximum de eficiență, el se bazează totuși pe o creștere organică a instituțiilor, pe un proces evolutiv care se află în afara controlului deliberat al rațiunii.
Capitalismul a fost văzut în Europa de Est de după 1990 ca o doctrină universalistă, ca un proiect care trebuie implementat pentru a obține rezultatele pe care le promite. Adepții necritici ai pieței libere au uitat de cealaltă dimensiune a ei. Piața liberă are nevoie de reguli și instituții care au evoluat în timp și care asigură, printre altele, funcționarea statului de drept și domnia legii. Scrierile lui Hayek, unul dintre susținătorii teoretici ai capitalismului, surprind perfect această tensiune. Atunci când expune avantajele pieței și atacă planificarea de către stat a economiei, el nu argumentează atât în favoarea implementării capitalismului, cât a menținerii lui într-o societate în care apăruse în mod organic, ca urmare a unei evoluții de secole. Drumul către servitute, poate cea mai cunoscută lucrare a lui Hayek, a apărut în martie 1944, fiind scrisă într-o perioadă în care soarta războiului nu era prea sigură. Hayek lansa un atac la adresa proiectelor utopice puse în practică în statele totalitare și îi îndemna pe britanici să nu se lase furați de promisiunile acestora. El atrăgea totodată atenția asupra unui element mai de preț de care dispune societatea: cunoașterea generațiilor precedente, înmagazinată în reguli și instituții. Pare o apologie a economiei de piață care nu are nimic în comun cu implementarea necritică a unei rețete pentru obținerea prosperității.
Desigur, capitalismul are și acea componentă raționalistă care clamează o libertate universală a pieței libere. Pentru ca economia să fie eficientă, e nevoie ca semnalele să se propage libere, nedistorsionate de intervenția statului. Așa cum amintește însă economistul coreean Ha-Joon Chang, piața nu este niciodată cu adevărat liberă, iar semnalele sunt și vor fi întotdeauna distorsionate. Există restricții care țin de legislația muncii, de ceea ce putem comercializa și de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească anumite produse înainte de a fi scoase pe piață. Aceste restricții oglindesc valorile noastre morale și sunt cu atât mai greu de observat cu cât toată lumea e de acord cu ele. Nimeni nu cere ca, în numele pieței libere, copiii de 12 ani să muncească opt ore pe zi dacă sunt și ei de acord. Este ilegală cumpărarea de voturi, organe pentru transplant sau diplome universitare și considerăm normal ca lucrurile să stea astfel. Restricțiile țin însă de semnificația pe care o au educația, sănătatea și participarea la viața politică a persoanelor, nu de o componentă atemporală a capitalismului. Putem imagina și o economie de piață în care drogurile de mare risc se vând în mod legal, însă o anumită concepție despre autonomia individului ne împiedică să permitem comercializarea de heroină în supermarketuri. Dacă libertatea proceselor pieței și a propagării semnalelor ține de componenta universalistă a capitalismului, cadrul de restricții în care au loc schimburile e generat de elementul contingent al normelor sociale.
…importul unei forme brute de capitalism, nesupuse unei cercetări critice, pune în pericol chiar idealurile democrației liberale
În aceste condiții, importul unei forme brute de capitalism, nesupuse unei cercetări critice, pune în pericol chiar idealurile democrației liberale. Specificul și valorile locale ajung să nu se mai regăsească în restricțiile formei de capitalism care a fost implementată. Libertățile individuale sunt sacrificate în numele libertății semnalelor de a se propaga nedistorsionate în cadrul pieței. Orice încercare de a apăra interesele unei populații nedeprinse cu piața liberă e asimilată comunismului și respinsă din start, deoarece, cum direcția nu poate fi decât una singură, nu mai au rost dezbaterile suplimentare. Orice discuție despre clauzele abuzive din contractele de creditare ajunge în acel punct în care se constată că persoana care a împrumutat banii și-a dat totuși acordul, punându-și semnătură pe contract. Problema e însă mai profundă și în niciun caz nu se reduce la importanța capitală a consimțământului. Și nu e vorba doar e faptul că asupra unor chestiuni acordul dat nu are nicio valoare. (De exemplu, potrivit aceleiași doctrine liberale care privilegiază consimțământul, nimeni nu se poate vinde în sclavie.) Importanța ultimă a acordului dat în contextul amintit e problematică deoarece se bazează pe o concepție greșită, aproape naivă, de factură raționalistă, despre individ, rațiunea umană și felul în care facem alegerile. Un apărător al pieței libere cum este Hayek descrie individul în cu totul alți termeni. Potrivit tradiției britanice, conservatoare, de la care Hayek se revendică, ”omul este prin natura sa leneș și indolent, nechibzuit și risipitor, iar numai prin forța împrejurărilor ar putea fi determinat să aibă un comportament economic și să învețe a-și adapta mijloacele în funcție de scopuri.” (F. A. Hayek – Constituția libertății, p. 83) Ce face însă ca, într-o democrație liberală, acordul dat de individ să aibă valoare, deși el e înclinat mai degrabă să fie ”nechizbuit” și să-și ignore interesele pe termen lung, sunt o serie de norme implicite și valori care-i încadrează alegerile. Însă aceste elemente, care au o origine socială, au crescut în mod organic și nu pot fi implementate brusc, importate odată cu regulile de bază ale capitalismului.
Piața liberă este eficientă tocmai pentru că utilizează cunoașterea locală de care dispune fiecare persoană, transmițând-o mai departe prin intermediul unor semnale abstracte. Uneori însă, după cum arată și dilema prizonierului, agregarea alegerilor individuale nu duce către cel mai bun rezultat. Situațiile de acest tip aduc aminte de limitele individualismului liberal, dar ele sunt mai puțin frecvente acolo unde există norme culturale implicite care schimbă structura de beneficii și costuri. Atunci când persoana care nu colaborează cu ceilalți „prizonieri” împotriva intereselor sale imediate riscă să atragă oprobiul celorlalți, agregarea alegerilor individuale devine din nou o soluție dezirabilă. Avem de-a face deci cu aspectul comunitar al pieței libere, care constă în faptul că funcționarea acesteia depinde de norme implicite. E o dovadă suplimentară că piața liberă nu e o rețetă universală, care, oriunde ar fi aplicată, garantează bunăstarea participanților la schimburi. Dacă s-a spus despre comunism că a fost o idee bună aplicată greșit, despre piața liberă putem spune că e o idee proastă, bine aplicată. Ca rețetă cu pretenții de universalitate, ea nu poate produce prosperitatea pe care o promite. Pentru a funcționa, are nevoie de un ansamblu contingent de norme informale care nu pot face parte din rețetă. Acolo unde funcționează și produce prosperitate, capitalismul se întâmplă să beneficieze de acest element comunitar, crescut în timp.
În România, capitalismul a fost importat ca o simplă rețetă care garantează succesul economic.
În România, capitalismul a fost importat ca o simplă rețetă care garantează succesul economic. Generația care a făcut Revoluția și apoi a protestat împotriva FSN-ului în Piața Universității, care a insistat ani de-a rândul pentru occidentalizarea țării și scoaterea noastră din zona de influență a Moscovei, a optat în mod necritic, într-o manieră aproape fanatică, pentru piața liberă. Nu întâmplător, aceeași generație a dovedit că nu ia prea în serios valorile egalitarismului liberal care, în democrațiile occidentale, coexistă cu capitalismul. Rasistă, pe alocuri homofobă și misogină, ortodoxist-mistică, nostalgică după un interbelic românesc în care inegalitățile sociale, xenofobia și antisemitismul erau evidente, generația amintită a avut ca scop unic implementarea unei forme trunchiate de capitalism. Elita ei intelectuală a ignorat aproape complet importanța pe care o are, într-o societate liberă, identificarea și eliminarea urmelor opresiunii. A lipsit, cu alte cuvinte, o discuție serioasă despre normele care, inevitabil, încadrează funcționarea pieței libere. Asumpția generală a fost că acestea sunt universale, importate odată cu ideea de privatizare a economiei, nu dependente de valori contingente, aflate într-o evoluție continuă, care se metamorfozează pe măsură ce noi forme de opresiune sunt demascate și percepute ca atare de publicul larg.
Întâmplarea face însă ca egalitarismul liberal să nu pună în pericol eficiența pieței libere. Eliminarea formelor de opresiune nu bruiază transmiterea semnalelor în cadrul pieței, ci, dimpotrivă, contribuie la o folosire mai bună a cunoașterii dispersate, la care are acces fiecare individ în imediata sa proximitate. Într-un articol recent, Christine Lagarde, directorul Fondului Monetar Internațional, amintește că, dacă femeile din Egipt ar beneficia de aceeași educație ca bărbații, Produsul Intern Brut al țării ar crește cu 34%. În mod similar, eliminarea altor forme, ceva mai subtile, de inegalitate și opresiune, au tendința să conducă la o funcționare mai bună a pieței și la un nivel mai mare de prosperitate. Pentru acest lucru nu există însă o rețetă clară, ci doar o recomandare de ordin general. E nevoie să ne raportăm critic la capitalism, pentru a identifica ierarhiile nejustificate și formele de opresiune pe care le perpetuează.
Pare straniu că am folosit, pentru a scoate în evidență neajunsurile felului în care a fost privită piața liberă în România, argumente din două registre opuse. Pe de o parte, m-am referit la lipsa unui capital moral și a unei infrastructuri normative care să ajute la funcționarea pieței. Avem de-a face deci cu un atac conservator la adresa capitalismului. Pe de altă parte, am vorbit despre necesitatea eliminării unor inegalități nejustificate și a unor forme de opresiune uneori greu de perceput. Aceasta e un mod de a argument specific stângii progresiste, care pune sub semnul întrebării legitimitatea status quo-ului. Ce au în comun aceste două abordări e faptul că acuză o lipsă de legitimitate a pieței libere. Pentru că am văzut piața liberă sub aspectul ei universalist, de rețetă sigură pentru generarea de prosperitate, am ignorat contingența normelor implicite care îi încadrează funcționarea. Această concepție despre natura pieței a blocat o punere în discuție a regulilor. Ea s-a opus atât conservatorismului care argumentează în favoarea unei creșteri organice a instituțiilor, cât și progresismului liberal, care își propune să identifice și să înlăture inegalitățile nejustificate. Disputei dintre cele două orientări politice i s-a substituit o formă contingentă de capitalism, importată ca universală laolaltă cu normele care oglindeau atitudini morale din societățile în care aceasta funcționa. Se poate spune că a fost o etapă necesară în trecerea de la planificarea centralizată a economiei la piața liberă. Important e însă ca o abordare mai critică a capitalismului să prindă contur fără ca spectrul comunismului să mai intervină în discuție, folosit ca argument de adepții pieței libere de acum.
Related Posts
20 de teze despre comunism →
Periferia ca istorie inversă a centrului →
Umanitarismul bine temperat: Gabriel Liiceanu îmbrăcat în zale anticomuniste →
Comentarii recente